Aparitia noii Strategii Nationale de Aparare poate reprezenta un posibil punct de cotitura in dezvoltarea economica a Romaniei. Valorificarea potentialului sau depinde insa de modul in care sunt definite prioritatile economice si de securitate si de masurile adoptate pentru transpunererea lor in practica.

La inceputul acestui an, am publicat un material de opinie in care analizam riscurile pe care le genereaza absenta unei strategii de tara integrate si faptul ca Romania ramane prinsa intre inertie si reactie la crize, in loc sa-si construiasca un traseu propriu de dezvoltare coerenta. Argumentam atunci ca lipsa unui cadru strategic national, care sa clarifice nu doar ce vrem sa facem, ci si in ce domenii nu mai merita sa irosim resurse, ne condamna la statutul de spectator intr-o lume care se misca rapid, fie ca vorbim de tehnologie, energie sau competitivitate industriala.

In acest context, aparitia unei noi Strategii Nationale de Aparare - in dezbatere publica pana pe 24 noiembrie - pare, la prima vedere, un raspuns la apelul pentru „mai multa strategie si mai putina inertie”. Se ridica totusi o intrebare esentiala, venita mai ales dinspre mediul de afaceri: reusim cu noua strategie de aparare sa facem pasul de la un exercitiu declarativ la un veritabil cadru strategic pentru economie si societate? Sau riscam sa adaugam inca un document la lista bunelor intentii, fara prioritati clare, alegeri dificile si o legatura explicita cu resursele reale ale Romaniei pana in 2030?

Pe de o parte, strategia functioneaza ca o busola politica - directiile generale sunt corecte, sunt aliniate cu NATO si UE si pun pe masa subiecte pe care Romania le-a amanat ani intregi. Pe de alta parte, ceea ce lipseste sunt o serie de directii clare, care sa permita transformarea acestei busole intr-un plan operational, cu cateva prioritati clare, proiecte definite, bugete orientative, termene si responsabili. Pentru economie, diferenta intre a avea o strategie si a sti ce se va face concret in urmatorii cinci ani este una decisiva.

Din perspectiva mediului economic si de business, strategia are cateva merite incontestabile. In primul rand, subliniaza rolul esential al securitatii economice. Apararea militara este pusa explicit in legatura cu securitatea energetica, cu rezilienta infrastructurilor critice, cu functionarea pietelor si cu capacitatea companiilor de a-si mentine activitatea in situatii de criza. Pentru antreprenori si investitori, aceasta inseamna ca lanturile de aprovizionare, dependentele de furnizori, accesul la energie sau protectia datelor nu mai sunt doar teme de optimizare a costurilor, ci componente ale securitatii nationale. Astfel, proiectele de infrastructura, energie si digitalizare pot fi abordate tot mai mult ca investitii strategice, cu sanse mai mari de a atrage finantare publica si europeana.

Un alt castig potential important este sansa de relansare a industriei de aparare. Strategia vorbeste despre revigorarea acesteia, despre necesitatea unui management profesionist, despre inovare, transfer tehnologic si cooperare civil-militara si sugereaza chiar deschiderea catre piata de capital.

Daca aceste intentii sunt urmate de decizii concrete, pana in 2030 am putea vedea un nou val de oportunitati pentru companiile romanesti din IT, electronica, inginerie, logistica si servicii. Firmele locale ar putea intra in lanturile de productie europene si NATO, iar Romania ar putea sa-si creeze o nisa de „defence tech”, care sa includa de la software specializat, pana la sisteme de drone si solutii de securitate cibernetica.

Energia este tratata si ea ca un pilon central de securitate. Exploatarea resurselor din Marea Neagra, dezvoltarea capacitatilor nucleare si a celor regenerabile, precum si consolidarea interconectarilor sunt asumate ca obiective strategice. Dincolo de jargonul tehnic, miza este simpla: stabilitate mai mare a preturilor la energie si mai putina vulnerabilitate la socuri externe. Pentru industrie, pentru marii consumatori si pentru investitori, un mediu energetic predictibil face diferenta intre amanarea si lansarea unor proiecte de anvergura.

In acelasi timp, toate aceste initiative creeaza cerere suplimentara pentru constructii, echipamente si servicii profesionale, de care pot beneficia direct companiile locale.

Strategia mizeaza puternic si pe digitalizare, securitate cibernetica si consolidarea infrastructurilor IT. Spatiul digital, de la retele la platforme de date, este tratat ca un front de aparare in sine. Aceasta abordare poate creste cererea pentru servicii si produse de protectie cibernetica, pentru centre de date sigure, pentru solutii IT destinate infrastructurilor critice si pentru consultanta in zona de risc si conformitate. Pentru sectorul IT&C, unul dintre cele mai dinamice din economia romaneasca, aceasta este o sansa de a trece din zona de outsourcing generic la cea a dezvoltarii solutiilor critice de securitate.

In fine, strategia trimite, cel putin la nivel de principiu, semnale interesante catre piata de capital si catre zona parteneriatelor public-private. Ideea de a folosi bursa si investitorii institutionali pentru a finanta industrii strategice, inclusiv in aparare si energie, deschide, teoretic, drumul catre listari partiale, emisiuni de obligatiuni dedicate si structuri de finantare mai sofisticate. Daca aceste idei vor fi puse in practica, rolul pietei de capital s-ar putea schimba, statul ca "element de risc” fiind inlocuit, macar partial, de statul ca „partener strategic”.

Toate aceste elemente pozitive nu pot fi insa desprinse din contextul dur al realitatii finantelor publice. Strategia de aparare vine intr-un moment in care Romania are unul dintre cele mai mari deficite bugetare din UE, o datorie publica in crestere si o discutie tensionata cu Bruxelles-ul despre ajustarea fiscala si posibilele sanctiuni. In paralel, cheltuielile cu apararea sunt deja angajate pe o evolutie ascendenta, in urma deciziilor asumate la nivelul NATO. Ambitia de a creste volumul cheltuielilor militare si de securitate, fara a explica clar ce alte cheltuieli vor fi taiate, ce reforme din administratie vor elibera resurse si cum va arata echilibrul dintre aparare si restul politicilor publice, risca sa fie privita cu scepticism de mediul economic. Dincolo de retorica, cineva va trebui sa plateasca nota, iar acest cineva este, de fapt, reprezentat de contribuabili, companii si viitoarele generatii de platitori de taxe.

O alta problema majora tine de lipsa de prioritizare. Strategia acopera aproape tot ce este relevant in plan global: flancul estic, razboiul informational, demografia, diaspora, schimbarile climatice etc. Lista este impresionanta, dar tocmai aceasta ambitie de a include totul face ca documentul sa fie mai degraba exhaustiv decat strategic. Pentru mediul de afaceri, absenta unei liste scurte, de trei-cinci prioritati asumate, inseamna ca este greu de ghicit unde vor fi concentrate realmente resursele si care sunt domeniile in care se va misca ceva concret pana in 2030. Riscul este sa ne imprastiem resursele si sa nu facem nimic cu adevarat important la scara suficient de mare, astfel incat sa conteze.

In aceeasi logica apare si riscul ca investitiile publice (civile) sa fie comprimate. Daca alocarea pentru aparare creste fara o curatenie serioasa in buget, primele victime vor fi, cel mai probabil, investitiile in educatie, sanatate si infrastructura locala, precum si cofinantarile pentru fonduri europene. Ori, tocmai aceste domenii sunt esentiale pentru competitivitatea pe termen lung a economiei romanesti. Pentru un antreprenor sau un investitor, perspectiva unei tari cu baze militare mai moderne, dar cu autostrazi intarziate, spitale subfinantate si scoli degradate nu este neaparat atractiva.

Capacitatea administrativa limitata a statului este o alta vulnerabilitate ignorata in ton optimist de document, dar foarte prezenta in realitatea de zi cu zi. Strategia prevede proiecte mari, complexe, care implica mai multe ministere si agentii, achizitii sensibile si coordonare permanenta cu parteneri internationali. Stim insa ca realitatea birocratica romaneasca inseamna proceduri greoaie, licitatii contestate sau contestabile, proiecte mari intarziate sau abandonate si rotatie mare de personal in pozitii-cheie. Fara o reforma veritabila a modului in care sunt gandite si implementate marile proiecte publice, exista riscul ca ambitiile din document sa se traduca, cel mult, in cateva reusite punctuale si multe initiative blocate.

In planul relatiei cu mediul de afaceri, mesajul ramane, de asemenea, foarte ambiguu. Strategia vorbeste frumos despre parteneriate cu sectorul privat, despre implicarea companiilor in rezilienta economica si despre folosirea pietei de capital. In acelasi timp, tot ceea ce vad antreprenorii sunt cresteri de taxe, modificari fiscale frecvente si anunturi de cheltuieli mari fara explicatii convingatoare. Tonul este cel al unei invitatii la „parteneriat strategic”, dar fundalul este de impredictibilitate si presiune fiscala. Pentru investitori, aceasta disonanta aduce cu sine doar neincredere.

Cum ar putea arata, totusi, o versiune mai aplicata si mai utila a strategiei, care sa poata fi implementata fara a o rescrie de la zero? Un prim pas l-ar reprezenta asumarea publica a unui set restrans de prioritati pentru orizontul 2030. Spre exemplu, apararea flancului estic, securitatea energetica, protejarea infrastructurilor critice si a lanturilor de aprovizionare, securitatea cibernetica si rezilienta societatii. Si restul sunt importante, cu siguranta, dar nu pot fi tratate toate ca prioritate absoluta. In jurul domeniilor mentionate, statul ar putea anunta un pachet de zece proiecte-cheie, fiecare cu un buget orientativ, un calendar realist, institutii responsabile si o estimare a impactului economic. Astfel de initiative ar putea fi, de exemplu, un program major de aparare anti-drona, un hub national de observatie satelitara si aplicatii spatiale, un pachet integrat de proiecte energetice strategice sau un program de securitate cibernetica pentru IMM-uri.

La fel de importanta ar fi integrarea realista a constrangerilor fiscale in discursul strategic. O strategie matura nu poate sa nu recunoasca faptul ca resursele sunt limitate, ca unele cheltuieli vor trebui taiate, ca anumite reforme in administratie si in companiile de stat sunt inevitabile si ca nu poti creste apararea ignorand realitatea deficitului si a datoriei publice. Chiar si o abordare bazata pe scenarii - optimist, realist si pesimist - ar fi mai credibila decat tacerea cu privire la acest subiect.

De asemenea, o strategie moderna de aparare ar trebui sa includa un concept robust de aparare totala, in care mediul privat, autoritatile locale si societatea civila sa aiba roluri clar definite. Nu doar mentionate generic, ci traduse, mai apoi, in proceduri, protocoale si studii de caz. Companiile ar trebui sa stie ce li se cere in caz de criza, ce obligatii si drepturi au, cum sunt protejate si sprijinite. Iar acest cadru ar trebui dublat de mecanisme transparente de monitorizare si dialog. Spre exemplu, un raport anual public despre implementarea strategiei, un consiliu consultativ cu reprezentanti ai mediului de afaceri si ai sectorului financiar, consultari reale inainte de a lua decizii majore.

Din perspectiva mediului de afaceri, cea mai importanta completare ar fi un minim de predictibilitate. Concret, un angajament public pe trei - cinci ani, care sa prevada ca, odata stabilit pachetul de proiecte si cheltuieli, regulile de baza pentru companii (taxare, contributii, reglementari majore etc.) nu se modifica de la un an la altul fara consultare reala. Daca acest lucru ar fi dublat si de accelerarea digitalizarii administratiei, strategia nu ar mai fi perceputa doar ca o nota de plata suplimentara, ci ca parte a unui pact de incredere in care statul cere sprijinul economiei, dar ofera, la schimb, stabilitate.

Nu in cele din urma, trebuie sa ne fie clar tuturor ca orice strategie este atat de buna pe cat este de bine si de consecvent implementata. Romania are deja un cimitir de documente strategice, care au aratat bine pe hartie si s-au oprit in inertia sectorului public, in schimbarile politice de la un ciclu la altul sau in rezistenta la reforma din interiorul administratiei. Soarta Strategiei de Aparare va depinde tocmai de capacitatea de a rupe acest tipar, de a trece de la declaratii si planuri stufoase la cateva decizii clare, urmarite cu disciplina, indiferent de cine este la guvernare. Fara aceasta schimbare de cultura administrativa, si acest document risca sa ramana inca o strategie bifata formal, nu un punct real de cotitura pentru securitatea si economia Romaniei.

***

Despre autor - Dr. Victor Iancu a ocupat timp de aproape doua decenii pozitii de leadership in consultanta strategica la cel mai inalt nivel, in companii de renume din Big Four, precum KPMG si EY Parthenon. Doctor in economie la Institutul National de Cercetari Economice al Academiei Romane, a lucrat timp de doi ani in Londra pentru Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, are o specializare in Design Thinking si Inovare obtinuta la Darden School of Business, Universitatea din Virginia, si o certificare in Strategie Disruptiva de la INSEAD, una dintre cele mai prestigioase scoli de business din lume, cunoscuta drept „The Business School for the World”. In prezent, din pozitia de trusted advisor si architect al transformarii sustenabile, Victor Iancu ajuta companiile sa creasca, sa se reinventeze si sa navigheze prin complexitatea economica.