Civilizatia umana este la un punct de rascruce intr-un domeniu critic pentru insasi existenta sa: resursele energetice. Si, fara doar si poate, nu epuizarea lor este principala problema, ci gestionarea lor astfel incat sa fie stopata degradarea climatica a planetei. Si pentru ca provocarile sa fie aduse la un nivel si mai ridicat, o astfel de tranzitiei energetica trebuie gestionata intr-un context geopolitic teribil de tensionat.

Avand in vedere rolul major pe care gazele naturale il au in tranzitia spre o energie verde, Rusia ar fi urmat sa capete un rol esential ca furnizor din ce in ce mai important de gaze menite sa inlocuiasca sursele cele mai poluante de energie, precum carbunele, derivatele petrolului, dar si centralele nucleare pe care Germania se ambitioneaza sa le inchida.

In mod evident, un astfel de scenariu nu mai este de actualitate, ceea ce arata un tablou in continua miscare, oferind motive pentru o serie de intrebari importante. In ce masura actualele puteri mondiale ale pietei energiei isi vor pastra statutul? Vor aparea noi state relevante care sa profite de contextul nou creat?

Raspunsul la aceasta intrebare cred ca il da intr-un mod foarte analitic si structurat un articol din Foreign Affairs intitulat “Green Upheaval” (Revolutia verde) publicat anul trecut de Jason Bordoff si Meghan L. O’Sullivan, doi autori nu doar cu un background academic impresionant in domeniul afacerilor internationale si a pietei energiei, dar si avand functii importante in administratia Obama si respectiv Bush.

O prima remarca a autorilor este ca, pentru inceput, vom fi martorii unui proces de reasezare care va produce noi forme de concurenta si confruntare prin evolutii de multe ori contraintuitive. Obiectivul de a ajunge la emisii net-zero pe termen lung va aduce riscuri in deceniile ce vor urma, in conditiile in care geopolitica energiei curate va concura cu geopolitica petrolului si gazelor. Astfel, de exemplu, petrostatele, intr-o prima faza, vor fi importante beneficiare ale tranzitiei, inainte de isi vedea relevanta internationala partial diminuata.

Articolul citeaza un raport publicat in 2021 de Agentia Internationala pentru Energie (IEA) care arata ca chiar si o lume care ar atinge in 2050 net-zero emisii tot ar consuma jumatate din volumul de gaz folosit azi si un sfert din cel de petrol. Aceasta inseamna ca tarile din Golf, avand fonduri imense la dispozitie, nedependente din acest motiv de politicile ESG ale creditorilor, si avand cea mai ieftina modalitate de aducere a hidrocarburilor la suprafata, isi vor vedea cota de piata in crestere in dauna tarilor concurente chiar daca volumele vor fi in scadere. O dinamica cel putin similara va fi prezenta si pe piata gazelor naturale.

Pe termen lung, castigatorii revolutiei verzi vor fi decisi de capacitatea de inovare si de accesul la capital ieftin. Acestia vor domina piata energiei in patru modalitati.

O prima modalitate va fi prin puterea de a seta standardele energiei curate. Actorii statali care vor reusi sa impuna specificatiile echipamentelor si normele de operare vor avea un avantaj competitiv important. In acest sens sunt date ca exemplu Australia, Chile, Japonia si Arabia Saudita care sunt pionieri in domeniul tranzactionarii hidrogenului si amoniacului produse cu emisii scazute de CO2. In calitate de deschizatori de drumuri, vor putea impune standarde si norme de certificare care sa le avantajeze propriile tehnologii si echipamente.

Standardizarea va fi un element cheie si in energia nucleara care este chemata acum sa compenseze inchiderea centralelor care folosesc hidrocarburi. Articolul citeaza IEA care estimeaza ca, pana in 2050, energia generata nuclear va trebui sa se dubleze pentru atingerea net-zero emisii. Datele din 2018 arata ca din cele 72 de reactoare aflate in constructie in afara Rusiei, peste 50% erau construite de companii rusesti si aproximativ 20% de companii chineze. Sub 2% erau construite de companii americane.

Al doilea factor care ar putea decide viitoarele supraputeri ale energiei verzi va fi controlul asupra lantului de furnizare (supply chain) pentru minerale precum cobalt, cupru, litiu, nichel si minereuri rare. In acest context, articolul aminteste faptul ca, in momentul de fata, jumatate din productia mondiala de cobalt provine din Congo, jumatate din productia de litiu din Australia si jumatate din mineralele rare din China. Spre comparatie, cei mai mari producatori de petrol, Rusia si Arabia Saudita, au doar cate 10% din productia mondiala.

Insa putere geopolitica a Chinei din urmatorul deceniu va decurge nu doar din existenta minerelurilor rare, ci si din capacitatile pe care le are pentru procesarea si rafinarea acestor minereuri. Insa, pe termen lung, este de asteptat ca avantajul ei competitiv sa se estompeze prin identificarea si dezvoltarea la nivel global de resurse si capacitati alternative in scopul diversificarii bazei de furnizori.

Al treilea factor decisiv pentru dominatia energetica va fi capacitatea de a fabrica ieftin componente pentru noile tehnologii. China produce in prezent aproximativ 2/3 din polisiliconul si 90% din “sandwich-ul” de semiconductori folosite la fabricarea panourilor fotovoltaice, un motiv de preocupare pentru tarile occidentale.

Al patrulea mod in care o tara va putea deveni o putere a noii ere energetice va fi prin productia si exportul combustibililor cu o amprenta scazuta de carbon. Combustibili precum hidrogenul sau amoniacul (mai usor de transportat pentru a fi convertit in hidrogen) vor avea un rol esential in tranzitia la net-zero. IEA estimeaza ca, intr-un scenariu 2050 net-zero, comertul cu hidrogen si amoniac va creste de la aproape zero astazi pana la 2/3 din toate tranzactiile legate de energie. Avand in vedere tinta de a produce “hidrogen verde”, autorii considera ca tarile cel mai bine pozitionate sunt Chile si tarile din Golf care au acces la vaste cantitati de energie solara.

Insa, inainte de a se ajunge la “hidrogen verde”, conform IEA, pasul intermediar va fi productia de “hidrogen albastru” produs din gaze naturale prin captarea emisiilor de CO2. In aceasta etapa, principalii exportatori ar putea fi Quatar si SUA care au la dispozitie gaz ieftin si capacitati de depozitare a CO2. Pentru tarile care au doar capacitate de stocare a CO2, dependenta de imprtul de gaze natural ar fi similara celei de astazi.

In final, un avertisment pe care articolul mentionat il lanseaza. Atingerea obiectivului de net-zero va pune o si mai mare presiune in directia deglobalizarii si a fragmentarii economice internationale.

O lume decarbonizata va fi mult mai dependenta de electricitate. De exemplu, conform estimarilor cercetatorilor de la Universitatea Princeton, consumul de electricitate al SUA intr-o lume decarbonizata va fi de 2 pana la 4 ori mai mare decat azi. Avand in vedere ca, spre deosebire de petrol sau carbune, electricitatea nu se preteaza transportului pe distante foarte lungi, este de asteptat ca productia sa fie mai degraba asociata pietelor nationale sau regionale.

O alta sursa de presiune in directia deglobalizarii va veni din protectionismul deja manifest care vizeaza micsorarea dependentei de resursele si tehnologiile ieftine ale altor tari, in ideea de a stimula capabilitatile nationale. In plus, un alt gen de protectionism va fi acela prin care se va pune presiune asupra statelor care au fost mai putin motivate in privinta trecerii la energie verde. Exporturile acestora ar putea deveni un subiect al taxelor si tarifelor menite sa egalizeze preturile intre bunurile fabricate folosind energie verde si restul.

As concluziona spunand ca tabloul viitorului este in continua reconfigurare si, din acest motiv, elaborarea strategiilor de tara pentru noua era energetica vor fi esentiale pentru soliditatea pozitionarii economice a fiecarei tari in actualul secol. Startul a fost dat.