Home - Stiri - Actualitatea interna - „Corabia” constructiilor romanesti se afla in deriva

„Corabia” constructiilor romanesti se afla in deriva

Actualitatea interna 04 Sep 2009 12:28

Nu multi au fost aceia care, in urma cu 10 luni, faceau vreo corelatie intre crach-ul financiar de pe Wall Street si situatia economiilor europene, cu atat mai putin a celor in curs de dezvoltare. Situatia parea atat de promitatoare, iar afacerile atat de solide si profitabile, incat erau apreciati ca fiind de rea-credinta cei ce incercau, in mod timid, sa avertizeze asupra pericolelor care se profilau deja la orizont. Probabil ca acum nu mai pare atat de reusita gluma prin care investitorii autohtoni erau invitati de catre primul ministru al guvernului din acea perioada de a-si achizitiona proprietati imobiliare peste ocean. O astfel de abordare, specifica arealului carpato-danubiano-pontic, costituie - in mod cert - o frana puternica aplicata economiei locale, nefacand altceva decat sa intarzie serios procesul de redresare. Datele statistice disponibile pentru ultimii 8 ani indica majorari substatiale atat ale productiei industriale, cat si in domeniul constructiilor, ceea ce poate fi asimilat - la o prima evaluare - unei dezvoltari "sanatoase" a economiei locale. Cererea uriasa, consemnata mai ales in sfera proiectelor civile si industriale, a reprezentat un impuls semnificativ dat sectoarelor respective, fapt ce s-a reflectat aproape instantaneu in plasarea Produsului Intern Brut pe o traiectorie puternic ascendenta (crestere de 4 ori a PIB intr-un interval de doar 10 ani). Insa, aceasta emulatie nu putea fi mentinuta fara o sustinere financiara adecvata, fapt care s-a si intamplat, dar intr-un mod oarecum anormal, aplicandu-se preponderent criterii de eficienta financiara si nu principii de crestere economica sanatoasa. Astfel, o serie de institutii cu activitate pe pietele bursiere (fonduri de investitii, in special din categoria celor inchise sau "hedge funds"), in urma unor calcule precise de rentabilitate prin care s-a evaluat ca indicatorul de "yield" al plasamentelor pe piata din Romania era net superior celor oferite in alte zone, au decis ca este oportun sa aloce resurse importante in aceasta regiune. Fiind vorba, in principal, de bani privati, sumele au fost orientate aproape exclusiv spre obiectivele mai sus amintite, ceea ce a creat premisele unui avant fara precedent al acestora. La inceputul intervalului analizat, atentia a fost focalizata spre centrele comerciale si imobilele de birouri de clasa A (cu indicele de "yield" cel mai mare) pentru ca - in timp - sa fie abordat in mod sustinut si domeniul rezidential (de remarcat aici diferenta fata de situatia din SUA, unde segmentul din urma a fost de la bun inceput tinta predilecta a investitiilor speculative). Acestea fiind datele problemei, rezultatele, pozitive si negative, nu au intarziat sa apara. Primii castigatori - furnizorii de materiale Primul efect vizibil a fost constituit de orientarea brusca a atentiei marilor concerne internationale specializate in productia si furnizarea de materiale de constructii catre piata autohtona: cele mai importante companii din bransa au inaugurat in Romania fie subsidiare comerciale, fie chiar unitati de fabricatie. Timp de cativa ani, activitatea acestora a fost una mai mult decat rentabila, atingandu-se deseori marje de profitabilitate de neconceput in state cu traditie in economia capitalista. Asadar, este oarecum de inteles faptul ca manageri cu experienta care, in conditii normale, ar fi manifestat mai multa prudenta in asumarea de riscuri (in pofida proportionalitatii directe a acestora cu castigurile), "au plonjat" de buna-voie in bazinul cresterilor extensive si, alaturi de colegii novici din Romania, au pornit in cursa nebuna pentru cresterea cotei de piata si a cifrei de afaceri. De punctat aici ca, data fiind "explozia" cererii, primul element si-a pierdut oarecum din insemnatate, sectorul constructiilor din Romania avand o structura unica: un numar important de societati, de la asociatii familiale la concernuri internationale, de la specialisti recunoscuti pe plan mondial la "afaceristi de cartier", o combinatie aproape imposibila in care companii cu pozitii de oligopol in alte regiuni actionau aici intr-o piata atomizata. De fapt, doar cine nu si-a dorit cu adevarat nu a accesat domeniul constructiilor. Si inca o caracteristica deloc de neglijat: abundenta resurselor si disponibilitatea acestora, coroborata cu presiunea mai mult sau mai putin reala din partea cererii, au facut ca preturile la materialele de constructii, fara discriminare, sa inregistreze o inflatie fara precedent. Justificarile prin care se incearca explicarea fenomenului respectiv si care rezida, in principal, in cresterea costurilor cu materiile prime, nu sunt plauzibile, intrucat toate evolutiile de acest tip au fost insotite de majorari proportionale, netinandu-se cont de ponderea componentelor respective in structura produsului finit. Se poate afirma, fara teama de a gresi, ca fiecare astfel de crestere nu a fost decat un prilej de sporire a profitului net. Marje de 30% in sfera productiei Daca furnizorii au adoptat aceasta atitudine (oarecum de inteles pentru o firma al carei obiectiv il reprezinta maximizarea profitului), nici companiile din sfera productiei (antreprenori generali, fabricanti de subansambluri, montatori) nu s-au lasat mai prejos. Aici lucrurile au evoluat oarecum diferit, iar volumul vanzarilor a crescut intr-un ritm mai putin alert. Totusi, au existat domenii care raportau anual sporiri medii de 30%. Problema cea mai grava constatata in sfera productiei a fost reprezentata de migratia fortei specializate de munca si scaderea graduala a gradului de calificare a personalului. Efectul imediat s-a constituit, cum era de asteptat, intr-o diminuare a calitatii lucrarilor de constructii, indiferent daca acestea erau executate din fonduri publice sau private (ramane "celebru" exemplul unui bloc construit in sistem ANL, la care, in urma aplicarii unui soc minimal, s-a desprins o placa prefabricata din structura fatadei). Chestiunea nu este una de ignorat, chiar si numai daca se face o trecere sumara in revista a celor 6 cerinte esentiale pe care trebuie sa le indeplineasca o lucrare de constructii, respectiv: rezistenta mecanica si stabilitate, protectie la incendiu, igiena si sanatate, siguranta in utilizare, fonoizolare, eficienta energetica. Din nefericire, chiar la nivelul autoritatilor publice desemnate sa controleze activitatea in constructii, se recunoaste ca, nici in 2009, nu exista competenta tehnica si capacitatea de a verifica mai mult de 50% din cladirile Capitalei (procent maximal, la nivelul Romaniei) si doar din punct de vedere al respectarii exigentei de rezistenta. Astfel, nu este de mirare ca multi antreprenori, in goana dupa profit, au optat pentru solutii de compromis. Incepand de la caracteristicile tehnice necorespunzatoare ale betonului, folosirea de fier insuficient, casant sau subdimensionat si terminand cu instalarea de subansambluri neadecvate (tamplarie, instalatii sanitare, termice sau electrice), toate acestea au dus la realizarea unor imobile de calitate indoielnica. Un alt exemplu relevant este acela dat de unul dintre liderii pietei de centrale termice, care afirma ca la niciun proiect (inclusiv la cele din categoria de lux, cu preturi de 3.000 de euro/mp construit) nu a livrat altceva decat sistemele din categoria "low cost". O asemenea cutuma era, de altfel, generalizata pana in momentul inceperii crizei, singurul criteriu pentru desemnarea castigatorului unei licitatii fiind pretul. Teren fertil pentru toata lumea Pe scurt, in atat de mult regretata perioada de prosperitate a sectorului constructiilor din Romania, pe piata isi desfasurau activitatea: furnizori de sisteme din toate categoriile de pret si calitate, uniti de un obiectiv comun, si anume cresterea profitului indiferent de costul acestei actiuni; antreprenori si subantreprenori mai mult sau mai putin calificati optand pentru solutii rapide si, in mod invariabil, ieftine; beneficiari cu un nivel extrem de scazut de expertiza si informare; un cadru legislativ pertinent; organe de reglementare si control laxe, slab pregatite din punct de vedere tehnic si coruptibile. In pofida rentabilitatii financiare demonstrate, putine au fost companiile care au adoptat strategii coerente de economisire in scopul realizarii de investitii, intreg profitul fiind, de obicei, orientat spre cheltuieli. Singurele sume alocate pentru dezvoltare au avut ca sursa diverse linii de creditare, fapt care a orientat resursele spre aceleasi entitati financiare cu activitate speculativa: din punctul de vedere al acestora lucrurile au functionat impecabil, iar "yield-ul" a fost deseori depasit. Pretul a fost, insa, platit de beneficiari. Dupa octombrie 2008, odata cu aparitia crizei si falimentarea unor importante companii americane, unda de soc s-a propagat rapid, ajungand si in „paradisul” din Romania. Primul efect a fost cel de retragere a fondurilor de investitii, inchidere a „robinetelor” de creditare si punerea "pe butuci", aproape instantaneu, a intregului sector autohton al constructiilor. Rapiditatea scaderii cifrelor de afaceri reflecta, indiscutabil, fragilitatea sistemului respectiv si amatorismul celor care-l compun. Inexistenta rezervelor a facut imposibila aplicarea unor solutii de autofinantare pe termen scurt, iar firme aparent solide si de perspectiva au reusit sa se apropie periculos de mult de faliment intr-o perioada mai mica de un an. Chiar si in conditii de depresiune economica grava (cum nu este cazul in prezent) este inadmisibil ca o asemenea situatie sa se consemneze si la o scara atat de mare. Iar ignoranta continua chiar si la o parte semnificativa a celor care mai au inca puterea sa reziste o perioada: indisponibilitatea sau refuzul implementarii unui sistem informational competitiv (a nu se confunda cu cel informatic) constituie inca o dovada a crasei lipse de profesionalism. Pentru ca, fie in perioade de avant, fie in cele de recesiune, principalul element de diferentiere a companiilor este constituit de stiinta gestionarii fluxurilor de informatii (interne si, mai ales, externe) pe care se fundamenteaza ulterior toate deciziile importante de management. Cine va trece cu vederea acest amanunt nu are nicio sansa de a se regasi in structura pietei dupa finalizarea convulsiilor generate de actuala criza. Poate ca este si mai bine, ori natural, sa se intample asa, intrucat - mai ales in Romania - se simte in mod acut necesitatea cristalizarii activitatii si derularea acesteia in conditii cat mai apropiate de cele caracteristice concurentei loiale. Lucrul cu bani publici, apanajul „specialistilor” Poate parea malitioasa o astfel de propunere, insa aceasta este dictata de apartenenta Romaniei la structurile unei entitatati politico-economice in care obiceiurile bizantino-balcanice impamantenite pe plaiurile mioritice nu-si au locul si nici nu sunt percepute pozitiv din exterior. Din nefericire, asemenea unei boli contagioase, multe dintre tarele societatii romanesti au fost transmise si unor manageri straini, dar fenomenul poate fi - inca - tinut sub control si efectele acestuia reprimate. De fapt, ar trebui sa constituie un deziderat si pentru intreprinzatorii care intentioneaza sa-si lase mostenire afacerile acela ca mediul in care isi desfasoara activitatea firmele proprii sa fie epurat de "corpurile straine" (care, de altfel, pot identifica un teren fertil si in alte sfere economice). Un aspect care va fi, poate, cel mai dificil de pus la punct este constituit de lucrarile finantate din fonduri publice (de la bugetul central sau cele locale). Conform previziunilor inaintate la unison de specialistii Comisiei Europene, Bancii Mondiale, Fondului Monetar International, BERD etc., unul dintre debuseele de utilizat in astfel de perioade este acela al cheltuielilor guvernamentale. Majoritatea acestor fonduri sunt indreptate catre lucrarile de constructii edilitare, drumuri si poduri, domenii in care cerintele de calificare si expertiza sunt extrem de restrictive, lasand loc unui numar foarte mic de competitori. Din acest punct de vedere, se diferentiaza trei tipuri de atitudini: refuzul de a contracta lucrari „cu statul”, venit de obicei din partea unor antreprenori de nivel mic sau cel mult mediu; specializarea exclusiva pe astfel de proiecte (apanajul companiilor desprinse din marile antreprize existente inainte de 1989); acceptarea realizarii unui anumit procent din cifra de afaceri prin derularea de contracte finantate din surse publice. Din ultima categorie fac parte, de regula, companii mari - subsidiare ale unor firme din strainatate si care s-au adaptat modului de lucru specific (intr-o exprimare eufemistica). Din pacate, s-a format o opinie, chiar si in randul occidentalilor, ca exista o „maniera speciala, o stiinta chiar, de a lucra cu statul roman”. Atitudinea respectiva nu face altceva decat sa taie accesul si la acest ultim "colac de salvare" oferit de expertii comunitari. De fapt, la nivelul PIB, pe langa faptul ca sus-numitele cheltuieli guvernamentale nu produc nicio redresare, prin ele se alimenteaza o serie de interese exterioare domeniului constructiilor si care nu aduc inapoi niciun avantaj. Pe termen lung, insa, lucrurile nu pot evolua decat intr-o singura directie: disparitia "dinozaurilor" sau a urmasilor acestora, respectiv scaderea profitabilitatii celor care au imprumutat din „experienta” concurentei neloiale din categoria „clasica” (cum ar fi licitatii trucate, contracte alocate prin eludarea legii sau specularea unor fisuri in legislatie etc.). Pana atunci, tuturor celor care infrunta in mod onest si curajos "valurile" crizei nu le ramane decat sa astepte.