Ne-ar fi placut sa fi produs noi aceasta reflectie mai necesara ca oricand, dar suntem bucurosi ca un economist roman, foarte activ, a avut initiativa marturisiriii unui adevar care nu mai poate fi ocolit. Este tot mai evident faptul ca lumea in schimbare poate nega vechile abordari, dupa cum succesul noului normal va depinde in mare masura de eliberarea noastra de multe capcane teoretice, pe care studiile empirice ale realitatilor prezente le confirma, ca fiind restrictii sau niveluri de alerta inadecvate, pentru gestiunea si guvernarea lumii viitoare.

Problema de fond a vremurilor noastre este trairea momentului acumularilor multor evenimente (fapte si efecte ale acestora) reprobabile, pe care le-am considerat trecatoare sau usor gestionabile, accentuand pana la refuz pe beneficii. Desigur, aceste beneficii s-au intamplat prin integrarea europeana, prin globalizare, prin fenomenul plin de sperante al emergentei, prin recunoasterea calitatilor cooperarii internationale, a multilateralismului etc. Dar, atentie, pana la o trezire a intelegerii ca intre provocari si oportunitati nu se mai poate pune un semn egal in termenii paradigmei keynesiste, care a dominat economia globala de la mijlocul secolului XX incoace. Desi economiile s-au deschis, iar factorii contributori la dezvoltarea calitativa s-au multiplicat, cresterea economica a fost validata permanent prin extensie, prin consumuri mai mari de orice. Limitele cresterii economice au fost evocate inca din anii ’70 (a se vedea celebrul raport al Clubului de la Roma: „Limitele cresterii”, 1972, urmat [1974] de un altul, consacrat descresterii, la fel de atent supus judecatii timpului), dar s-a trecut mereu peste „oroarea”-soc produsa lumii intregi nu de oricine, ci de un grup de oameni de stiinta cu notorietate, unii validati prin premii Nobel.

Jay Forrester,pionier in dezvoltarea calculatoarelor digitale si a memoriilor magnetice, caracteriza evolutia societala de la sfarsitul secolului XX in urmatoarea maniera: „In ultima suta de ani, viata pe pamant a fost dominata de crestere. Cresterea populatiei, a productiei, a venitului, a capitalului, a gunoiului si a poluarii. Aceasta crestere se va opri, e evident. Intrebarea e prin ce mijloace? Voluntar, prin grija guvernelor si bunavointa oamenilor, sau printr-un proces natural, ceea ce inseamna colaps, declin si, in final, dezastru?" A fost o profetie al carei adevar incepe sa ne copleseasca, iar intrebarea care ne framanta este pana unde si cu ce se poate intretine o crestere civilizationala vizibil lipsita de calitatea angajarii pentru ea, cel putin prin prisma valorilor traditionale: democratie cu echilibrul puterilor, economie de piata cu un contract social stimulativ pentru parteneri (cetatean si stat, capital si angajat), cu respectarea drepturilor omului, fara a muta democratia in strada sub semnul unei mai largi si ad-hoc democratii participative.

In plan economic, s-a mizat mereu pe cresterea extensiva a tuturor factorilor (capital, forta de munca, timp lucrat, productivitate), sprijinita de geniul tehnologic al omenirii, pentru care cresterea populatiei si a consumului nu pot constitui piedici (V. Lazea, Curs de guvernare, 2020). Preocuparile pentru mediu, accentuate de schimbarile climatice, ne spun ca Planeta Pamant nu mai poate accepta cresteri economice extensive, iar pandemia ne atrage atentia, periodic, asupra faptului ca, daca omul pierde sustenabilitatea vietii printr-un atac biologic, intreg edificiul civilizational se poate prabusi. Oare cum ar trebui interpretat faptul ca, de la criza financiara incoace, nu se poate reveni la caracteristicile unei cresteri economice antecriza, ca dupa pandemia prin care trecem revenirea economica este considerata si mai grea si mai indelungata (revenirea fiind, deocamdata, amanata de la un an la cel putin cinci ani), sau ca solutia omenirii - inclestata intre criza sanatatii umane si criza economica - nu se poate indrepta decat spre o alta normalitate?

Despre schimbarea de paradigma vorbim de cel putin doua decenii, dar ramanem inca la intuitia ancorata in „normalul”, in prezent, in prabusire.

Intr-un interviu, suficient de recent prin prisma prezicerilor,al economistului Jacques Attali (acordat la Bruxelles pentru „L’Echo“, „Nous sommes au bord d’une grande crise”, 11. 03.2019), suntem avertizati ca ne aflam pe marginea unei mari crize economice globale, motivata de „o globalizare a pietelor fara o globalizare a regulilor“ si cu doua efecte sumbre: (1) nu am depasit criza datoriilor din 2008-2009, ba mai mult, ne aflam foarte aproape de repetarea ei si (2) am ajuns in fata unei urgente sociale, cea a inegalitatii generate de globalizare. Cand afirma ca „sistemul va exploda, deoarece exista o concentrare prea mare a bogatiei si tot mai multi saraci“, Attali se refera la cea mai sintetica caracterizare a realitatii, de la care pleaca nevoia de schimbare de paradigma. Linistea sociala, reasezarea puterilor globale intr-un nou echilibru stabil, o tranzitie spre o noua ordine globala ordonata, vor defini noul normal. Fenomenul de retractare din ordinea existenta si, implicit, din paradigma prezenta este inceput deja, momentul fiind plasat sau circumscris alegerii lui Donald Trump ca presedinte al SUA, initierii Brexit-ului si dinamicii economice a Chinei sub flamura un stat - doua sisteme. Efectele sunt multiple in ceea ce priveste dezicerea de multilateralism, slabirea relatiei transatlantice, batutul pasului pe loc de catre UE, restructurarea geopolitica prin revigorarea de vechi ambitii imperiale sau formarea altora, resurgenta unui nou proces de inarmare cu ducerea lui in cosmos, aplecarea masiva spre centre de preventie si gestiune a crizelor (dovada a unor certitudini reconfirmate), dovedirea suspiciunilor de spalari masive de bani prin banci cu reputatie (unele finantand terorismul), slabirea ONU (cel mai reprezentativ stalp al actualei ordini internationale). Iata imaginea care, in general, seamana temeri, panica, incertitudini, o rascolire pana la refuz a neincrederii, cu efectul clivajelor generational-sociale, economice si politice. Continuam sa vorbim insa de „sentimentele pietelor”, de nevoia de incredere a acestora, alocate materialitatii actiunii umane si nicidecum calitatii guvernantei conferite de elite profesioniste.

Pledoaria mai veche facuta de multi pentru o imbinare de politici ecologice si sociale durabile incepe sa aiba sens, daca nu cumva a ajuns la scadenta. Sperantele se indreapta spre ceea ce s-a refuzat ca reforma de fond a guvernantei economice, iar schimbarea este proiectata ca fiind solutia cea mai promitatoare. Guverne, banci centrale si sisteme financiare „gandesc verde” pentru a elimina carbonul care a innegrit peste masura aerul pe care il respiram. Caracteristicile pandemiei prin care trecem, cu voia sau fara voia noastra (o alta incertitudine) si fluctuatiile, pare-se interminabile ale manifestarilor acesteia - excese, linistire, revenire, noi varfuri, mutatii -, pe un trend crescator al eforturilor medicale si financiare alocate stapanirii ei, ne-au indemnat nu numai spre o economie verde, ci si spre noi forme de a ne organiza viata, munca, productia, consumul, investitiile, fie la nivel national, fie la nivel global. Din pacate, Christine Lagarde, presedinta BCE, participanta la doua evenimente din luna septembrie 2020 (intalnirea anuala a Consiliului guvernatorilor BCE cu reprezentantii altor banci centrale si autoritati monetare, precum si la Adunarea parlamentara franco-germana), a repetat acelasi mesaj tot in termenii vechii aprehensiuni statistice a redresarii economiei europene: „in timp ce datele sugereaza o revenire puternica in trimestrul III, puterea redresarii ramane semnificativ incerta, inegala si incompleta”. Este mesajul formulat si dupa criza financiara, din calitatea sa de director general la FMI. Prin parafrazare, el sugereaza adancituri mari in pavajul drumului nostru catre noul normal al lumii actualei postpandemii. Sunt tot mai multe voci care repeta ca, de acum incolo, pandemiile vor face parte implicit din viata noastra, iar tocmai acest lucru a generat ideea lumii in schimbare, schimbare sau lume pe care trebuie sa o acceptam, pregatindu-ne pentru ea, posibil fiind ca nimic sa nu mai semene cu ceea ce a fost.

Daca acceptam obiectivitatea tranzitiei la care trebuie sa facem fata, regula invatata de la FMI este „stabilizarea pacientului” mai intai si apoi supunerea lui la o operatie grea. Prin aceasta metafora noi, economistii, ar trebui sa decelam semnificatia schimbarii paradigmei. Este vorba despre modul in care o intelegem pe cea noua, sau despre cum o masuram pe cea existenta, ca sa-i vedem modificarile. Daca intrebarea pe care ne-o punem, fundamentala de altfel, ca tranzitia nu va fi „business as usual”, atunci, luand in consideratie efortul de stabilizare inca fara rezultate certe, respectiv sa lasam la o parte cat si cum s-a cheltuit, va trebui sa ne gandim la semnificatia sociofilosofica a celor trei cuvinte (prin care Lagarde a caracterizat redresarea din actuala pandemie) - incerta, inegala si incompleta. Acest lucru este necesar, in opinia noastra, daca vrem sa intelegem ce inseamna noua paradigma in care am putea sa ne ducem viata, eliberata de fricile momentului. Una din ele, cea mai grava pentru economisti, este povara datoriilor publice fara rezultate in dezvoltare.

Esentialul analizei este punctul de plecare spre noua paradigma, plin de sechelele trecutului, efecte ale unei politizari debordante a politicilor publice, in care adevarul a fost exclusiv al politicului, sustinut unilateral in discursul politic devenit tot mai agresiv, personalizat, emfatic si chiar dictatorial. Trebuie sa facem decriptarea celor trei cuvinte, deocamdata, nu prin indicatorii statistici - o simpla conventie a noastra prea mult expusa firii umane „the use and abuse of statistics” - , ci prin actiunea umana din spatele lor. Sa incepem cu evolutiile incerte. Lumea a devenit incerta nu prin statistici, ci prin calitatea in declin a guvernantei. Bunele practici au cunoscut o dezvoltare tot debordanta, dar a fost campul pe care s-a plantat orice in afara de acuratete, precizie, coerenta si simplitate de aplicare cu efect maxim. In orice domeniu ne-am indrepta privirile, apropo de bunele practici, abunda legiferarile asa-zis clarificatoare, dar care deschid un labirint tot asa-zis preventiv si precaut, pe cat de ineficienta devine aplicarea lor birocratica. In vremuri mai simple, din punctul de vedere al guvernantei, se preciza ca legile trebuie sa se refere la principii, iar respectarea lor era primordiala in aplicarea institutionala. In prezent, legile cam de peste tot, in virtutea supraevaluarii riscurilor sau, mai bine zis, a grijilor unora care vor binele tuturor celorlalti - o meserie care a devenit tot mai profitabila - sunt o insiruire de tehnicalitati prin care principiile sunt incalcate (este una din explicatiile deselor adresari facute curtilor constitutionale), iar caracterul lor preventiv este expunerea petentului la cat mai multe ghisee, fapt echivalent cu punctele de contact ale coruptiei. De principiul „one shop stop”, inceput bine, nu se mai aude nimic in prezent, intrucat explozia birocratiei are nevoie sa-si justifica existenta. Pierderea nu este numai in bani, de care ne plangem ca sunt rari, ci de timpul ireversibil care ne arata ca, in spatiul geografic in care traim, ceea ce se intampla este in dinamica melcului.

Sa luam, in alt plan, calitatea deciziilor politice, nationale, comunitare, globale. Prima lor „calitate” este intarzierea cu care sunt luate chiar in fata urgentelor, intrucat dispersia opiniilor este determinata de hatisul reglementarilor juridice, devenite politic-doctrinare. Ele invita la o astfel de perceptie cand se vede greutatea cu care se ajunge la un consens, ca sa nu mai vorbim de contestarea regulii simple a democratiei. Majoritatea nu mai inseamna mare lucru, ea a devenit o dictatura pentru cei in minoritate, niciun prag nu mai este multumitor atat timp cat are o orientare politica unora convenabila. Concertarea deciziilor pe resurse, mai ales financiare, este normala. Dar, daca ne referim numai la Fondul european de redresare, nascut cu o mare greutate si pe esafodajul unor tensiuni incomparabile, in timp, intre SM ale UE, contestatiile Parlamentului European si problematica metodologiei varsamintelor deja in intarziere vor impinge primul termen de accesare reala spre sfarsitul anului 2021.

Iata doar doua surse ale incertitudinilor care ne framanta, cu impact asupra viitoarei cresteri economice, de natura sa nu ajute marile restructurari de care are nevoie omenirea si care pun in suspans, poate, chiar noile orientari ale dezvoltarii. Ceea ce este incert nu vine din materialitatea economiei, ci din comportamentul uman la orice nivel de responsabilitate. Nu ne mira ca deja exista opinii in cadrul UE ca sistemul bancar este suprareglementat, in mod inegal fata de alte componente ale sistemului financiar, ca trebuie simplificate raportarile statistice, complexitatea lor costisitoare ascunzand, in fapt, ceea ce ar trebui vazut „din prima” (a se vedea stirea: ECB proposes to reduce reporting burden for banks and increase data quality). Recunoastem ca legile achizitiilor publice le indeparteaza de la eficienta si celeritate in realizarea obiectivelor, dar stirile despre coruptia generata de ele abunda. UE are deja mari probleme cu corectitudinea utilizarii fondurilor structurale, aplicand ceea ce spunea un fost prim-ministru al Romaniei, respectiv ca nu se poate exagera cu „controlul controlorului care controleaza controlorul desemnat direct”, intrucat cauzele devierilor de la norme sunt in alta parte a responsabilitatii colective.

Organizarea societala a evoluat spre incertitudine prin insasi propensiunea de perfectiune, dar ea nu a servit paradigma pozitivista, ci ne obliga la schimbarea ei. Aceasta organizare ne duce cu gandul la butada ca, pe cat incercam sa stim din toate, pe atat stim mai putin din orice, iar acest lucru este chiar samburele incertitudinii determinate de actiunea umana. Este gresit sa plasam incertitudinea numai pe factori exogeni (de care avem cunostinta, ca si de probabilitatea lor de producere - dezastre naturale, pandemii etc.), cu excluderea omului angajat in organizarea comunitatii sale. Trebuie sa vedem ce este gresit in modul lui de a fi preventiv, precaut, daca acestea se intorc impotriva lui. Este meritoriu faptul ca, deja, exista curajul de a ne opune unui mainstream economic creat tot de noi si de a recunoaste ca el nu ne mai ajuta.

Putem sa asezam cele trei notiuni, care caracterizeaza posibila redresare economica pe care o parcurgem, in orice ordine dorim, si vom vedea determinismul fiecareia asupra celorlalte doua. Este de presupus ca ordinea care ne este sugerata explica tocmai acest lucru. Incertitudinea este cel mai mare dusman al coerentei gandirii umane, iar ea este responsabila de inegalitatile pe care le producem in lant si de incompletitudinea deciziilor. Economicul este un rezultat al interactiunii umane, lucru pe care l-am pledat in toate lucrarile noastre de pana acum, iar modul de a guverna este produsul gandirii noastre. Daca exista tabuuri in economie, ele sunt rodul cercetarilor noastre empirice, dar a le absolutiza per se si permanent este exact cauza framantarilor noastre de azi.

Nu suntem libertarieni in sensul lucrarilor curentului (cea mai elocventa fiind cartea „Actiunea Umana” a lui Ludwig-von-Mises). Cochetam poate cu numeroase idei post factum, cand orice fenomen economic tratat de noi - multilateralism, globalizare, emergenta etc. - l-am explicat in primul rand ca pe o interactiune umana si ne-am preocupat de motorul care ne pune gandirea in miscare. Tendinta de a pune totul pe seama unei forte exterioare noua face din notiunea de paradigma ceva din afara noastra. Paradigma (ca invatatura, model, exemplu - DEX) este, in opinia noastra, reflectarea summum-ului de comportamente si de rezultate ale gandirii proprii spre a ne organiza. Din aceasta perspectiva, schimbarea de paradigma inseamna a accepta ca invatatura, sau modelul pe care l-am urmat, nu mai este valabila si trebuie ca gandirea noastra sa produca altceva decat a produs pana acum, odata ce conditiile societale la care am ajuns sunt modificate substantial. Modelul politicilor publice trebuie readaptat si nu repudiat in intregime, intrucat echilibrele (macroeconomice si microeconomice), ca principiu universal, au o regula insusita de noi, dar pe care vedem ca nu o mai putem respecta, sub impactul unor factori exogeni. Schimbarea de paradigma ne convinge, in sensul ca „business as usual” nu mai poate fi aplicabil. Sa fim drepti in judecata noastra, ca ceea ce am admis ca devieri temporare de la regulile comune economice, incepand cu criza financiara si terminand cu socul pandemiei - relaxari, amanari de obligatii, stimulente nepermise (monetizarea deficitelor bugetare, ajutoare de stat, emiterea de obligatiuni comune etc.) in politicile fiscal bugetare si in conduita neortodoxa in politicile monetare (relaxarea cantitativa, dobanzi negative) -, vor deveni regula noului normal.

Incertitudinile prezente ne demonstreaza o limita a cunoasterii si nu a riscurilor, cu atat mai mult cu cat ele produc un lant coplesitor de inegalitati si incompletitudine, pentru un tablou echilibrat si sanatos al economiei globale sau a UE. A lupta cu acestea din urma prin „business as usual” inseamna a nu recunoaste adancimea crizei prin care trecem, ramanand captivi unei gandiri depasite. Adagio-ul ca orice criza este o oportunitate, la fel cum a mentionat candva Jean Monnet, unul dintre parintii proiectului politic european la care, din fericire, Romania este parte („Europe will be forged in crisis and will be the sum of the solutions adopted for those crisis”), este de actualitate prin magnitudinea fara precedent a crizei pandemice (Lagarde, 2020). Or, aceasta magnitudine este declicul spre a intelege ca, in general, compromisurile admise nu sunt simple exceptii temporare, ci semnele noii structurari de care avem nevoie in gandirea noastra, nu numai economica, ci in toate domeniile care definesc relationarea cu planeta, cu resursele ei. Economia verde este intoarcerea la momentul cand gandirea economica a luat-o razna prin a decreta ca singura ei eficienta consta in profit. Din nefericire, continuam cu acest pacat, cu recunoasterea ca am distrus mediul natural al existentei. Schimbarea contractului social trebuie sa se dezlege de teoria vesnicei dezvoltari prin expansiunea cantitativa a consumului de resurse pentru productie si pentru existenta. Avem deja exemple: o supraoferta de combustibili, ca dovada a scaderii interesului pentru el; nanotehnologia patrunde in toate domeniile vietii noastre cu cel mai mic consum de resurse, dar cu cel mai reusit impact de eficienta.

Cum inventivitatea umana este o emotie care rezoneaza cu perfectiuneasi cum fondul existentei noastre este unul medical, in primul rand, sa ne intoarcem privirile spre specialistii din domeniu. Unul din ei este Eliot Sorel (Clinical Professor of Global Health, Health Policy and Management and of Psychiatry and Behavioral Sciences, The George Washington University, Washington, DC, USA), de la care retinem un indemn imperativ al vremurilor de azi: „sa revizuim contractele noastre sociale, sa le facem transparente pentru toti si sa le asiguram cu mecanismele necesare de a le aplica pentru sustenabilitatea si eficacitatea lor, pentru a corecta inechitatile produse de stresul pandemic, .... sa revizuim presupunerile despre tripleta sanatate, economie si mediu” (Sorel E.: „The social brain: Wired to connect and belong”, World Soc Psychiatry, 2019).

Credem ca motto-ul acestei opinii confirma convergenta ideii de revizuire, in tot ceea ce gandim, in tripleta existentei omului si demersurile lui spre mai bine, ancorate in cele trei politici publice majore asezate intr-o noua ordine de prioritati: de sanatate, economice si de mediu. Intuitiv, devierile presupuse de pana acum merg in acelasi sens.