Covid-19 creaza mari probleme economice. Riscul sa apara o recesiune globala profunda este foarte mare. Este un soc care reduce oferta, in special prin socul asupra fortei de munca, cu rezultatul inchiderii multor activitati din diferite industrii. Unele activitati s-au inchis prin decizii private, alte s-au inchis ca urmare a masurilor de distantare sociala impuse de autoritati. Indiferent de sursa lor, aceste decizii au produs un soc pe partea ofertei, care se translateaza intr-un soc pe partea cererii. Cele doua socuri se pot amplifica reciproc putand duce la un dezastru.

Pe langa tragedia pierderilor de vieti omenesti, care nu se poate compara cu nimic, cel mai rau scenariu ar fi acela in care, dupa o prabusire economica de proportii, vom constata ca societatea occidentala nu a invatat motivul real pentru care a fost prinsa material nepregatita pentru o pandemie si, inca odata, ca de obicei in astfel de cazuri, un eveniment extrem a fost folosit pentru a eroda libertatile.

In continuare arat din ce cauza societatea occidentala nu a fost adecvat pregatita pentru o pandemie si ce ar trebui sa invete din asta, ce ar trebui sa ghideze interventiile guvernelor si bancilor centrale in aceasta criza pentru a evita dezastrul economin si, in fine, ca ar trebui sa luptam impotriva celor care ar dori sa foloseasca pandemia actuala ca pe o alta „scuza minunata pentru socialism global”.

 

Distantarea sociala este o cale de a reduce raspandirea bolii. Aceasta masura are ca principal scop sa evite raspandirea virusului si sa evite ca sistemul de sanatate sa fie coplesit si sa nu mai poata salva vieti. Nimeni nu stie insa pentru cat timp trebuie sa ramana inchise activitatile pentru a stopa raspandirea virusului si a reduce astfel costul cel mai mare, si anume pierderea de vieti omenesti.

Interdependentele economice fac astfel incat problemele financiare ale unor firme sa se extinda si asupra altora. Fluxurile de venituri scad si tot mai multe firme ajung sa-si reduca activitatea sau sa o inchida. In acest fel, recesiunea devine inevitabila. Ar putea fi o astfel de evolutie oprita? Intr-un caz pur ipotetic, raspunsul este afirmativ. Imaginati-va ca ar fi fost posibila testarea tuturor cetatenilor ce ar fi necesitat testare. Atunci ar fi fost usor sa se identifice persoanele care ar fi trebuit sa intre in carantina (sa numim carantina astfel rezultata „carantina personalizata”) acasa sau sa fie internate in spitale inca de la inceput. Pe aceasta baza s-ar fi putut deduce ce persoane ramaneau disponibile sa-si continue activitatea (sa munceasca, sa mearga in excursii etc) fara riscul de a raspandi infectia. Asta ar fi permis atat rezolvarea problemei de sanatate cat si continuarea productiei in aproape toate domeniile, inclusiv in turism si transportul aerian. Efectele economice ar fi fost minime si societatea ar fi put sa-i ajute mai bine pe cei bolnavi.

 

Solutia este doar ipotetica deoarece nu se poate prevedea de la inceput cu ce virus s-ar putea confrunta societatea. Testul se poate concepe doar dupa ce se stie despre ce virus este vorba. Testele se produc treptat, astfel ca nu exista de la inceput stocul necesar pentru a-i testa pe toti cei care ar fi fost necesar sa fie testati. Din aceasta cauza nu stim decat o mica parte dintre cei ce poarta virusul. Mai departe, din aceasta cauza, sectoarele care presupun o mare interactiune intre oameni si care nu ar putea indeplini cerintele de distantare sociala, cum sunt de exemplu turismul si transportul aerian, nu si-au putut continua activitatea. Pe de alta parte, spitalele insuficient dotate cu echipamente de protectie a medicilor au continuat activitatea, devenind ulterior inoperabile temporar pentru ca s-au transformat in focare de infectie.

In scopul acestui articol sa retinem, ca o prima concluzie din cele prezentate mai sus, ca in multe tari capacitatea de testare a crescut treptat. Mai ingrijoratoare si semnificativa din perspectiva discutiei noastre a fost lipsa materialelor de protectie de genul mastilor, profesionale sau nu, a combinezoanelor, dezinfectantilor etc. Din aceaste cauze luate impreuna, si nu din alte motive, a fost inevitabila inchiderea unor activitati care presupun interactiune stransa intre oameni. Din acelasi motiv a fost necesara impunerea distantarii sociale (actiunea „stam acasa”) si restrictionarea liberei circulatii a persoanelor, in foarte multe tari ale lumii.

 

Chiar daca in timpurile noastre este imposibil sa se stie cu precizie ce virus va aparea si ce teste trebuie fabricate, este totusi posibil sa stii dinainte ca pandemiile sunt posibile si ca pot avea o raspandire teritoriala extrema si pot afecta zeci de milioane de oameni. In consecinta, pregatirea materiala ar trebui sa fie in principiu adecvata. Dar exact acesta lectie a lipsit si de aceasta data, nu numai in Romania, ci in aproape toate tarile. Dar pentru neinvatarea acestei lectii nu exista nicio scuza. Intr-un eseu publicat de OMS se arata ca atunci cand secolul nostru abia incepea, „cei mai multi experti credeau ca patogenii exotici care cauzeaza atat de multa suferinta in Africa si partile dens populate ale Asiei de Sud–Est nu ar deveni niciodata o problema in tarile bogate, cu standadele lor inalte de viata si sisteme de sanatate bine dezvoltate” (https://www.who.int/csr/disease/ebola/ebola-6-months/myths/en/).

 

Probabil ca aceasta incredere a expertilor la care se refera eseul citat se baza pe cele peste trei decenii in care lumea bogata nu se mai confruntase cu o pandemie, in general. Dar pandemia curenta seamana mai degraba cu cea din 1918-1920, astfel ca putem sa spunem ca convingerea ca o astfel de pandemie este extrem de improbabila se baza pe o perioada de doua ori mai lunga, de peste sase decenii. In plus, convingerea venea si din faptul ca in timpul ultimei pandemiei din secolul trecut, cea din 1968, vaccinul fusese descoperit relative rapid, desi doar dupa ce raspandirea bolii atinsese varful in mai multe tari (vezi Encyclopaedia Britannica). Increderea aceasta ar fi trebuit sa fie puternic zdruncinata in anii 2003, cand SARS (Severe Acute Respiratory Syndrome) a avut cel mai mare impact asupra ariilor urbane instarite, si in 2009, cand prima pandemie a secolului al XXI-lea, (gripa tip A(H1N1)) a avut o raspandire globala si a produs aproape 19 mii de decese printre cei cu gripa confirmata in laborator (OMS), si probabil mai mult de 200 de mii de decese in total.

 

Totusi, lipsa de pregatire materiala pe care o scoate la iveala peste tot in lume coronavirusul pare sa arate ca lectia nu a fost invatata, cel putin nu de cei care administreaza sistemele de sanatate publica si, intr-un sens mai larg de elitele occidentale. Exceptie au facut, partial, tarile asiatice care s-au confruntat cu SARS in 2003, ceea ce a facut ca ele sa fie ceva mai bine pregatite. Unii au speculat ca in China reactia mai ferma a fost mai degraba un refelx de apreciat al comunismului, dar aceasta idee, asa cum voi arata mai jos, este pur si simplu falsa, deoarece memoria recenta referitoare la SARS este cea care explica mai bine reactia de acolo.

Lipsa de pregatire materiala a tarilor occidentale pare sa reflecte credinta ca o pandemie de o asemenea extindere geografica si cu un numar asa de mare de victime nu ar mai fi posibila, dat fiind nivelul de civilizatie si prosperitate materiala din aceste tari. Credinta s-a instalat, la randul ei, ca o consecinta a increderii specialistilor (elita profesionala) in capacitatea stiintei de a gasi solutii rapide de tratament si de a evita contagiunea pe scara suficient de larga pentru a depasi capacitatea privata si publica de interventie eficienta.

 

Incredere in stiinta noastra de a ne feri de „patogeni exotici” si de a rezolva relativ rapid problemele cu care ne confruntam este un reflex al rationalismului constructivist (termen introdus de Hayek) care domina gandirea elitelor conducatoare din societatile occidentale si gandirea celei mai mari parti a elitelor din stiintele sociale. Acest rationalism a imprumutat intr-un mod epistemologic ilegitim metode utilizate in stiintele naturale pentru a deduce regularitati. Secolul care a trecut de la marea pandemie din 1918-1920 fara ca o alta similara sa apara pana anul acesta a fost vazut ca intruparea unei regularitati. Astfel s-a ajuns la concluzia ca aparitia unei pandemii in societatile dezvoltate are o probabilitate atat de mica incat se poate neglija sau, ca, daca apare, solutiile de aparare vor fi livrate relativ rapid.

 

Tarile occidentale au fost luate prin surprindere doar pentru ca ideea unui astfel de eveniment care sa nu poata fi rapid controlat a fost respinsa de rationalismul pe care il practicam. Trasaturile paternaliste dezvoltate in societate din cauza rationalismului constructivist al elitelor a dus la deresponsabilizarea individului, care invatase, in vremea cand liberalismul a predominat, importanta mentinerii vigilentei individuale, sintetizata in expresia si vis pacem, para belum! Cu alte cuvinte s-a acceptat ca societatea a evoluat atat de mult, material si stiintific, incat putem considera ca una dintre ipotezele pe care le putem utiliza atunci cand proiectam anumite sisteme este aceea ca o pandemie nu poate aparea, sau daca apare, ea poate fi controlata rapid prin stiinta noastra. Acea dimensiune a globalizarii care se reflecta in explozia interactiunilor umane internationale directe nu ar fi putut sa apara daca ipoteza predominanta ar fi fost ca o pandemie ce poate ajunge in toate locurile de pe glob ar fi posibila.

 

Ipoteza probabilitatii extrem de scazute a unei pandemii a fost incorporata in deciziile private si publice referitoare la dimensionarea capacitatii de dotare cu medicamente si echipamente a unitatilor medicale private sau publice. Rationalismul constructivist a neglijat informatia furnizata de istorie referitoare la probabilitatea deloc de neglijat ca o astfel de pandemie sa apara in societatea omeneasca, globalizata sau nu. A fost o greseala de gandire. Rationalismul utilizat in stiintele exacte a facut enorm de mult bine societatii. Cand a fost imprumutat pentru a fi aplicat in stiintele sociale, unde este un intrus, rationalismul a devenit constructivist si a facut numai rau.

 

Socul asupra productiei pe care il produce distantarea sociala necesara pentru limitarea infectiilor cu noul coronavirus pare foarte asemanator cu socurile produse de oricare alt declansator al unei recesiuni. Totusi, exista o diferenta majora. In general, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, au actionat trei tipuri de declansatori: intarirea (sau inasprirea) politicii monetare (recesiune condusa de cerere), schimbarea in anticipatii (cerere) si socuri in preturile unor materii prime importante (oferta). Recesiunile declansate astfel au fost in cele din urma rezultatul unor evolutii care au culminat cu formarea unor structuri economice (comportamente conectate intre ele) devenite nesustenabile. Rostul acelor recesiuni a fost acela de a corecta structura economiei devenita nesustenabila prin eliminarea comportamentelor devenite anacronice sau nesustenabile. Din aceasta perspectiva, recesiunile au fost o forma de manifestare a principiului ordinii spontane.

 

Recesiunea produsa de distantarea sociala nu este nici rezultatul nici dovada ca structura economiei mondiale devenise nesustenabila la inceputul anului 2020. Recesiunea declansata de COVID-19 este, prin natura sa, diferita de celelalte. Ea nu este o manifestare a principiului necesitatii esecului care duce la distrugere creatoare. Totusi, probabil ca unele comportamente erau mai aproape de punctul de a deveni nesustenabile decat altele. De aceea, este posibil ca inclisiv aceasta recesiune sa elimine in primul rand acele elemente (comportamente) ale structurii care se apropiasera cel mai mult de nivelul nesustenabil. Totusi, nimeni, persoana sau organizatie (agentie guvernamentala, banca centrala, guven), nu stie care sunt acele elemente. Decidentii de politici economice trebuie sa inteleaga ca „mintea„ ordinii spontane, superioara oricarei alte minti, continua sa opereze structura economiei la data la care a aparut socul produs de virus.

 

Distinctia aceasta este importanta pentru ca ne ajuta sa intelegem mai bine ce rol pot avea guvernele si bancile centrale (organizatiile) in evitarea unei depresii economice si in scoaterea economiei din recesiune. In acele cazuri in care recesiunile reprezentau o corectie spontana abrupta facute de piete pentru a transforma vechea si nesustenabila structura economica intr-una noua si sustenabila, interventia bancilor centrale si a guvernelor atenuau stresul economic prin facilitarea pastrarii unor elemente ale vechii structuri economice. Acele organizatii se opuneau temporar ordinii spontane. Putem presupune ca, din aceasta cauza, noua structura ce scotea economia din recesiune devenea sustenabila pentru o perioada mai scurta de timp comparativ cu una care ar fi rezultat fara protejarea unor comportamente, industrii sau activitati ce ar fi trebuit, conform ordinii spontane, sa fie inlocuite.

 

La momentul aparitiei infectiilor cu coronavirus, structura economiei era functionala. De exemplu, spre deosebire de perioada de dinainte de 2008, economiile lumii nu erau, in general, caracterizate de dezechilibre largi. Recesiunea din 2008-2009 a aratat si a impus corectiile. Recesiunea globala care a aparut in urma distantarilor sociale nu arata ce comportamente si ce legaturi dintre aceste comportamente devenisera nesustenabile. Guvernele si bancile centrale nu au cunoasterea necesara pentru a sti daca o alta structura economica ar fi mai buna decat cea care fusese generata spontan de piete si functionase in plenitudinea ei pana la momentul aparitiei socului produs de noul coronavirus prin distantarea sociala la care a dus. Din acest motiv, este justificat ca masurile pe care guvernele le vor lua sa fie orientate spre evitarea pe cat posibil a deteriorarii in continuare a acelei structuri economice care aparuse spontan si spre crearea conditiilor de refacere a ei.

 

Avand aceste clarificari, putem analiza ideile care s-au vehiculat in legatura cu modul in care ar trebui sa intervina guvernele si bancile centrale. De data aceasta, in aceasta recesiune, organizatiile numite banci centrale si guverne, nu numai ca nu trebuie sa se opuna ordinii spontane, ci chiar poate si trebuie sa actioneze in acelasi sens cu ea. Ideea cheie pe care o sustin este aceea ca trebuie identificat efortul material, uman si financiar necesar pentru restabilirea comportamentelor si a relatiilor dintre acestea existente inainte de criza. Pentru ca aceasta problema sa fie rezolvata corect este necesara aplicarea unor principii care sa permita minimizarea costului suportului dat pentru refacerea in linii generale a singurei structuri economice autentice, si anume cea creata prin ordine spontana inainte de criza.

 

In primul rand trebuie recunoscut faptul ca nu exista o criza a capitalismului pe trei segmente, asa cum incearca sa argumenteze unii autori, si anume sanitara, economica si climatica (vezi Mariana Mazzucato, „Capitalism’s Triple Crisis”, https://www.project-syndicate.org/commentary/covid19-crises-of-capitalism-new-state-role-by-mariana-mazzucato-2020-03). Noul coronavirus nu scoate la iveala slabiciunile capitalismului. Ceea ce scoate la iveala virusul criminal este tipul de rationalism pe care il folosim ca sa interferam cu ordinea spontana pe care se bazeaza in mare masura capitalismul ca mod de organizare a societatii. Acest tip de rationalism este cauza ultima a lipsei de pregatire materiala a societatii in fata unei pandemii, asa cum am aratat in prima sectiune. In consecinta, singurele probleme care trebuie rezolvate sunt cea a crizei din sectorul sanitar si cea economica (recesiunea), astfel incat sa putem reface, in liniile esentiale, structuria economiei de la momentul aparitiei crizei. Problema repararii sistemului capitalist de catre stat, este una falsa. In mod particular, problemele referitoare la clima inseamna politici industriale care schimba structura economiei plecand de la premisa ca stim dinainte cine produce schimbarile de clima si cu ce consecinte, ceea ce, din nou, este fals. Societatea capitalista stie sa inoveze, asa cum a demonstrat-o pana acum si, in consecinta, va rezolva si problema poluarii (care nu este in mod necesar problema de clima) intr-un mod sustenabil.

 

In al doilea rand, trebuie identificate cu claritate limitele in care bancile centrale si guvernele pot interveni. Rolul bancilor centrale este acela de a evita panica de pe pietele financiare. Panica poate distruge structura economiei existente in realitate inainte de socul virusului, structura care, asa cum am aratat este singura viabila, si pe care o cunoastem doar partial si doar intermediat de teorii economice. Este tipica pentru panica de pe pietele activelor vanzarile masive. Se vinde orice activ financiar perceput ca riscant. Bancile centrale trebuie sa cumpere active financiare pentru a opri panica. Singurul activ care are o relatie stabila intre randament si pret, atunci cand este exprimat in el insusi, este banul. Randamentul banului este zero si pretul sau este egal cu unu. Din acest motiv, elasticitatea cererii de bani devine virtual infinita in momente de panica si duce la criza de lichiditate pe pietele activelor. Bancile centrale au datoria sa mentina lichiditatea adecvata pe piata activelor prin extinderea cumpararilor de active. In acest context, ideea ca bancile centrale inunda pietele cu lichiditate, asa cum chipurile au facut-o in criza din 2008, fara a o directiona catre „cele mai bune oportunitati de investitii” tradeaza ideea rationalist constructivista ca banca centrala ar avea capacitatea de a alege castigatorii. Banca centrala nu are aceasta capacitate.

 

Guvernele au o capacitate limitata de interventie daca tin sa nu produca inflatii mari care pot iesi de sub control. Cresterea impozitelor nu este deloc o solutie, desi unii economisti sau politicieni se gandesc la ea, chiar daca o exprima doar timid prin referire la o taxa de „solidaritate”, care mai degraba suna bine, decat produce efecte nete pozitive. Singura solutie viabila implica si cresterea datoriilor publice si private. Totusi, aceasta crestere poate fi limitata daca guvernele aleg un criteriu corect care sa le ghideze in extinderea subventiilor. Pentru a fi mai clar, datoriile publice pot fi crescute pana la nivelurile necesare pentru a prezerva structura economiei produsa prin ordine spontana inainte pandemie. Orice cresteri care rezulta din comportamente publice sau private oportuniste vor fi in contradictie cu scopul prezervarii in linii generale a structurii economiei. Aceste comportamente vin de obicei de la politicieni, care doresc sa arunce cu bani chiar si acolo unde nu este necesar, pentru a obtine voturi sau pentru ca se afla sub imperiul emotiilor, si de la antreprenori care, desi nu au probleme reale, incearca sa beneficieze de ajutoare, alaturi de cei care cu adevarat au probleme. Se vede deja o raspandire a acestor comportamente, care pun o presiune nenecesara enorma pe guverne.

 

Ar fi total gresit ca ajutoarele guvernelor pentru firmele care nu mai pot opera din cauza distantarii sociale sa fie acordate cu conditii atasate care ar altera structura economiei a carei prezervare o tinteste. Conditionarea subventiilor de limitarea relatiei dintre firma si actionariat (share buyback), de efectuarea de investitii viitoare in asa numita crestere economica inclusiva sau in reducerea emisiilor de carbon ar fi total gresita. Acestea conditionari nu ar fi in concordanta cu refacerea structurii economiei, pe care am acceptat-o ca singurul obiectiv global legitim al ajutoarelor, ci ar conduce la adoptarea unei structuri artificiale a economiei, odata ce criza sanitara si cea economica vor fi rezolvate.

Ceea ce ar trebui sa ghideze guvernele ar fi un set de criterii care sa asigure ca atingerea scopului prezervarii structurii viabile a economiei se realizeaza cu o crestere cat mai mica a datoriilor publice. Rezolvarea acestei probleme de optim nu inseamna punerea unor limite la datoria publica, ci acceptarea ideii ca revenirea in valuri a infectiilor cu noul coronavirus ar putea fi un factor de crestere a datoriilor publice.

 

De asemenea, guvernul ar trebui sa creeze mecanisme care sa asigure, alaturi de subventiile publice si utilizarea rezervelor (economisirilor) private. Aceasta nu inseamna confiscarea acestor economisiri prin impozite, ci limitarea subventiilor publice la un nivel considerat acceptabil. De exemplu, plata unor indemnizatii de 75 la suta din salariile angajatilor din industriile afectate de distantarea sociala asigura mentinerea potrivirilor dintre calificarile cerute de activitatea unei firme inchise pe perioada distantarii sociale si oferta de forta de munca. Similar, amanarea platii unor impozite sau a unor rate la banci, sau garantarea de catre stat a unor imprumuturi ajuta firma sa-si pastreze angajatii, pentru a fi prezenti la reluarea activitatii. Aceasta este esential pentru prezervarea structurii economiei. Intre timp, ramane pentru angajati sa decida daca vor sa utilizeze economisirile lor private pentru a-si mentine in cvasitotalitate comportamentele anterioare de consum.

 

In fine, pentru a implica si rezervele firmelor, aceste ajutoare (salarii reduse, amanari la plata ratelor dobanzilor, amanarea platii impozitelor etc.) ar trebui conditionate de atingerea unui grad minim de stres economic de catre firme sau de catre angajati, nefiind extinse pentru cei care nu au fost afectati sau au fost chiar avantajati de noua conjunctura. Acest principiu este utilizat deja in europa in conceperea moratoriilor bancare (vezi, de exemplu, o sinteza referitoare la moratoriile bancare realizata de Cristian Bichi pe https://www.opiniibnr.ro/index.php/macroeconomie/380-coronavirusul-si-moratoriile-bancare-din-unele-tari-europene).

Daca un grad mai mare de indatorare publica este pretul ce trebuie platit pentru a salva sectorul privat si a relua cresterea economica cu o structura economica validata de piata, atunci asa sa fie.

 

Exista forte in societate care nu numai ca nu inteleg ca singura structura economica valida pe care o cunoastem este cea creata de ordinea spontana, dar si militeaza pentru schimbarea ei, dar nu oricum, ci prin atacarea capitalismului. Aceste forte sunt permanent active. Evenimente ca pandemia sau alte evenimente a caror magnitudine este amplificata cu mult efort material si propagandistic la nivel de „problema globala”, dau apa la moara acestor forte. Margaret Thatcher a spus candva ca „global warming provides a marvelous excuse for global socialism”. Se pare ca si coronavirusul este exploatat de adeptii socialismului in acelasi scop. Argumentele lor supreme referitoare la instaurarea egalitatii sunt lasate deoparte, pentru moment. Aceasta capacitate a ideologilor socialismului de a se adapta prin exploatarea oricarui context in favoarea socialismului este de invidiat.

 

Adeptii socialismului au abandonat ideea centrala, dar depasita de realitati, a proprietatii comune asupra mijloacelor de productie ca modalitate de infaptuire a iluzoriei idei de egalitate economica, sau de justitie sociala sau justitie distributiva dupa cum a mai fost denumita. Incepand inca din anii 1960, mergand in forta prin anii 1970 si 1980, ideea de a realiza egalitatea prin instituirea proprietatii comune asupra mijloacelor de productie a fost inlocuita cu ideea de a realiza justitia sociala prin redistribuire, concret prin confiscarea veniturilor celor cu venituri mari prin cresterea masiva a impozitelor. Asa s-a ajuns la o crestere rapida a ponderii cheltuielilor sociale in PIB incepand inca din anii 1960. Din aceste

 

Astazi, din nou, adeptii ideilor socialiste strang randurile. Obiectivul este aceeasi iluzie a egalitatii sociale. Propaganda lor exploateaza nenorocirea pe care o cauzeaza infectarea masiva a populatiei cu noul coronavirus. Ideea centrala este aceea ca daca cineva poate sa faca ceva in lupta impotriva virusului ucigas, acela este guvernul, sau statul, cum mai este adesea numit, desi de aici deriva o serie de confuzii binevenite ideilor socialiste. In subsidiar, exista ideea ca piata nu ar putea sa faca ceva pentru a combate virusul sau, prin inductie, vreo nenorocire similara.

In aceste zile, precum si in cele ce vor urma, se va da o lupta imensa pentru a proiecta statul si instrumentele sale coercitive ca singura solutie de dorit. Se va da o lupta apriga pentru a convinge populatia ca exista o mare alegere in fata sa: pe de o parte sa aleaga un stat care este implicat in domeniile cheie, acolo unde se furnizeaza medicamente, pentru a incepe cu ce este astazi cel mai important, energie, locuinta, bunuri de prima necesitate. Va aparea din ce in ce mai des ideea ca modul de viata capitalist este nesigur si este de vina pentru nenorocirile de genul prezentei pandemii. Am aratat in prima sectiune ca nu capitalismul si democratia favorizeaza astfel de nenorociri, ci rationalismul constructivist, care este natural socialismului, dar care a infectat si capitalismul, mai ales prin erodarea liberalismului.

 

In acest proces social, ideea ca omul nu poate cunoaste circumstantele care acompaniaza deciziile sale ar trebui sa ghideze permanent gandire noastra. Trebuie sa intelegem ca acelasi principiu se aplica si grupurilor de oameni, inclusiv partidelor politice, guvernelor, parlamentelor etc. Acest principiu al cunoasterii limitate a circumstantelor particulare ar trebui sa fie permanent treaz in mintea noastra, pentru a impiedica transformarea unor probleme sau a ceea ce este larg perceput ca probleme in motive extraordinare pentru noi inginerii sociale.

Socialismul constituie un exemplu de inginerie sociala care nu a adus nimic bun. Nu a putut aduce nimic bun pentru ca nu putea sa inoveze. Iar inovatia a disparut in socialism pentru ca in locul concurentei a fost introdus planul centralizat, conceput de un grup de oameni care credeau ca pot avea cunoasterea tuturor circumstantelor particulare in care actioneaza indivizii, ceea ce este imposibil. Capitalismul inoveaza pentru ca permite concurenta. El, capitalismul bazat pe libertatea de intreprindere va gasi solutiile optime pentru a reduce poluarea prin progres tehnologic in timp ce va permite si continuarea cresterii economice. Acest tip de capitalism va reusi sa produca tot ce este necesar pentru o viata mai buna. Si va face acest lucru cu atat mai bine cu cat vom gasi solutiile pentru ca elita conducatoare sa-si revizuiasca „aroganta fatala” reprezentata de rationalismul constructivist.

 

Mentinerea libertatii pietelor este esentiala. Cand are nevoie de masti, de aparate de testare, de dezinfectanti eficienti etc., statul ii cumpara de la antreprenorii care le-au inventat si produs. Aceste productii apar pentru ca exista libertatea de a concura, concurenta creand stimulentele pentru permanentul progres facut prin inovare. In productia de hartie igienica exista concurenta nelimitata. Criza de hartie igienica s-a rezolvat intr-o saptamana. In productia de biocide si alte materiale similare exista, in mod justificat, reglementari care face concurenta mai dificila. Din acest motiv, raspunsul pietei a fost mai lent. Nu critic precautia existenta in reglementarile referitoare la produsele toxice, ci doar folosesc exemplul pentru ca este foarte actual si cunoscut si slujeste bine ideea ca acolo unde este posibila, concurenta trebuie lasata sa lucreze.

In aceste vremuri ar trebui sa fim mult mai vigilenti referitor la ce se intampla cu democratia liberala din societatile occidentale si la cum se propaga influentele adverse, mai ales impotriva liberalismului. Nu trebuie sa uitam niciodata concluzia lui Hayek conform careia „’Emergencies’ have always been the pretext on which the safeguards of individual liberty have been eroded”. Nu trebuie sa uitam nici indemnul Regelui Mihai I referitor la lupta continua pentru libertate. In fine, nu ar trebui sa uitam indemnul lui Vegetius (Igitur qui desiderat pacem, praeparet bellum), prescurtat in sintagma Si vis pacem, para belum!