Prin intermediul unui nou articol, la inceput de an, ing. Dan-Rodion Pogangeanu, director si partener in cadrul societatii Elux Rodit, membru in Colegiul Tehnic al Dirigintilor de Santier (CTDS), isi propune sa reliefeze o serie de aspecte definitorii si factori de influenta care pot influenta dinamica pietei nationale de constructii in 2018 - si nu numai, abordand astfel, in cele ce urmeaza, un subiect de stricta actualitate.

„Daca aruncam o privire asupra situatiei actuale si perspectivelor din industria constructiilor, am putea spune ca se evidentiaza cateva elemente, care sunt legate intre ele, dupa cum voi incerca sa arat in continuare. Mai intai, toata lumea semnaleaza nivelul scazut al investitiilor publice din sector. Apoi, avem criteriul pretului cel mai mic de investitie care inca guverneaza la toate nivelurile proiectele de constructii din sectorul public, dar si domeniul constructiilor finantate din surse private, acolo unde investitia nu este realizata pentru propriul uz, ci in scopul revanzarii (aici ma refer cu precadere la sectorul rezidential). O alta caracteristica este data de calitatea lucrarilor din constructii (avand in subsidiar rolul reglementarilor), lucrari care, desi se afla actualmente la un nivel superior celor realizate, sa zicem, cu zece ani in urma, nu ating totdeauna nivelul cerintelor actuale (adica nu prea justifica preturile platite). O chestiune aparte o reprezinta masurile fiscale, care pentru cei mai multi raman un mister. Pe cat de simple par, pe atat de derutante sunt in realitate, prin explicatiile contrare venite de la specialisti diversi si, evident, cu interese diferite, o concluzie negativa fiind nu neaparat data de continutul actualelor modificari, ci de al altora, de aceeasi natura, ce ar putea urma daca s-ar continua firul «logic» al politicilor publice. Factorul uman pare sa fie dominant si determinant in toate cazurile si, daca l-am lasat la urma, nu inseamna sub nicio forma ca este de cea mai mica importanta”, a precizat ing. Dan-Rodion Pogangeanu.

Aruncand astfel o privire in detaliu asupra fiecarui aspect amintit anterior, specialistul observa ca investitiile publice au toate motivele sa suscite interes. „Dupa agitatia si sentimentele provocate de acest aspect, s-ar putea spune ca este o problema deosebit de importanta: in comparatie cu investitiile private, investitiile publice, prin obiectele investitionale avute de regula in vedere (infrastructura de transport, obiective energetice, cladiri de invatamant ori sanatate etc.), au calitatea de a oferi o distribuire orizontala mai larga, generand in jurul lor economie mult mai echilibrata, care ar trebui sa fie in interesul oricarui guvern. Pentru a intelege mai bine, este de ajuns sa comparam acest tip de proiecte cu cel al «fermelor eoliene», unde, cu pretul unei singure turbine (adusa in santier aproape finalizata, deci fara niciun profit local), situat undeva la cateva milioane de euro, cu greu valoarea cumulata a tuturor lucrarilor efectuate pe plan local (proiectare, avizare, asistenta tehnica, executie) se apropie de cota de 10%. Din pacate, nu este un secret ca interesele, nu neaparat politice, dar sigur contrare economiei nationale, au facut de multe ori chiar si din aceste proiecte publice oportunitati inaccesibile operatorilor economiei locale. Metodele de succes sunt simple, cunoscute si la nivelul continutului caietului de sarcini (si chiar dinaintea elaborarii acestuia), raportat la disponibilitatea economiei locale: daca se cunoaste ca exista potential local pentru plasa sudata («de Buzau») cu anumiti parametri, utilizarea acestui tip de armatura poate fi trecuta ca o cerinta explicita in contract si, in mod firesc, ar trebui sa fie si competitiva, gratie costurilor relativ reduse cu forta de munca, transportul etc. Desigur, chiar si in acest caz, lucrurile sunt legate si, fara corecta functionalitate a tuturor activitatilor, dintre care proiectantul si dirigintele de santier au un rol urias, totul poate sa fie ruinat (mai concret, prin acceptarea unor materiale neconforme, fara documente insotitoare, pe principiul ca «avem noi experienta» ori ca «proiectul nu mai sufera amanare», pentru ca apoi investitia sa fie definitivata dupa multi ani, cum a fost cazul Stadionului National Lia Manoliu). La agitatia si modul in care unele firme locale au fost scoase de pe piata prin proiecte ce le-au depasit capacitatea si spre satisfactia unei concurente straine, nu neaparat superioare tehnico-economic (avem aici deja «legendarele» autostrazi ale Transilvaniei - una in continua demolare, iar alta abandonata, desi costurile si pretentiile sunt aiuritoare), am putea spune ca este bine sa privim, de fapt, partea plina a paharului: daca unele firme nu au fost inca implicate, se poate spune ca este spre binele lor, fiindca in acest fel, desi mici, inca exista. La polul opus unei gandiri bine articulate, nu neaparat nationaliste, autarhice, ci tot atat de protectioniste precum o regasim la alte state cum ar fi Germania (cu autostrazi publice si cu acces gratuit la infrastructura respectiva), putem avea de-a face cu investitii in parteneriat public-privat prost concepute si cu valori mari atat de construire, dar si de exploatare, prin introducerea unor taxe oneroase. Daca mai sus aminteam criteriul pretului cel mai mic de investitie, assemnala inca o data ca pretul total al investitiei (la investitia initiala adaugand toate costurile pe intreaga durata de exploatare, actualizate la momentul investitiei) este aproape ignorat actualmente, majoritatea covarsitoare a licitatiilor utilizand criteriul pretului cel mai mic (care se reduce strict la cheltuielile de investitie). Insa, de cele mai multe ori, la o analiza cat de cat interesata, raportul valorilor se inverseaza, cu alte cuvinte, prin actuala practica, suntem pusi in situatia la care ne trimite proverbul «scumpul mai mult pagubeste»”, avertizeaza ing. Dan-Rodion Pogangeanu.

In continuare, expertul, abordand din nou problema calitatii in constructii, arata din nou ca obtinerea performantei este imposibila in conditiile impunerii criteriului celui mai mic pret, care a facut sa fie acceptate costuri aflate cu mult sub standardele stabilite chiar de investitor (de pilda, cele emise de autoritatea contractanta). „Cum insa, cel putin deocamdata, valoarea investitiilor lasa de dorit, este cazul sa ne indreptam spre aspectul ce priveste modul in care sunt realizate proiectele actuale. Fiecare doreste un castig cat mai mare, insa cheia unui proiect de succes sta in buna calitate obtinuta in conditii de randament ridicat. Asa cum am afirmat si cu alte ocazii, existenta unor preturi suspect de mici (faptul ca sunt mai reduse chiar si decat cele din standardul de referinta a devenit «o normalitate») reprezinta un adevarat pericol, daca nu pentru viata beneficiarului final, sigur pentru sectorul constructiilor si pentru economia Romaniei, in ansamblul ei. La preturi oricum mici vedem pe piata cum si acestea sunt permanent scazute: in timp ce in Germania economia se regleaza de ani buni prin reducerea numarului de ore de lucru (cu sistarea inclusiv a celei mai mari parti a activitatii comerciale la sfarsitul saptamanii), astfel incat cetateanul german sa-si poata pastra venitul salarial in limite rezonabile, in conditiile unei aparente supraproductii, la noi exista in absolut toate sectoarele tendinta cresterii fara noima a numarului de ore lucrate, suplimentata chiar cu «importul» de lucratori asiatici. Cum am mai repetat, mai ales activitatea din constructii nu este compatibila unei productii de masa: chiar daca exista furnizori de semifabricate (placi din beton armat, cabluri electrice si altele), aportul acestora este irelevant si, utilizat gresit, poate chiar intarzia proiectul, asa cum am demonstrat cu alte ocazii. As evita sa mai invoc pretul cu care unii auditori energetici reusesc sa «livreze» certificate energetice - e greu sa numesti «elaborare» emiterea unui document la un pret la care transportul deplasarii la obiectiv are partea cea mai mare din cost (daca se face, desi este esentiala); exista din pacate capitole vitale, precum studiul geotehnic ori verificarile de laborator, care submineaza atat valoarea proiectului propriu-zis, cat si reputatia firmelor de prestigiu (vazute ca oneroase, desi doar isi respecta profesia). In acest domeniu, toata lumea iubeste preturile mici si prea putini au ragazul sa se gandeasca la posibilele consecinte. In ceea ce priveste factorul uman, asa cum se stie (si cum am mai aratat in alte ocazii), exista o lipsa de personal adecvat cerintelor pietei. Un reportaj difuzat recent la televiziune facea o paralela intre echiparea unei scoli profesionale din provincie, ce avea in dotare niste utilaje de prelucrare prin aschiere vechi de zeci de ani si felul in care arata industria prelucratoare in secolul XXI, bazata in mare parte pe robotizare. Ar trebui totusi spus ca, pe de o parte, este vorba de profesii diferite - operatorii liniilor de productie robotizate fiind ingineri de inalta calificare, cu minime cunostinte de programare (cum am avut ocazia sa constat si la o prezentare a Mitsubishi Electric din cadrul recentei expozitii IEAS 2017), in timp ce, pe de alta parte, lacatusii inca mai sunt utili in procese tehnologice ale acelorasi firme ori in alte afaceri axate cu precadere pe intretinere-reparatii. Cu siguranta, investitorii seriosi si cu adevarat interesati sa-si dezvolte afacerea cunosc ca nu se poate obtine ceva functional fara a pleca de la afacerea propriu-zisa, cu randamentul sau economic, utilajele concret necesare (cu valori foarte ridicate de achizitie si durata de exploatare poate mai scurta decat insasi perioada scolarizarii), o solutie rezonabila, dar la decizia exclusiva a investitorului respectiv, luata in cadru legal, fiind utilizarea in scop didactic chiar a utilajelor din cadrul unitatii de productie, bineinteles cumulat cu obligatii contractuale clare atat din partea institutiei de invatamant profesional, cat mai ales din partea cursantilor. O astfel de colaborare - perfect posibila - nu e ceva nici nou, nici dificil de realizat”, opineaza ing. Dan-Rodion Pogangeanu.

Tot vorbind de factorul uman, dupa cum arata ing. Dan-Rodion Pogangeanu, „exista opinia general impartasita ca, macar in ceea priveste specialistii de inalta calificare (indiferent de nivel si domeniu), intr-o societate aflata in permanenta transformare si dezvoltare, acestia devin mai importanti ca oricand. In acelasi timp, pe fondul recentelor schimbari politico-administrative ce afecteaza intr-un fel sau altul toate afacerile si chiar toti cetatenii (fiind evidentiate cu prioritate masurile de ordin fiscal, dar si promovarea aparent excesiva a asistentei sociale), a inceput sa apara ideea conform careia, cel putin cea din urma, ar afecta inadmisibil mediul economic. Desigur, pornind de la considerentul ca de la teorie pana la practica e cale lunga, pana la aplicarea lor efectiva, multe dintre schimbarile sus-amintite par a fi pentru moment adevarate provocari: exista in acest sens pareri prea diverse si competente pentru a ma pronunta aici. Ce as dori sa semnalez este ca au aparut colateral, tocmai in ce priveste protectia sociala, unele derapaje bizare, plecand tocmai de la posibilitatile reale ale mediului economic actual: din cate stiu, asa-numitele «ajutoare» (de fapt, indemnizatii pentru persoane defavorizate, fara loc de munca, aflate in pericol de excluziune sociala sau in stare de pauperitate) nu depasesc 100-300 de lei (unele dintre aceste sume fiind conditionate de prestarea muncii in folosul comunitatii), deci sunt practic irelevante, fiind doar o modalitate mai ieftina de evitare a unor costuri mult mai mari, precum detentia in inchisori pentru persoane fara nicio posibilitate de a-si asigura traiul!. Aici mi-as permite un avertisment pentru o maxima precautie, istoria nu foarte indepartata oferindu-ne, din pacate, exemple de multimi aparent bine intentionate, dar care, actionand impulsiv, «cu creierii infierbantati», dar intr-un mod bine coordonat impotriva unora potrivnici, au ajuns la fapte uluitoare, abominabile”.

„Intrucat problematica legata de resursele umane nu se limiteaza doar la situatii extreme, rezumandu-se numai la specialistii de top si la locurile de munca vacante (si, eventual, refuzate de persoanele beneficiare de asistenta sociala), solutia nu poate veni decat de la mediul sindical - singurul capabil realmente sa faca legatura intre adevaratele nevoi ale afacerii si cele ale angajatului. Niciun specialist sau investitor nu doreste sa aiba de-a face cu situatii tensionate in cadrul lucrarilor, fiind axiomatic ca acestea sunt un factor negativ si generator de calitate scazuta in cadrul intregului proiect, ba chiar duc la aparitia unor evenimente nedorite ce tin de securitatea muncii. Pentru o intelegere mai usoara, as restrange chestiunea la nivelul unei firme: fara aportul «persoanelor-cheie», acel manager, proiectant ori detinator al altei pozitii, in functie de specificul afacerii, care este capabil sa preia o anumita sarcina si s-o rezolve pentru satisfactia clientului, toti ceilalti angajati, colegi raman simple persoane inutile si aflate in asteptarea unei sarcini din cadrul firmei respective (si pentru a carei rezolvare, fireste, trebuie sa invete de la superiori ce este necesar de facut). Dar, din alta perspectiva, orice incercare de subordonare a celor instruiti superior de catre ceilalti, fara pregatire, duce inevitabil la stagnarea firmei si pe termen lung la prabusirea acesteia, aici nefiind vorba de opinii personale, ci de realitati, de fapte binecunoscute mai ales de specialistii in resurse umane. A face insa ca specialistii-cheie sa-si priveasca subordonatii ca pe niste persoane ingaduite, umilite, nu face decat sa afecteze in aceeasi masura activitatea organizatiei. Tinand cont ca la ora actuala complexitatea proiectelor de orice natura face aproape imposibila desfasurarea pe modelul de «one man show», echilibrul si buna colaborare, de cele mai multe ori greu de atins in lipsa unor politici publice bine articulate, constituie aspecte esentiale, ce pot fi usor transpuse la nivelul intregii economii”, a mai precizat ing. Dan-Rodion Pogangeanu.

„Vorbind de politici publice, ajungem volens nolens si la rolul reglementarilor, subiect recent dezbatut si cu alti specialisti: dintr-o dorinta de schimbare cat mai rapida, exista tentatia trecerii unor decizii de sub autoritatea statului catre mediul privat, de regula prin asociatii profesionale. In principiu ideea este de bun augur, avand in vedere reactiile greoaie ale statului la diferite schimbari si solicitari; in mediul privat raspunsul la orice problema este, daca nu mai onest (o decizie corecta presupune inainte de orice echidistanta, deci lipsa oricarei relatii comerciale/ sponsorizari din partea unor actori de pe piata), atunci sigur mai rapid, pe cand in relatia cu organismele statului (finalmente cu functionari publici) se intampla invers, solutia reflectand mai bine nevoile si realitatile intregii societati, fiind deci mai corecta, insa si mai greoaie (chestiune valabila, mai mult sau mai putin oriunde, nu doar Romania). Ajunsi aici, apare de la sine inteles invatamantul, ca un liant intre factorul uman de care vorbeam mai sus si calitate, respectiv reglementarile aferente. Daca mai demult incercam, plecand mai ales de la situatia micilor proiecte, sa fac propunerea de reglementare a unor tarife minime pentru anumite categorii din constructii, cu o parte a platii acoperita din cota oricum virata de investitor la inceputul lucrarilor (si marita corespunzator cu devizul), intrevedeam fireste o reticenta (atat din partea ISC si autoritatilor locale, dar si a unor specialisti ce s-ar vedea mai subordonati autoritatilor decat este de dorit, in cazul unei implementari defectuoase). Ce am face insa daca din acea cota s-ar finanta (direct ori prin diverse asociatii profesionale) activitati precum invatamantul continuu al unor specialisti? Poate fi si aceasta o evolutie a sectorului de constructii, insa ceva mai putin in beneficiul imediat al proiectului. Fiindca e vorba de invatamant, ca termen de comparatie, activitatea respectiva o vad ca fiind in interesul investitorului, al societatii, in general, tot asa cum actualmente, ca urmare a unui lung sir de reforme, toate plecate dintr-o dorinta sincera de imbunatatire, s-a ajuns - dupa datele disponibile zilnic in mass-media (de exemplu, scoala Herastrau), dar si in viata de zi cu zi - ca unii elevi sa fie transferati din clase altfel bune in altele aparent «si mai bune», dar vizibil supraaglomerate si chiar depasind numarul maxim admisibil (32-35 de elevi), in cazul ca nu se ajunge la alte solutii neconvenabile, precum ore mai scurte etc. Se omit o serie de dezavantaje: ca simplul transfer e un stres pentru copil (dotari exceptionale am avut surpriza sa gasesc - intamplator, fireste - in cele mai indepartate scoli din tara, deci nu asta-i problema) sau ca orice surplus de talent si devotament al unui profesor remarcabil este anulat de aglomerarea produsa. Ramane, in cele din urma, doar obtinerea unui anumit anturaj cu orice pret (aici intra chiar educatia), daca acesta poate fi considerat drept criteriu decizional. Daca in acest ultim caz chestiunea este inainte de orice imorala, sistemul neavand dreptul sa se joace cu viitorul unor copii doar fiindca unii parinti se considera vizionari si unii functionari sunt comozi, in cazul nostru s-ar putea spune ca si constructiile ar intra in lumea cea buna - pana acum doar editurile reclamand diverse timbre introduse fara voia lor. Cu siguranta, ca intotdeauna solutia va fi cu atat mai buna cu cat va fi rodul unei nevoi reale a pietei, venite «de jos in sus» si mai putin «de sus in jos», de unde interesul general pare inca ceva desuet. Cum chestiunea tine in principal de reglementarea din constructii, as spune ca situatia nu este singulara Romaniei, actualmente «dereglementarea» fiind considerata unul din factorii de succes ai Americii actuale (acolo unde cele mai multe schimbari au venit firesc, «de jos in sus», iar subiectul celor mai relevante modificari priveste avantajarea industriei locale), fapt ce ar trebui, atat cat e posibil, sa primeze si la noi”, a concluzionat ing. Dan-Rodion Pogangeanu.