De curand am avut o intalnire cu experti straini din zona pietelor financiare. Ceea ce am remarcat a fost optimismul cu care acestia privesc evolutiile economice si politice din Romania. Departe de ei sunt ingrijorarile pe care noi, cei din Romania, le avem. De la mii de kilometri distanta, multe detalii par sa se estompeze si, ca urmare, investitorii financiari sunt in continuare dornici sa finanteze deficitul bugetar al Romaniei. Desigur, la dobanzile pe care Romania le plateste astazi, poate asta nici nu ar trebui sa mire. O astfel de evaluare pare sa sustina eticheta pesimismului excesiv sau miopiei pe care unii decidenti sau analisti o aplica romanilor. Intr-adevar, exista o serie de indicatori economici care sugereaza un progres spectaculos al economiei romanesti in ansamblul ei, o recuperare pe anumite dimensiuni a diferentei fata de tarile dezvoltate ale UE.

Guvernatorul BNR remarca recent ca, in 2000, cand a inceput procesul de negociere cu UE, PIB-ul/capita ajustat la paritatea puterii de cumparare era de 26% din media UE, pentru a ajunge astazi la 77%, similar cu cel al unor tari precum Portugalia sau Ungaria si usor sub cel al Poloniei. In anul 2000, salariul mediu net pe economie era echivalentul a 107 euro, pentru ca astazi el sa fie de 917 euro, adica de aproape 9 ori mai mare. O astfel de dinamica pare sa fie confirmata si de apetitul romanilor pentru bunuri si servicii care nu sunt de prima necesitate. Si aici ne putem uita la evolutia spectaculoasa a consumului de servicii turistice sau a bunurilor de folosinta indelungata. Si totusi… In pofida unor astfel de evolutii economice, la prima vedere spectaculoase, in jur de 200.000 de concetateni continua sa emigreze anual, facand romanii sa reprezinte un sfert din totalul cetatenilor europeni migranti, adica dublul sus amintitilor polonezi sau al italienilor. Dar apetitul pentru a emigra este doar o masura a frustrarii populatiei. Un alt semn, in acelasi sens, ar putea fi considerat apetitul in crestere pentru teorii conspirationiste care sa justifice “subdezvoltarea” economica a Romaniei si statutul ei de “colonie”. Aceasta discrepanta dintre anumite evolutii economice, care ar sugera o crestere a prosperitatii populatiei, si frustrarile pe care o parte a populatiei le are, trebuie explicata si inteleasa. In primul rand, perceptia conform careia Romania ar fi putut sa avanseze economic mai rapid decat a facut-o in ultimele decenii este o importanta sursa de frustrare, si este perfect de inteles. Nu intamplator exista curente politice in ascensiune semnificativa care capitalizeaza exact acest sentiment. Insa, in identificarea cauzelor unei dezvoltari sub potential, romanii se impart in doua segmente cu perceptii radical opuse. Primul segment este format din cei care considera ca principala cauza este interna. Cu alte cuvinte, tine de calitatea administrarii tarii din ultimele decenii. Ei se intreaba: daca in conditiile lipsei unui plan de dezvoltare coerent Romania a reusit recuperarea economica mentionata mai sus, ce s-ar fi intamplat daca un plan de tara ar fi asigurat o dezvoltare mai putin haotica si mai uniforma la nivelul intregii tari? Daca resursele financiare externe si interne disponibile au fost folosite doar partial sau sub-optimal, cum ar fi aratat Romania si viata romanilor daca fondurile ar fi finantat o lista de proiecte de dezvoltare prioritizate in mod corect? Al doilea segment este format din cei care considera ca principala cauza a neatingerii potentialului economic al Romaniei este legata de forte din exterior. “Ce sa facem daca nu ne lasa astia sa ne dezvoltam?” asa cum imi spunea un roman care venea sa lucreze sezonier in Italia. Este segmentul populatiei adept al teorie conspiratiei, perceptii care din pacate au fost alimentate de-a lungul timpului si de tentatia decidentilor autohtoni de a gasi tapi ispasitori pentru deciziile economice interne nefundamentate. Astfel, Romania a ajuns, nu o data, sa fie salvata de banii FMI sau ai Comisiei Europene, bani care au venit la pachet cu cerinte de rigoare economica. O rigoare economica ce a impus decizii nepopulare mai deloc asumate intern, dar pentru care au fost blamati finantatorii externi. Si, din pacate, o astfel de tendinta nu da semne de atenuare. Decizii cu foarte mult sens economic, precum scaderea de exemplu a deficitului bugetar excesiv, nu sunt explicate ca un demers prudential de natura sa protejeze tara, ci, mai degraba, ca cerinte imperative al UE care, din pacate, trebuie respectate. Insa ar fi o greseala sa intepretam discrepanta existenta intre statistici economice si perceptie doar prin prisma subiectivismului, lipsei de educatie sau de informare, ori prin prisma manipularii. Si asta pentru ca nivelul de viata al populatiei nu are nimic de a face cu mediile statistice la care ne raportam cand discutam in ce situatia se afla intreaga tara. Realitatea economica nu este oglindita doar de catre marile orase din tara cu niveluri de venituri ale populatiei peste media Uniunii Europene, ci si de satele sarace care nu au trecut nici macar in secolul 20. Este, in ultima instanta, consecinta unei dezvoltari, sa-i spunem politicos, “spontane” a tarii, care a favorizat zonele cu forta de munca educata sau in pozitii geografice favorabile, care sa compenseze lipsa infrastructurii de transport. Si astfel ajungem la un alt element important. Calitatea vietii populatiei unei tari nu este data de marimea PIB-ului, ci de modul in care valoarea adaugata produsa in acea tara este alocata la nivelul societatii. Si avem in lume numeroase exemple de tari cu PIB ridicat in Asia, Orientul Mijlociu, America Latina, dar in care polarizarea economica este extrema din cauza existentei unor elite economice si politice excesiv de bogate in raport cu restul populatiei. Dar pe medie lucrurile arata bine… Insa Romania se afla in Europa. Iar modelele economico-sociale la care se raporteaza populatia nu sunt cele de peste mari si tari, ci cele de pe acest continent. Din acest motiv, polarizarea economica si disparitatile semnificative de calitate a vietii care exista in Romania sunt considerate a fi de neacceptat de o buna parte a populatiei. Din pacate, una din principalele modalitati prin care alocarea valorii adaugate produsa in economie, a PIB-ului, a fost distorsionata a fost politica fiscala din ultimele decenii: atat dintr-o perspectiva cantitativa, cat si calitativa. Pe de o parte, tolerarea unei evaziuni fiscale ridicate a dus la cresterea polarizarii economice si la privarea bugetului de sume de ordinul miliardelor de euro. In egala masura, filozofia fiscala a oferit portite prin care, in mod legal, s-a putut eluda plata taxelor si impozitelor sau a creat categorii profesionale sau sectoare economice privilegiate. In consecinta, Romania are de foarte multa vreme cele mai mici venituri bugetare raportate la PIB din UE.  Or pentru dezvoltarea unei societati, mai ales atunci cand este aflata intr-o cursa de recuperare, existenta unor resurse publice care sa poate fi alocate infrastructurii educationale, de sanatate, de transport, de servicii sociale este esentiala pentru calitatea vietii si satisfactia populatiei. Iar din acest punct de vedere, mai toti indicii care isi propun sa evalueze calitatea vietii, competitivitatea globala sau indicele capitalului uman vor continua sa puna Romania pe un loc cu mult mai jos decat ar sugera-o marimea PIB-ului. Micimea bugetului si marimea evaziunii fiscale vor fi din ce in ce mai greu de tolerat. In primul rand, cea mai mare parte a dezvoltarii Romaniei s-a facut pana acum prin fonduri europene, nu prin fonduri interne. Acest lucru va inceta odata cu incheierea PNRR. Deci, daca Romania va dori sa continue sa se dezvolte, va trebui sa o faca preponderent prin resurse proprii. Sosele, spitale, scoli, canalizari se vor mai construi doar daca Romania va avea bani pentru ele. Adica buget. In al doilea rand, un PIB mai mare sfarseste prin a transforma Romania dintr-o tara asistata economic intr-o tara care ar trebui sa poata ea asista economic, dar si militar. Nu poti sa te lauzi ca ai un PIB/capita similar Poloniei, dar cheltuielile de aparare pe cap de locuitor sa fie jumatate din cele ale Poloniei. Comunitatea internationala se asteapta ca o tara iesita din randul tarilor in curs de dezvoltare sa isi asume un efort de asistenta economica si militara mai mare. Dar nu cu un astfel de budget… In concluzie, fetisizarea PIB-ului si a altor cativa parametri economici duce la concluzii eronate si la o etichetare pripita si nedreapta a populatiei atata vreme cat alocarea resurselor in interiorul tarii nu va fi ghidata de principii economice si etice sanatoase. O astfel de functionare deficitara a societatii nu va face decat sa mareasca frustrarile existente. Populatia nu este interesata de cifre macroeconomice abstracte, ci doar de masura in care ele se reflecta in calitatea vietii pe care o are. Altminteri, cresterea economica la noi niveluri va fi intampinata, pe buna dreptate, de o buna a parte a populatiei ramasa in tara sau plecata, cu replica: “Asa, si?” 

***