Relatia dintre autoritatile fiscale si contribuabili s-a imbunatatit considerabil in ultimii ani, modul de derulare a inspectiilor a evoluat, iar perspectiva implementarii controalelor la distanta, punctual, doar in cazurile identificate in baza analizei de risc, confera incredere cu privire la simplificarea si eficientizarea procedurilor in domeniu. Cu toate acestea, in practica, exista inca situatii cel putin discutabile cu privire la tratamentul aplicat contribuabililor, cum ar fi emiterea de catre autoritati a unor decizii de inregistrare fiscala in absenta unui control prealabil, fara audierea si chiar fara informarea persoanei juridice vizate. Mai mult, astfel de decizii sunt considerate justificate inclusiv de Directia Generala de Solutionare a Contestatiilor din Ministerul Finantelor.

Situatii de acest gen sunt intalnite, spre exemplu, dupa un control fiscal derulat la un partener contractual al contribuabilului in cauza, cand acesta din urma primeste o decizie din partea autoritatii fiscale, fara sa beneficieze de dreptul de a-si sustine punctul de vedere. Legislatia in vigoare permite autoritatii fiscale sa emita decizii de inregistrare fiscala din oficiu cu privire la orice contribuabil care activeaza pe teritoriul Romaniei, dar o obliga, in acelasi timp, sa informeze si sa acorde persoanei in cauza posibilitatea sa-si sustina opinia. Insa in niciun caz, intr-un stat democratic, cu principii de guvernanta fiscala bazate pe buna intentie, autoritatea fiscala nu se poate considera indreptatita sa emita decizii de o importanta majora (cum ar fi impunerea de taxe si impozite, obligatia de inregistrare fiscala, schimbarea tratamentului fiscal etc.) fara audierea prealabila a contribuabilului, in care sa i se permita sa isi prezinte punctul de vedere.

In astfel de cazuri, in care contribuabilul primeste o decizie pe care o considera nefondata, acesta are dreptul sa o conteste, in termenul legal, la Directia Generala pentru Solutionarea Contestatiilor, recent mutata din cadrul ANAF la Ministerul Finantelor, tocmai cu scopul de a garanta obiectivitatea solutionarii. In aceste conditii, este cu atat mai regretabil faptul ca nici institutia care are rolul de mediator al disputelor fiscale nu considera ca o astfel de practica contravine principiilor generale ale fiscalitatii valabile intr-un stat european si, astfel, incurajeaza abordarea incorecta a inspectorilor fiscali.

 

Concret, situatii de acest gen sunt intalnite in cadrul verificarilor derulate de ANAF pentru a stabilii in ce masura contribuabilii nerezidenti care deruleaza operatiuni pe teritoriul Romaniei si-au stabilit sau nu sedii fixe si/sau permanente, dat fiind ca acest aspect implica o serie de obligatii fiscale pentru respectivii contribuabili.

In principiu, orice persoana sau entitate care este subiect al unui raport juridic fiscal pe teritoriul Romaniei are obligatia de a se inregistra fiscal. Din acest considerent, in cazul in care organele fiscale considera ca un contribuabil nerezident avea aceasta obligatie, dar nu a respectat-o, au dreptul sa inregistreze respectivul contribuabil din oficiu sau la cererea altei autoritati care administreaza creante fiscale, insa doar dupa audierea contribuabilului. Dreptul acestuia de a fi audiat inainte ca organul fiscal sa ia o decizie care sa ii aduca atingere reprezinta un drept fundamental, care trebuie sa fie aplicat in orice procedura susceptibila sa conduca la luarea unei masuri individuale care ar putea sa afecteze in vreun fel contribuabilul. Regula este valabila inclusiv in procedura inregistrarii fiscale din oficiu sau la cererea altei autoritati care administreaza creante fiscale. Desigur, pot exista si exceptii, insa acestea raman limitate si aplicabile in cazuri specifice si expres individualizate in lege, pentru ca altfel dreptul si-ar pierde caracterul efectiv.

 

Cu toate acestea, in practica se intalneste tot mai des situatia in care, ca urmare a unui control efectuat de organele fiscale la un contribuabil roman, acestea sa considere ca un contribuabil tert, nerezident, cu care entitatea din Romania are un raport contractual, avea obligatia sa se inregistreze fiscal, dar nu a realizat acest lucru. Ulterior, in baza constatarilor realizate la contribuabilul roman, organul fiscal emite decizia prin care dispune inregistrarea fiscala a contribuabilului nerezident, din oficiu sau la cererea altei autoritati care administreaza creante fiscale, dar fara sa audieze contribuabilul nerezident si chiar fara sa-l instiinteze, in prealabil, ca face obiectul unei astfel de proceduri de inregistrare.

Practic, contribuabilul nerezident afla ca a fost inregistrat fiscal in Romania de organul fiscal doar in momentul in care intra in posesia deciziei de inregistrare, in conditiile in care si comunicarea acestei decizii se realizeaza, uneori, intr-o maniera discutabila de catre organul fiscal.

O astfel de conduita din partea autoritatii fiscale care emite decizia nu poate fi justificata prin faptul ca inregistrarea fiscala are la baza constatarile unui organ de control fiscal, realizate in cadrul unei inspectii derulate conform legislatiei in vigoare, aplicabila in astfel de cazuri, si care ar conferi garantii procedurale adecvate.

O astfel de justificare ar fi intemeiata doar in situatia in care chiar contribuabilul nerezident, care a facut obiectul inregistrarii fiscale din oficiu sau la cererea altei autoritati, ar fi fost supus unei proceduri de control fiscal. Daca in acest caz ar putea exista argumente care sa sustina ca nu mai este necesara audierea contribuabilului nerezident, pentru ca deja cunostea aspectele relevante din cadrul controlului fiscal (argument criticabil, la randul sau), situatia este complet diferita atunci cand controlul fiscal s-a desfasurat la un tert cu care contribuabilul nerezident nu are vreo relatie de afiliere, ci doar o simpla relatie contractuala.

In orice caz, dincolo de aspectele de tehnica legislativa, un contribuabil nerezident nu poate fi supus unei decizii discretionare a organului fiscal pe baza unor informatii obtinute in cadrul unei proceduri de control fiscal desfasurate la un tert, de care contribuabilul respectiv nu are cum sa stie si cu privire la care nu i se solicita punctul de vedere. Fundamentul unei astfel de decizii este subred, intrucat nu este bazat pe un proces transparent, obiectiv si impartial. Or dreptul la audiere este o componenta esentiala a dreptului la aparare a contribuabilului si a expresiei principiului bunei-credinte in relatia dintre contribuabil si administratia fiscala, recunoscut unanim in dreptul european si dreptul roman.

In concluzie, o astfel de conduita a organului fiscal sau a autoritatii de solutionare a contestatiilor fiscale, in care se incalca dreptul contribuabilului la audiere, este in dezacord total cu spiritul si litera legii si reprezinta un derapaj grav si un regres considerabil prin raportare la evolutia legislatiei si jurisprudentei in acest domeniu. Aceasta practica trebuie corectata, pentru o oferi mediului de afaceri local si potentialilor investitori increderea ca beneficiaza de un tratament fiscal corect din partea autoritatilor romane.