Am putea fi tentati sa presupunem ca frauda, respectiv investigatiile antifrauda reprezinta fenomene relativ noi, aparute odata cu multinationalele si sistemul capitalist modern. Cu toate acestea, istoria ne invata ca riscul de frauda este omniprezent, existand din cele mai vechi timpuri, fie ca vorbim de frauda economica sau chiar de vanzarea unui imperiu.

Descoperirea marilor cazuri de frauda din istorie ne poate ajuta sa intelegem mai bine mecanismul de inselaciune, modul de operare al infractorilor si - poate cel mai important - cum tehnicile de investigatii antifrauda pot preveni pagubirea institutiilor.

 

Contrar numelui cu care a ramas in istorie, vanzarea imperiului roman, frauda din anul 193 AD nu a implicat vanzarea propriu-zisa a imperiului, ci a functiei de imparat al imperiului, ce asigura putere de decizie asupra tuturor aspectelor ce tineau de administrarea imperiului, de la adoptarea legilor la infrastructura rutiera, numirile politice, conducerea armatei etc.

Functia de imparat roman putea fi castigata prin merit sau mostenita, in ambele situatii imparatul fiind recunoscut si considerat demn de functie de majoritatea romanilor.

In ultima noapte a anului 192 AD, Comodus, fiul lui Marcus Aurelius, a fost ucis. In locul lui, Garda Pretoriana l-a numit a doua zi imparat pe Pertinax, prefectul urban al Romei.

Garda Pretoriana (in latina, cohortes praetoriae) era o unitate de elita a armatei imperiale romane, ai carei membri au servit timp de aproape 3 secole drept garzi de corp si ofiteri de informatii pentru conducatorii romani. Pretorienii s-au facut remarcati prin intrigi si amestecul lor in politica, mergand pana la rasturnarea frauduloasa a imparatilor si proclamarea succesorilor lor, asa cum au procedat si cu Pertinax. De la a fi garda de corp a imparatului, acestia devenisera puterea manipulatoare din spatele tronului.

Atunci cand Pertinax a refuzat sa ii recompenseze cu bani pentru numirea sa si a incercat sa faca schimbari in randul garzilor corupte, Pretorienii l-au ucis. In loc sa numeasca pur si simplu un alt imparat, membrii Garzii Pretoriene au organizat, pe 28 martie 193 AD, o licitatie publica, urmand ca imparat sa fie numit cel care le oferea cei mai multi bani.

Socrul lui Pertinax a oferit cate 5.000 de drahme pentru fiecare soldat al Garzii, dar castigator a fost Didius Julianus, un senator foarte bogat, care le-a oferit cate 6.250 de drahme. Avand in vedere ca erau aproximativ 4.500 de pretorieni, suma totala de plata a fost de 28.225.000 de drahme. E greu de spus cat ar valora astazi o drahma veche, dar estimarea istoricilor este cuprinsa intre 500 de milioane si 1 miliard de dolari platiti pentru a castiga fraudulos tronul roman si protectia oferita de Garda Pretoriana.

De ce este acest incident catalogat drept o frauda? Pentru ca, la fel ca in orice alta frauda financiara clasica, gardienii au vandut ceva ce nu le apartinea. Pretorienii nu detineau imperiul; ceea ce a cumparat, de fapt, Didius Julianus a fost sprijinul lor pentru a deveni imparat.

In ceea ce il priveste pe proaspatul imparat, el nu a fost deloc apreciat pentru modul in care a obtinut tronul, ba chiar s-a declansat un razboi civil intre mai multe factiuni care incercau sa il destituie. Doua luni mai tarziu, abandonat de pretorieni si de Senat, a fost si executat de un soldat oarecare in palatul sau pustiu.

Prima masura luata de urmasul sau la tron? Executarea pretorienilor care au pus la cale frauda imperial.

 

Pe blogul SPIA Romania, am scris, in trecut, despre ce este o schema Ponzi, cum functioneaza, de ce este ilegala, cat de mari sunt pagubele produse si care sunt repercusiunile legale atunci cand frauda iese la iveala. De data aceasta, vom descoperi cea mai renumita frauda de tip Ponzi, cea care, de altfel, a si dat numele acestui act ilicit.

Acest tip de frauda economico-financiara poarta numele lui Charles Ponzi, un escroc italian care si spunea si Charles Ponci, Carlo sau Charles P. Bianchi si care a devenit cunoscut in 1920, in urma unei inselatorii pe care a pus-o la cale cu ajutorul unor cupoane postale.

Exista mai multe dovezi care sustin faptul ca nu italianul a inventat schema de investitii frauduloase, insa amploarea inselatoriei pe care a pus-o la cale, a dus la numirea acestui tip de frauda economico-financiara dupa el.

Serviciile postale aveau dezvoltate la inceputul anilor 1920, programe de cupoane numite IRC (International Reply Coupon) ce presupuneau plata in avans a contravalorii unor timbre postale. Expeditorii introduceau cuponul in corespondenta trimisa, iar destinatarii le duceau la oficiul postal local si le preschimbau in timbrele postale de care aveau nevoie pentru a trimite, la randul lor, un raspuns.

Intr-o zi, Charles Ponzi a primit o scrisoare de la o companie din Spania. Plicul continea un cupon de raspuns international (IRC), iar italianul si-a dat seama ca ar putea obtine profit daca ar cumpara IRC-uri dintr-o tara si le-ar preschimba, mai apoi, in timbre mai scumpe din alta tara. Ba chiar profitul - si, evident, frauda - ar fi si mai mare daca le-ar trimite bani unor colaboratori din alte tari, acestia ar cumpara IRC-uri si le-ar expedia in SUA, iar mai apoi Ponzi le-ar preschimba in timbre, pe care le-ar vinde la o valoare mai mare decat cea platita pentru ele.

In economie si finante, practica de a profita de diferenta de pret intre doua sau mai multe piete poarta numele de arbitraj si este perfect legala. Acesta a fost argumentul cu care Charles Ponzi, in cautarea unor castiguri si mai mari, a convins alti oameni sa i se alature in tentativa de fraudare, in calitate de investitori. Le-a promis profituri uriase, de 50% la 45 de zile sau chiar 100% in 90 de zile.

Incurajat de succesul initial, Ponzi a decis sa duca afacerea sa frauduloasa la nivelul urmator. Astfel, in ianuarie 1920, a infiintat Securities Exchange Company, iar in prima luna a avut 18 investitori, care au tranzactionat 1.800 de dolari. Profitul le-a fost platit prompt chiar de luna urmatoare, insa nu din castigul obtinut, ci din banii proveniti de la noii investitori. In tot acest timp, italianul cauta solutii pentru a schimba IRC-urile in numerar. Si-a dat insa seama rapid ca era aproape imposibil sa reuseasca. De exemplu, pentru a realiza schimbul celor 1.800 de dolari investiti in prima luna, ar fi fost necesare 53.000 de IRC-uri pentru realizarea profiturilor din arbitraj. A observat, insa, ca dobanzile promise puteau fi platite investitorilor, datorita fondurilor provenite de la noii investitori.

6 luni mai tarziu, nivelul investitiilor derulat prin Securities Exchange Company era de ordinul milioanelor de dolari.

De pe urma fraudei, Ponzi a ajuns un om foarte bogat - ar fi castigat, se pare, peste 250.000 de dolari pe zi. Ascensiunea sa rapida si stilul de viata extravagant incepusera sa atraga atentia multora.

Frauda pusa la cale de Ponzi a inceput sa se clatine cand un reporter de la publicatia The Boston Post a investigat si a scris despre ingineria financiara, iar investitorii au incercat sa isi retraga banii.

Frauda numita astazi “Originala schema Ponzi” a durat un an, iar pierderile estimate au fost de peste 20 de milioane de dolari in 1920, echivalentul a aproximativ 196 de milioane de dolari in 2019. Ne putem imagina ca daca Ponzi ar fi fost mai prudent in a-si etala averea, nu ar fi ajuns subiectul respectivei investigatii de presa; probabil frauda pusa la cale de el ar fi putut continua nestingherita.

In urma investigatiei de frauda demarata impotriva sa, Charles Ponzi a fost arestat in luna august a anului 1920 si a fost acuzat de 86 de fraude prin posta, in doua procese federale. A pledat vinovat si a petrecut urmatorii 14 ani in inchisoare. A murit la Rio de Janeiro, in ianuarie 1949, sarac.

 

Falimentul companiei energetice Enron a fost numit nu doar cel mai mare faliment al unei corporatii din istoria SUA la acea data, ci si cel mai mare esec al unei firme de audit financiar.

Enron, care avea sediul in Houston, Texas, a fost infiintata in 1985, ca urmare a fuziunii dintre Houston Natural Gas si InternNorth, doua companii ce comercializau gaze naturale.

Fondator, CEO si presedinte al consiliului director a fost Kenneth Lee Lay, ce va juca un rol important in falimentul companiei. Acesta il va angaja cativa ani mai tarziu pe Jeffrey Skilling, care lucra deja cu Enron in calitate de consultant si care avanseaza treptat in ierarhia grupului de firme Enron, ajungand ca in 1997 sa fie omul numarul doi din companie, dupa Kenneth Lay.

Sub conducerea celor doi, Enron devine cel mai mare comerciant engros de gaze si electricitate, cu peste 27 de miliarde de dolari tranzactionati intr-un singur trimestru si ajunge pe locul 7 in Top 500 Companii Americane al revistei Fortune; tot Fortune acorda companiei energetice, timp de 6 ani la rand, premiul pentru “Cea mai inovatoare companie”.

In anul 2000, compania angajase 21.000 de oameni si inregistrase venituri de 111 miliarde de dolari. Totusi, un an mai tarziu, pretul actiunilor Enron incepe sa scada de la 90,75 $ in august 2000 pana la 0,26 $ pe 30 noiembrie 2001.

In timp ce valorea companiei continua sa scada, CEO-ul Kenneth Lay le-a spus angajatilor sai ca Enron si-a revenit si i-a incurajat sa cumpere cat mai multe actiuni. In acelasi timp, el a vandut o mare parte dintre actiunile pe care le detinea.

Autoritatile din SUA au demarat o investigatie antifrauda, iar principalul competitor al Enron, Dynegy, s-a oferit sa cumpere compania la un pret foarte mic. Dupa ce intelegerea a esuat, Enron a declarat faliment, pe 2 decembrie 2001.

Ancheta efectuata de Securities & Exchange Commission si de Departamentul de Justitie a dezvaluit ca la baza falimentului au stat frauda corporativa si coruptia. Enron isi umflase artificial profitul, ascunzand datoriile si pierderile companiilor sale subsidiare. Guvernul i-a acuzat ulterior pe Kenneth Lee Lay si Jeffrey Skilling de conspiratie in acoperirea vulnerabilitatilor financiare ale companiei fata de investitori.

Investigatia acestei fraude a mai descoperit si ca auditorul financiar al Enron, Arthur Andersen LLP a distrus deliberat documentele care incriminau compania energetica. Arthur Anderson era una dintre cele mai improtante cinci firme de audit si consultanta financiara din Statele Unite, alaturi de PricewaterhouseCoopers, Deloitte, Ernst & Young si KPMG. In 2002, ca urmare a implicarii lor in scandalul Enron, si-au pierdut licenta de practica, iar The Big Five au ramas si sunt cunoscuti si astazi ca The Big Four.

Cum a aratat prabusirea Enron in cifre? Active in valoare de 63,4 miliarde de dolari, 5.600 de locuri de munca si peste 2,1 miliarde de dolari din fondul de pensii; aceste cifre au facut ca aceasta frauda sa conduca la cel mai mare faliment al unei corporatii din istoria SUA, la acel moment.

In iulie 2004, a inceput procesul. Mai multi directori ai Enron au fost acuzati de frauda, iar unii au fost ulterior condamnati la inchisoare. Jeffrey Skilling a avut 35 de capete de acuzare - printre care frauda, conspiratie si tranzactii privilegiate - iar Kenneth Lay, 11. Doi ani mai tarziu, Skilling a fost condamnat pentru 19 din cele 35 de acuzatii, iar Lay a fost gasit vinovat pentru 10 acuzatii de frauda si conspiratie. Lay nu a apucat sa isi ispaseasca pedeapsa, pentru ca a murit, doua luni mai tarziu, din cauza unor probleme cardiace. In luna octombrie a aceluiasi an, Skilling a fost condamnat la 24 de ani de inchisoare.

In urma scandalului Enron, in Statele Unite ale Americii au fost adoptate noi reglementari si masuri legislative, ce au avut ca scop combaterea fraudei, prin marirea gradului de acuratete a raportarii financiare pentru companiile listate la bursa. De exemplu, legea Sarbanes - Oxley, numita si Legea privind reforma contabilitatii companiilor listate la bursa si protectia investitorilor sau Legea privind responsabilitatea corporativa si de audit, responsabilitate si transparenta a sporit sanctiunile pentru distrugerea, modificarea sau fabricarea dovezilor din investigatiile federale sau pentru incercarea de fraudare a actionarilor. Legea a sporit, de asemenea, responsabilitatea firmelor de audit pentru a ramane impartiale si independente fata de clientii lor.

 

Printre cele mai mari fraude economico-financiare din istorie se numara si cea produsa de WORLDCOM, una dintre cele mai mari companii de telecomunicatii din lume.

WorldCom s-a dezvoltat accelerat in anii ’90 prin achizitia strategica a unor companii de telecomunicatii, pentru ca mai apoi sa isi indrepte atentia catre comunicatiile prin internet, astfel incat, in 2001, gestiona jumatate din intreg traficul de internet si email din Statele Unite ale Americii. Pentru ca strategia sa de dezvoltare sa functioneze, pretul actiunilor WorldCom trebuia sa ramana unul ridicat si in marjele prevazute de analisti si investitori.

Incepand cu 1999, insa, veniturile companiei au inceput sa scada si, odata cu acestea, si pretul actiunilor. Ingrijorati de faptul ca scaderile nu vor da bine in analizele finantistilor de pe Wall Street, cei din top managementul companiei au inceput sa modifice raportarile financiare, pentru a camufla performanta slaba si pentru a continua ca WorldCom sa fie perceputa drept o companie solida financiar si o investitie sigura.

Pentru a-si ascunde profitabilitatea in scadere, WorldCom a inregistrat cheltuielile ca fiind investitii si a diminuat rezerva companiei, banii fiind inregistrati ca venituri. In total, compania a declarat profituri mai mari cu 3.8 miliarde USD in 2001 si 797 milioane USD in primul trimestru din 2002, raportand un profit de 1.4 miliarde USD, in loc de o pierdere neta.

Frauda economico-financiara de la WorldCom a fost descoperita pornind de la sesizarea unui avertizor de integritate. Analistul Kim Emigh a observat, inca de la angajarea sa din 1996, ca in cadrul companiei de telecomunicatii, exista un mediu propice fraudei. Pentru ca a semnalat superiorilor sai ierarhici mai multe practici suspecte, angajatul a fost amenintat cu concedierea si a cerut, in cele din urma, transferul. In urmatorii 4 ani, Emigh a fost avansat de mai multe ori, ajungand pe o pozitie de management. La sfarsitul anului 2000, Kim Emigh a fost concediat dupa ce a sesizat Directorului Operational faptul ca i-a fost cerut sa modifice inregistrarile fiscale, adica sa comita frauda.

Cynthia Cooper, Directorul Departamentului de Audit Intern al WorldCom, a aflat despre relatarile lui Emigh si a decis sa demareze o investigatie antifrauda. Asa a descoperit ca, pe langa schema de frauda financiara sesizata de Kim Emigh, investitorii si angajatii companiei erau inselati printr-o alta metoda de fraudare. Conducerea WorldCom inventase termenul de „capacitate preplatita”, ce ascundea o alta practica prin care se desfasura frauda economico-financiara: costuri de exploatare erau inregistrare drept cheltuieli de capital. Cheltuielile de capital se atribuie activelor si pot fi repartizate pe o perioada de mai multi ani, in timp ce cheltuielile de exploatare trebuie declarate integral la momentul aparitiei lor. La fel ca in practica precedenta, rapoartele financiare ilustrau o companie sanatoasa si profitabila. In realitate, lucrurile stateau cu totul altfel.

Cand la top managementul WorldCom a ajuns vestea ca echipa de audit condusa de Cynthia Cooper a descoperit miliardele de dolari declarati fraudulos, acesteia i-a fost sugerat sa renunte la investigatia antifrauda pe care o desfasura. Cooper nu doar ca nu a renuntat sa desfasoare investigatia economico-financiara, ci a comunicat presedintelui comitetului de audit al consiliului de administratie WorldCom despre frauda corporate comisa in contabilitatea companiei.

Pornind de la denuntul Cynthiei Cooper, autoritatile competente (SEC - Securities and Exchange Commission) au desfasurat propria investigatie antifrauda si au descoperit ca WorldCom a supraevaluat activele cu peste 11 miliarde de dolari. Scandalul WorldCom a fost cea mai mare frauda corporate de natura economico-financiara din Statele Unite ale Americii de pana atunci si, alaturi de falimentul companiei Enron, despre care puteti citi aici, a dus la la adoptarea unor noi reglementari si masuri legislative pentru a combate frauda corporate.

La o luna dupa ce auditorul sau, Arthur Andersen, a fost condamnat pentru distrugerea documentelor din auditul realizat pentru Enron, compania de telecomunicatii a declarat falimentul, pe 21 iulie 2002.

 

Situatia financiara a Frantei nu era deloc stralucita in 1715. Domnia si razboaiele purtate de Ludovic al XIV-lea aproape ca falimentasera tara, valoarea monedelor in aur si argint era in scadere, iar Franta nu reusea sa tina pasul cu plata datoriilor externe.

Solutia pentru iesirea din criza parea sa fie John Law, un scotian aflat acolo in exil, ale carui teorii financiare au convins membrii guvernului francez. Conform acestuia, aprovizionarea cu aur si argint era imprevizibila, spre deosebire de o moneda de hartie, care putea fi pusa in circulatie mult mai rapid si ar accelera, astfel, comertul.

Sustinut de Ducele de Orleans, regentul lui Ludovic al XV-lea, John Law a infiintat in 1716 Banque Générale, ce primea depozite in monede, dar oferea imprumuturi si retrageri in bancnote. Banca si-a construit rezervele printr-o emisiune de actiuni si a facut profit gestionand nevoile financiare ale guvernului francez.

Un an mai tarziu, scotianul a infiintat Compagnie d’Occident si a obtinut drepturile exclusive pentru a dezvolta vastele teritorii franceze din valea fluviului Mississippi din America de Nord. Pana in 1719, scotianul a ajuns sa monopolizeze comertul Frantei cu tutun si sclavi africani, sa colecteze taxele franceze, sa emita bancnote si sa controleze comertul exterior al Frantei, prin intermediul companiei ce fusese redenumita in Compagnie des Indes. Lui Law i s-a acordat chiar titlul de Duc d’Arkansas.

Potentialul financiar al Compagnie des Indes nu a scapat neobservat de piata, astfel ca pretul unei actiuni a crescut de la 500 la peste 18,000 de livre, o valoare cu mult peste potentialul castigurilor companiei. John Law a emis peste 625,000 de actiuni si a fuzionat, mai apoi, Banque Générale cu Compagnie des Indes.

Banque Générale, Compagnie d’Occident si Compagnie des Indes erau cunoscute drept Compagnie des Mississippi.

Intentia scotianului era aceea de a plati uriasa datorie publica, pe care o preluase in urma unui acord cu Banque Royale, prin vanzarea actiunilor la Compagnie des Indes in schimbul titlurilor publice emise de stat, a caror valoare a crescut brusc, pe cale de consecinta.

In bula speculativa care a urmat si a afectat intreaga Europa, guvernul a tiparit foarte multe bancnote, care au fost folosite de creditorii statului pentru a cumpara si mai multe actiuni la Compagnie des Indes. Emisiunea excesiva de bancnote a dus la o inflatie galopanta, valoarea titlurilor de stat s-a diminuat, iar profiturile asteptate de actionari au intarziat sa apara. Toata schema s-a prabusit in 1720, cand valoarea actiunilor a scazut si a provocat un dezastru general al bursei din Franta si din alte tari.

John Law a fost considerat responsabil, fiind fortat sa fuga din Franta in ultima luna a anului 1720. Datoriile enorme ale companiei si ale bancii sale au fost curand consolidate si preluate de stat, care a marit taxele pentru a le putea stinge.

 

O frauda economico-financiara care a zguduit de curand Europa a fost scandalul Wirecard, numit si „Enron al Germaniei”. Frauda corporate desfasurata aici are toate ingredientele unui scenariu de film: whistleblowing si avertizori de integritate, investigatii jurnalistice, autoritati de reglementare pasive, dezvaluiri repetate dar ignorate, documente contabile cosmetizate, auditori renumiti, manageri fugiti din tara si miliarde de dolari disparute.

Compania a fost fondata in 1999, avea sediul in Munchen si a fost evaluata la nu mai putin de 28 de miliarde de dolari. Procesator de plati electronice, Wirecard oferea si servicii de managementul riscului, emiterea si procesarea de carduri bancare fizice si virtuale si detinea, prin filiala Wirecard Bank AG, o licenta bancara si contracte cu cateva companii internationale de servicii financiare.

De-a lungul anilor, au existat mai multe suspiciuni si relatari despre practicile contabile ale procesatorului de plati care nu respectau legislatia in vigoare, toate negate virulent de companie. BaFin, Autoritatea Federala de Supraveghere Financiara si principalul organ de supraveghere din Germania, a reactionat mai degraba impotriva celor care sesizau neregulile, in solidar cu compania care isi ataca criticii. Un posibil esec pare sa apartina si auditorului Ernst & Young, care de-a lungul anilor nu a observat nimic in neregula in documentele contabile ale companiei.

In 2019, Financial Times a publicat mai multe materiale de investigatie financiara, insotite de marturii si documente ale unui avertizor de integritate, prin care arata cum Wirecard isi falsifica veniturile si profitul. Reactia companiei germane a fost una extrem de agresiva, dand in judecata publicatia.

In acelasi an, a fost solicitat un audit extern din partea KPMG, care a dezvaluit ca nu se pot confirma majoritatea profiturilor companiei din perioada 2016-2018 si nici existenta depozitelor de numerar care apareau in extrasele bancare ale Wirecard. Potrivit unei surse Reuters, Wirecard a falsificat doua treimi din vanzari si datoreaza creditorilor in jur de 3.5 miliarde de euro, dintre care 1.75 miliarde de euro provin de la 15 banci plus 500 de milioane de euro emise in obligatiuni.

Scandalul Wirecard a provocat o indignare publica semnificativa si au existat numeroase solicitari pentru introducerea unor reforme de reglementare, precum si pentru actualizarea normelor de guvernanta corporativa. In timp ce presedintele BaFin a declarat ca scandalul Wirecard este „un dezastru total”, iar Comisia Europeana a solicitat o investigatie pentru a verifica daca autoritatea germana a incalcat regulile EU privind raportarea financiara, auditorul EY si-a aparat pozitia declarand, intr-un comunicat, ca „Exista indicii clare ca aceasta a fost o frauda elaborata si sofisticata, care a implicat mai multe parti din intreaga lume in diferite institutii, cu un scop deliberat de inselaciune. (…) Fraudele concepute pentru a insela investitorii si publicul implica adesea eforturi ample pentru a crea un document fals. Standardele profesionale recunosc ca pana si cele mai solide si amanuntite proceduri de audit ar putea sa nu descopere o frauda economico-financiara.”

In iunie 2020, Wirecard a declarat ca 1.9 miliarde de euro au disparut, ceea ce a facut ca pretul actiunilor sale sa se prabuseasca (-98%). O saptamana mai tarziu, pe 25 iunie 2020, compania a declarat intrarea in insolventa, cu o datorie de 3.5 miliarde de euro. CEO-ul Markus Braun a fost arestat la scurt timp dupa ce a demisionat, iar Jan Marsalek, directorul operational, a disparut imediat ce a fost suspendat din functie. Mai tarziu, s-a descoperit ca Marsalek a fugit in Belarus, iar in prezent figureaza pe lista Europol cu cei mai cautati fugari din Europa.

In mai 2021, principalul consilierul juridic al Wirecard cu sediul in Singapore si cel care s-a ocupat de toate aspectele legale ale afacerilor si operatiunilor Wirecard in regiunea Asia-Pacific, Pavandeep Gill, a declarat ca el este avertizorul de integritate care a furnizat documentele folosite in investigatia desfasurata de Financial Times, pentru a dezvalui frauda economico-financiara de proportii desfasurata la WireCard.