Angajatii de la stat nu se tem ca ar putea sa isi piarda locul de munca, desi cel putin in ultima jumatate de an, in contextul alegerilor, s-a discutat constant in spatiul public despre restructurari in administratia publica. Concret, conform unui amplu studiu realizat de Centrul de Formare APSAP la care au raspuns aproape 5.000 de angajati la stat, doar 3,2% dintre ei spun ca au temeri in „mare masura”, iar 2,5% – in "foarte mare masura”. In schimb, 28% nu au absolut nicio grija, 30% declara ca se tem doar „in mica masura” si aproape 37% ca se tem “intr-o oarecare masura”.

Centrul de Formare APSAP a realizat cel mai amplu studiu national din ultimii ani dedicat sectorului public, desfasurat in perioada martie - iunie 2025, 4.743 de angajati din administratia publica au raspuns la intrebari esentiale despre cum lucreaza, ce ii incurca, ce ii motiveaza si, poate cel mai important, ce asteptari (mai) au de la sistemul in care activeaza. Toti participantii fac parte din programele de formare profesionala gratuite organizate de APSAP, deci nu vorbim despre opinii din tribune, ci din teren. 

„Intr-o Romanie in care toata lumea ‘stie’ ce e in neregula cu administratia publica, dar nimeni nu intreaba angajatii din sistem ce traiesc zi de zi, Centrul de Formare APSAP a facut exact asta: i-a intrebat. Aceasta initiativa a fost mai mult decat o bifa birocratica: a fost un demers curajos de a asculta vocile celor care tin in spate institutiile Romaniei, zi de zi, intre doua ‘reorganizari’ si trei valuri de demisii”, explica Bogdan-Costin FARSIROTU, presedintele Centrului de Formare APSAP si fondatorul platformei cursuri-functionari.ro. 

Intrebati daca au temeri privind o posibila restructurare care sa le afecteze postul si sa ramana fara locul de munca, 94,3% nu se tem sau se tem cel mult “intr-o oarecare masura” de acest scenariu.

 

 

“In contextul post-alegeri, un mesaj s-a repetat pe toate canalele politice: Sistemul public trebuie reformat, eficientizat si curatat de balast’. Prea multi angajati, prea putina eficienta, prea multe salarii pentru prea putine rezultate. Teoretic, o veste care ar fi trebuit sa bage macar un fior in randul celor din sistem, dar nu, in realitate, functionarii publici NU se tem ca isi vor pierde locul de munca.

Cei mai multi (36,7%) o trateaza cu o vaga ingrijorare, de forma, ‘intr-o oarecare masura’. Asta inseamna ca aproape 95% dintre angajatii din sectorul public nu cred ca eficientizarea anuntata de politicieni ii va atinge in vreun fel, si, sincer, daca ne uitam la istoricul promisiunilor ratate de „reforma a statului”, probabil ca au dreptate. Dar tocmai aici sta problema. Nu poti vorbi despre eficienta si responsabilitate publica intr-un sistem in care se stie, si se simte, ca nimeni nu pleaca, indiferent cat (sau cat de prost) munceste. Adevarul e ca Romania nu va reusi nicio reforma reala pana cand sistemul de evaluare al performantelor individuale bazat pe indicatori de rezultat nu va patrunde si in institutiile statului”, puncteaza Bogdan-Costin FARSIROTU, presedintele Centrului de Formare APSAP si fondatorul platformei cursuri-functionari.ro.

 

Intrebati daca considera ca in institutia din care fac parte exista persoane care nu isi indeplinesc responsabilitatile si ar trebui concediate, cei mai multi angajati (aproape 40%) spun ca exista persoane care ar trebui mai bine evaluate si motivate.

 

 

 Intr-un final, am intrebat direct: exista in institutia in care lucrati persoane care nu isi indeplinesc responsabilitatile si care ar trebui concediate? O intrebare grea, dar esentiala, mai ales in contextul in care reforma statului ar trebui sa plece de la responsabilitate individuala.

Raspunsurile arata o auto-imunizare colectiva fata de realitate:

● Doar 10,1% au avut curajul (sau onestitatea) sa spuna ca exista mai multe persoane care ar trebui sa plece.

● Alti 22,3% admit ca sunt cateva cazuri izolate.

● Dar 38,1% au preferat o varianta „soft”: exista probleme, dar persoanele in cauza ar trebui „mai bine evaluate si motivate”.

● Si, incredibil sau nu, 29,5% considera ca absolut toti angajatii din institutia lor isi fac treaba corespunzator.

 

De fapt, acest raspuns dezvaluie una dintre cele mai mari slabiciuni ale sistemului public din Romania: incapacitatea de a recunoaste si sanctiona sub-performanta. Cultura institutionala nu tolereaza adevarul incomod si functioneaza intr-o logica de protectie reciproca. Toti sunt buni, toti sunt „in regula”, toti merita pastrati – chiar si atunci cand realitatea striga contrariul. Iar cand esecul nu are niciodata vinovati, nici reforma nu mai are cu cine sa inceapa.

 

Unul dintre cele mai tulburatoare contraste scoase la iveala de acest studiu este diferenta intre perceptia interna si realitatea externa.

Pe scurt: functionarii publici se evalueaza ca fiind foarte buni la ce fac, ba chiar exceptionali. 43,4% spun ca rezultatele muncii lor sunt „foarte bune”, iar alti 49,1% le considera „bune”. Doar un mic procent de 7% au curajul sa spuna ca nu sunt pe deplin multumiti de rezultatele muncii lor.

 

 

 Mai mult, in peste 90% din cazuri, respondentii spun ca institutia le valideaza munca. 36,6% afirma ca rezultatele lor sunt „mult apreciate”, iar 40,4% le considera „moderat apreciate”. Insa, in contextul intrebarii si al raspunsurilor, devine evident ca evaluarea facuta de superiori nu reflecta nivelul de efort si de rezultate pe care angajatii cred ca il ofera. Cu alte cuvinte, munca e buna — dar nu suficient de laudata.

Si totusi, in ciuda acestei avalanse de autoaprecieri, Romania continua sa se claseze la coada Uniunii Europene cand vine vorba de digitalizare, incredere in administratie sau eficienta serviciilor publice. Unde se rupe filmul? Probabil exact acolo unde mediocritatea este ridicata la rang de performanta, iar rezultatele slabe sunt rasplatite cu premii de loialitate si scutiri de responsabilitate. Traim intr-un sistem in care aplauzele colegilor si evaluarile pozitive interne tin loc de reforma, in timp ce societatea reala ramane captiva intre cozi, dosare si corectii financiare. Traim intr-o tara in care cheltuielile pentru formarea profesionala a angajatilor au fost interzise succesiv in 2023 si 2024, iar cel mai probabil, aceeasi masura va fi luata si in acest an. Din pacate, educatia nu pare sa fie o prioritate reala pentru principalii decidenti politici, iar rezultatele lipsei de formare/educatie continua se vad nu doar in plan national dar si la nivel european.

Interes scazut in mediul rural pentru formare continua. Aproape 85% dintre cursantii inscrisi la programele online gratuite provin, in continuare, din mediul urban!

Aproximativ 3.000 de viceprimari si secretari generali ai unitatilor administrativ-teritoriale din mediul rural au fost informati oficial, dar si informal, despre cursurile gratuite pentru angajatii lor sustinute integral de Fundatia Centrul de Formare APSAP. Cu toate acestea, din cei aproximativ 5.000 de cursanti, aproape 85% dintre cursantii provin, in continuare, din mediul urban.

Desi cursurile pot fi urmate de la distanta, online, acest lucru nu pare sa fi generat un interes real in randul institutiilor publice din mediul rural. Daca administratiile locale din orase sunt mai receptive la oportunitatile de dezvoltare profesionala, multe dintre primariile de comuna par sa ramana captive unui deficit educational cronic, care persista de peste 30 de ani. 

Unul dintre motivele pentru interes scazut este faptul ca dispozitivele electronice din institutiile publice nu dispun de dotarile minime necesare pentru o comunicare eficienta, cum ar fi camera web si microfon, conform datelor preliminare ale unui studiu la care au raspuns aproape 1.000 de angajati de la stat inscrisi la cursurile gratuite. Astfel, 46% dintre calculatoarele utilizate de angajatii din administratia publica nu sunt echipate nici cu camera, nici cu microfon, iar 13% dispun de doar unul dintre cele doua.

Tocmai in comunitatile mici, acolo unde resursele sunt limitate, unde un singur functionar gestioneaza mai multe responsabilitati, formarea profesionala nu ar trebui sa fie un beneficiu optional, ci un instrument esential de consolidare administrativa. Faptul ca informatia nu ajunge in mod echitabil in teritoriu ar trebui sa genereze un semnal de alarma in randul factorilor de decizie, mai ales pentru primarii nou alesi in functie.

Cand vine vorba de venituri, peste 60% dintre angajatii din administratia publica castiga intre 3.001 si 7.000 de lei net. Nu vorbim despre „bugetarii de lux” cu vacante exotice si salarii obscene – ci de oameni care, cel mai adesea, muncesc cu salarii comparabile cu cele din mediul privat, dar care poarta pe umeri tone de hartii si responsabilitati.

 

 

 

Studiul realizat de Centrul de Formare APSAP nu lasa loc de interpretari naive: functionarii publici din Romania se considera competenti, apreciati si usor nedreptatiti salarial. Sistemul ii valideaza, colegii ii aplauda, iar statistica ii confirma.

Si cu toate astea, administratia e perceputa ca ineficienta, costisitoare si rupta de nevoile reale ale cetateanului. Cum e posibil ca un corp profesional atat de performant sa produca rezultate atat de mediocre?

Raspunsul e simplu si dureros: traim intr-o bula de autosuficienta, in care oamenii nu sunt evaluati pe ceea ce rezolva pentru societate (contribuabili), ci pe cat de bine completeaza un tabel sau respecta un flux birocratic; in care „munca bine facuta” este echivalenta cu „munca facuta in termen”.

Iar pana cand nu vom rupe aceasta logica, in care performanta se judeca intern, dar efectele se vad extern, Romania va ramane tara unde nimeni nu greseste, dar nimic nu merge. Un caz concret este PNRR, unde Comisia Europeana tocmai a transmis un semnal clar: reformele „bifate” de Romania nu se regasesc in practica. Altfel spus, minciuna administrativa interna nu mai convinge nici macar pe hartie.

 

Aceasta ruptura nu ar trebui pusa exclusiv pe umerii celor din linia intai, responsabilitatea pentru un sistem care inca functioneaza cu stampile, dosare si formulare in patru exemplare apartine in primul rand celor care stabilesc directia institutionala – nu celor care o executa.

Intr-o administratie moderna, astfel de obiective nu ar trebui vazute ca ambitii idealiste sau „mofturi” birocratice, ci ca standard minim de functionare intr-o societate digitalizata. Intr-o lume in care cetateanul isi poate comanda o masina, un credit si un zbor international de pe telefon, nu este exagerat sa ceara acelasi nivel de simplitate si eficienta de la institutiile publice.

Vinovatii nu sunt functionarii care urmeaza proceduri, ci cei care nu le schimba. Conducerea institutiilor ar trebui sa seteze obiective clare, masurabile, orientate catre cetatean si eficienta reala. De exemplu, obiective concrete pe care conducerea institutiilor publice le-ar putea (si ar trebui sa le) asume ar fi:

• eliminarea completa a hartiei in relatia cu publicul,

• digitalizarea integrala a serviciilor de urbanism, taxe si autorizatii,

• introducerea sistemelor online de plata, programare si urmarire a cererilor,

• conectarea bazelor de date intre institutii pentru eliminarea solicitarii de adeverinte si documente redundante,

• posibilitatea de a rezolva absolut orice solicitare prin mijloace electronice – de la depunerea dosarului de pensionare la obtinerea certificatului de nastere.

Prea putine institutii si-au asumat cu adevarat astfel de tinte, iar in lipsa lor, evaluam activitatea dupa cat de repede se misca dosarul, nu dupa cat de repede ajunge cetateanul la rezultat.

Nu putem taxa suplimentar, moral sau financiar, mediul privat care tine in spate acest sistem, atata timp cat investitiile in digitalizare nu sunt insotite de leadership, curaj si schimbare reala de mentalitate.

 

Sistemul public romanesc pare, din interior, o poveste linistitoare: performanta? Bifat. Apreciere? Deja instalata. Siguranta? Absoluta. Responsabilitate? Uneori optionala. Dar nota de plata pentru aceasta stabilitate cu iz de autosuficienta nu este achitata de stat – ci de mediul privat.

Companiile private sustin lunar sistemul public prin contributii consistente: 19% din fiecare leu in TVA, 16% impozit pe profit, 8% pe dividende, plus taxele sociale aferente fiecarui salariu. Antreprenorii romani platesc doua salarii: unul angajatului, unul statului. Iar angajatii din mediul privat trag 10-12 ore pe zi, in weekend, fara vouchere de vacanta sau libere suplimentare, nu pentru ca sunt lacomi, ci pentru ca e singura varianta de a avea o viata decenta.

Si tot ei, cei care incearca sa supravietuiasca muncind mai mult, ajung sa fie etichetati drept „prea bine platiti” si vizati de noi impozite. Un venit de 12.000 de lei din doua sau trei contracte nu este o poveste de opulenta, ci una de efort, adaptabilitate si supravietuire fiscala. Insa, in ochii unei clase politice care confunda responsabilitatea cu redistribuirea, aceste sume devin un pretext pentru sanctionare, nu pentru recunoastere.

Iar in tot acest timp, mediul public ramane, in mare parte, ferit de logica pietei. Aici, nu se face loc inovatiei prin eliberarea resurselor, ci prin pastrarea neconditionata a structurii, nimeni nu pleaca, nimeni nu greseste, dar paradoxal, totul ar trebui sa mearga.

Lucrurile arata altfel in companiile mari ale lumii, giganti tehnologici, banci globale, retaileri sau furnizori industriali disponibilizeaza zeci de mii de angajati nu din lipsa de resurse financiare, ci din eficienta. Acestia, au introdus sisteme ERP, AI generativa, RPA (robotic process automation), automatizari inteligente. Rezultatul? Munca repetitiva e preluata de sisteme care o fac mai repede, mai corect si fara intreruperi, iar oamenii nu sunt abandonati, ci redirectionati spre roluri strategice, creative, utile, acolo unde valoarea adaugata nu poate fi simulata.

Asta inseamna reforma: nu concedieri haotice, ci o reconversie lucida, bazata pe date, nevoi si obiective. In mediul privat, adaptarea e obligatorie, in sectorul public, e de multe ori evitata cu gratie.

Aceasta este fractura reala: Intre o Romanie productiva, cea care concureaza, inoveaza, se adapteaza, plateste si intretine si o Romanie bugetara, care functioneaza intr-o bula protejata de autoevaluari pozitive si reforme amanate.

Intrebarea nu mai este „ce trebuie sa schimbam in sistemul public?”, ci „cat ne mai permitem sa nu schimbam?”, pentru ca, in ritmul actual, nu doar mediul privat este epuizat, ci si increderea ca aceasta poveste mai poate fi sustinuta fara o reinventare profunda a statului.