La aceasta data se pare ca redresarea economica mult asteptata in V devine W inclusiv pentru Romania, valul doi al pandemiei dovedindu-se mai capricios decat se astepta. Exemplele noi de carantinari la nivel de tara sunt cunoscute, iar, la nivel european, cine crede ca se va descurca de unul singur cand ceilalti isi inchid pietele, greseste pe masura propriei incapatanari. Masurile individuale luate de tari ca raspuns la pandemie sunt salutare, dar ele nu ne feresc de efectele de contaminare economica a altor state cu care avem comert sau productia nationala depinde in mare masura de cererea de pe pietele externe.

Desi interdependentele realizate prin globalizare au scazut simtitor, dupa cum a evoluat si increderea in cooperare internationala (ca sa amintim numai de razboiul comercial SUA-China sau cel dintre SUA-UE), trendul de 5 secole al omenirii spre o economie si chiar o cultura economica globala, inceput cand inca nu erau granite politice bine conturate, a supravietuit in fata celor mai multe vicisitudini (Edward Hadas: ”Globalization is down but not out”). Criza Covid-19 este un bun exemplu pentru a distinge intre realitatea globalizarii si ambiguitatile ei, circulatia persoanelor din cele mai multe motive, de afaceri, munca sau turism, permitand raspandirea fara precedent a noului patogen. Legaturile de afaceri si sociale dintre tari si continente au de suferit prin focalizarea eforturilor de a salva oamenii, dar nu trebuie uitat ca fenomene ca gripa anilor 10-20 din secolul trecut, cele doua razboaie mondiale sau curentul actual al nationalismului politic fac parte din fenomenologia globalizarii si a provocarilor acesteia. Din pacate lectiile sunt uitate peste generatii.

Desigur, in aceste timpuri, conteaza incurajarile mai mult decat avertizarile, unele cam acre dupa gustul meu, care sunt facute in cheia altor vremuri, ca la momentul in care Marea Moderatie a intrat in cea mai profunda criza financiara. Se stie ca aceasta criza cu impact economic sever a fost urmata de o revenire grea, inca incompleta si insuficient de sustenabila in cazul celor mai multe tari, ca sa ne prinda pandemia pe picior gresit. Efortul pentru crestere economica nu mai poate fi facut cu rezultatele scontate cand creatorului de valoare adaugata, de cand exista omenirea in toate formele de organizare, omului, i se acorda atentie din ce in ce mai mica. Am pus povara austeritatii pe el, reducand din cheltuielile publice tot ce era mai important pentru existenta lui si ca munca lui sa poata fi ingemanata cu capitalul cat mai eficient. Asa ne-a devoalat criza pandemica insuficienta sistemelor sanitare la stresul cel mai infricosator al unui virus neiertator, vecin cu moartea. Acesta ne-a afectat si sistemele de educatie, iar, pe langa acestea, suferim de intarzieri in functionarea sistemului juridic si o slabire in ordinea si securitatea publica.

Eficienta ingemanarii muncii cu capitalul se reduce la constatarea, pe baza multor studii empirice, a scaderii ponderii in venitul national a remunerarii fortei de munca, pe fondul scaderii volumului investitiilor de capital si cel al cresterii economisirilor corporatiilor, sursa care in climatul de neincredere este blocata. Este una din evolutiile cheie in tendintele macroeconomice inca din anii 80 ai secolului trecut, care necesita o atentie deosebita pentru a le intelege consecintele multiple: scaderea productivitatii, dinamismului economic, raspandirea inegalitatii, in raport cu care trebuie sa configuram politici economice adecvate (vezi: ”Loukas Karabarbounis`s contribution to research on the interaction between labour and capital market imperfection and macroeconomic outcomes”, remarci ale lui Luis de Guindos, vice presedinte la BCE). Ceea ce ne atrage atentia din lucrarea lui Loukas, ”Capital Allocation and Productivity in South Europe”, prezentata la un seminar de macroeconomie regional, este ca scaderea dobanzilor din ultimii 30 de ani din tarile din sudul Europei, fapt care a determinat influxuri de capital orientate cu precadere catre firme cu o valoare neta mare, dar nu si cu o productivitate buna, ceea ce explica contributia declinul factorilor de productivitate la cresterea PIB-ului tarilor respective.

Am inteles din multe prelegeri si comentarii ca austeritatea este exclusa in conditiile economice actuale cu care se confrunta tarile lumii. Propovaduitori ai austeritatii (Carmen Reinhart si Kenneth Rogoff), ca medicament de stabilizare a economiilor dupa efectele crizei financiare incepute in 2008, ne spun ca ”de data acesta este altfel”, in lucrarea cu acelasi titlul (”De data asta e altfel. Opt secole de sminteala financiara”). Cei doi autori, dupa investigarea a numeroase crize, ajung la concluzia ca vechile reguli de evaluare a unui pacient cu deficite bugetare si de cont curent nu mai au aplicabilitate, noua situatie produsa asupra economiilor de catre criza pandemica nu seamana aproape deloc cu dezastrele din trecut. Abordare de acum trebuie sa fie alta, plecand de la ramificatiile politice vaste produse de pandemie, prin care tendinte mai vechi ca de-globalizarea si populismul au cunoscut un reviriment periculos (Kenneth Rogoff, interviu cu Caleb Silver, preluat de Investopedia, iunie 2020). Inegalitatea a explodat in situatia in care somajul a trecut de doua cifre, iar criza Civid-19 a luat nuanta clara de anti-globalizare, restrictiile impotriva raspandirii coronavirusului reducand si investitiile transfrontaliere.

Pentru ca de data asta este altfel sau avem o criza ca nici o alta, se explica ”generozitatea” recenta a Germaniei, campioana a austeritatii, dupa ce a impus multor SM ale UE programe de reducere a cheltuielilor si datoriilor a caror gust amar pentru cetatenii lor inca nu au trecut. Generozitatea este revarsata dupa ce a incercat detensionarea rezistentei SM frugale (”the frugal four”, Olanda, Danemarca, Austria, Suedia) in relatiile cu SM din sudul zonei euro. Germania a inteles ea insasi ca ”Europa are nevoie de noi (fiind vorba de SM slabite de masurile luate individual pentru contracararea pandemiei - n.n.), tot atat de mult pe cat noi avem nevoia de Europa”. Lucrarile Consiliului European din iulie 2020, confirma generozitatea cancelarului german Merkel, la care s-a ajuns prin compromisul facut cu presedintele Frantei Macron (celebrul moment hamiltonian) de a se finanta datoriile SM ale UE prin obligatiuni emise in comun.

Sintagma ”in situatii extraordinare avem nevoie de masuri extraordinare” a calauzit schimbari de atitudini ca in cazul ministrului german de finante, Olaf Scholz, care, preocupat de sanatatea pietelor financiare, a dorit ca Europa sa trimita ”semnale puternice” pentru a lupta cu efectele economice ale pandemiei. Cancelarul Merkel, dupa intrevederea cu Giuseppe Conti, premierul Italiei, in miezul disputelor, a acceptat ca ajutorul care trebuie dat Europei sa fie unul ”masiv”. Premierul landului Bavaria, presupus succesor la postul de cancelar, Markus Söder, a sustinut planul Merkel, dupa cum Andreas Jung, purtatorul de cuvant al formatiunii politice care sprijina pe cancelar (CDU), a intarit mesajul de a se lua calea exceptionala mentionand ca o Germanie puternica are nevoie de o Europa puternica (vezi comentariile pe marginea unor declaratii facute pentru Deutsche Welle consemnate in zf.ro de Bogdan Cojocaru, 19 iulie 2020). Oponenti germani sau ai altor SM frugale, reprezentativi ca pozitii publice, au mai fost in toiul cautarii solutiilor, dar glasul lor se pierde in evolutia spectaculoasa a ”saltului pentru grupul nostru”, asa cum se exprima liderul parlamentar al CDU, Ralph Brinkhaus. Temerea lor poate este reala, fie din egoism (sarcini enorme pentru contribuabili din SM unde se respecta regulile fiscal-bugetare, fie din grija ca fondurile de redresare sa nu fie irosite in van.

Ar fi bine sa intelegem cat mai bine din indemnurile care accentueaza rolul politicilor fiscale in aceste vremuri si spun asta pentru ca ne vom confrunta mai indelung cu efectele economice al pandemiei, nu neaparat din considerentele specifice ei (ca pandemiile ne vor insotii de acum incolo), cat din necesitatea de a nu brusca un inceput relativ bun, dar vizibil fragil in evolutiile economice europene in trimestrul IV a.c. Motive de teama pe termen lung in urma efectelor raspunsului la criza (datorii, revirimentul inflatiei, cursul euro etc.) par sa determine o astfel de bruscarea. Mesajul privind rolul crescut si vital al politicii fiscale in 2020 si poate pana in 2022, este in continu repetat fie de la nivelul UE, fie de la nivelul bancilor centrale globale (BCE, FED, Banca Angliei, Banca Suediei, Banca Japoniei), acestea din urma fiind la limita eficacitatii instrumentelor normale si ne-ortodoxe de conduita a politicii lor monetare, de pe urma sprijinului deja acordat sistemului bancar (lichiditate) si guvernelor (finantarea bugetelor).

Asteptarile presedintelui BCE, Christine Lagarde, au fost implinite, pasul hamiltonian nefiind ”o mica intelegere cu orice pret”, ci una ambitioasa si fara a fi grabita. Charles Michel, presedintele Consiliului European (numit in 2019), a lasat sa se inteleaga, la momentul hamiltonian, ca UE a facut un pas inainte catre o mai profunda integrare, avand in vedere ca se trece prin cea mai profunda criza de la WW II. Dincolo de pasul hamiltonian, Paolo Gentiloni, comisarul pentru economie, a privit spre viitor cu credinta afirmand ca ”totul este posibil acolo unde exista vointa politica”, context in care nu este de ajuns sa fi ambitios numai pentru un raspuns la ”o criza fara precedent”, ci si in valorificarea oportunitatii acestei crize, ”de a transforma economiile si societatile noastre in mai bine”. Cum riscul pandemiei persista prin al doilea val, multe prezentari facute la reuniunea anuala a National Association for Business Economics (NABE) relevau ca ingrijorarile, de pe ambele maluri ale Atlanticului, fata de datoria publica ar trebuie sa fie pe locul doi daca vrem sa mentinem in viata gospodariile si afacerile care au inregistrat o scadere mare a consumului (Philip Lane, membru al boardului executiv al BCE sau Steven Mnuchin, secretarul trezoreriei americane).

Poate nu ar trebui sa pierdem din vedere reflectia presedintelui Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, dupa cele 100 de ore de negociere a fondului de redresare post-pandemie - negociere incheiata cu un acord istoric - cand a spus ”It is breathtaking to see that we have done it. We have reached a huge milestone setting up the future of the European Union”. Nu ar fi pacat ca acest moment istoric, de exprimare a unei vointe politice consensuale dupa ani buni de disensiuni in cadrul UE, poate mai grav ca importanta decat acordurile de la Bretton Woods, sa se piarda in van, considerand ca trebuie sa revenim la normal? Cu atat mai mult cu cat, Christine Lagarde, intr-un interviu dat in 7 octombrie 2020 pentru Harvard International Review, dezvolta necesitatea fondului Next Generation EU ca avand o functie duala, nu numai de a fi un suport al cererii care sa grabeasca pentru toate SM redresarea economica, ci si un instrument de imbunatatirea a rezilientei structurale a economiilor SM si a cresterii potentialului acestora, economii care au nevoie sa se vindece de ranile lasate de pandemie, inca necunoscute in totalitate. Ar fi grava retragerea inainte de termen a sprijinului fiscal si monetar - cand acesta este fixat de specialisti la momentul la care redresarea se va incheia cu o cresterea economica devenita sustenabila. Inainte de acest moment masurabil, se poate sa se piarda din raspunsul mai mult decat semnificativ al autoritatilor fiscale nationale care au oferit deja garantii masive pentru imprumuturile facute si a caror efecte asteptate trebuie sa se implineasca.

Nu mai stiu cat sa ma bazez pe decalarati frumoase care te incanta, dar perspectivele pentru Romania nu pot fi usoare incepand cu confruntarile care exulta dupa pasul hamiltonian. Chiar pe fondul de redresare, dupa ce a fost aprobat (dar nu liber de conditionalitati, asupra carora voi reveni) - parca nu era de ajuns pozitia a celor patru SM frugale - avem deja disensiuni la nivelul consiliului guvernatorilor BCE, intre Christine Lagarde si Jens Weideman (presedintele Deutsch Bundesbank). Acesta din urma, probabil in independenta sa, nu pare sa asculte de politicul ”generos” german. Pentru Weideman, fondul de redresare asa cum a fost conceput este o solutie one-off la dificultatile unor SM produse de catre criza pandemica si de alte efecte venind din urma. Lagrade vine si sustine ca fondul de redresare este un plan de raspuns la o situatie extraordinara, dar nu exclude posibilitatea ca acesta sa ramana in panoplia de instrumente a UE pentru a fi folosit in circumstante asemanatoare. Weideman are dreptate numai in sensul in care atrage atentia ca imprumutul pentru o datorie mutualizata nu este conform cu cadru institutional al UE (problema de legalitate) si sustine ca exista o alta alternativa de a administra actiunea fiscala cu raspunsul monetar al BCE: intarirea disciplinei fiscale a SM astfel ca datoria publica sa fie sustenabila. O fi vorbind din turnul de fildes, dar pozitia sa alaturi de incrancenarea SM frugale nu ne poate lasa linistiti din punc de vedre al conditionalitatilor de acces.

Ca urmare, suntem practic in aceeasi situatie ante-criza pandemica, in care banii promisi (80 de miliarde de euro, cam neindestulatori dupa o analiza facuta de economistul Prof. Univ. Dr. Mircea Cosea), urmeaza sa ne fie dati tot dupa ”performantele noastre”, ele fiind scrutinizate prin calitatea planurilor nationale de relansare economica care trebuie sa cuprinda cu necesitate reforme structurale si proiecte de investitii, o clara aplecare spre proiecte ecologice si de respectarea statului de drept (cu termen de depunere la Comisie aprilie 2021, iar cel de implementare pana in 2026). Puterea discretionara a SM frugale se poate rasfrange asupra Romaniei din nou, ea fiind deja pusa la colt prin neacceptarea ei in spatiul Schengen (opozitia Olandei, in special) si mentinerea MCV. Chiar daca fondul de redresare a spart taboo-uri semnificative ale unor SM, acesta trebuie sa fie un succes (spune Lagarde), succes care nu depinde numai de Romania, ci si de examinatorii ei atenti.

Pentru Romania nu este vorba numai de a trece de dubla criza cu bine - a sanatatii si economice - , ci si de a raspunde la alte provocari in mod integrat, cum sunt imbatranirea populatiei, schimbarilor climatice, fragmentarea unor piete, necesitate unor noi structuri economice in locul celor puse la pamant de criza pandemica. Noile structuri economice trebuie sa asigure cresteri in productivitatea muncii si a lanturilor valorice, sa stimuleze inovatia si atragerea noilor tehnologii, un nou model de alocare eficienta a resurselor. Singularitatea situatiei Romaniei, despre care vorbeste Acad. Daniel Daianu, nu este de acum, ci ea reflecta devieri sistematice de la Legea responsabilitatii fiscale, intrucat partidele au preferat cumparari de voturi, pe ultima suta de metrii, unor programe guvernamentale bine structurate si atractive pentru mobilizarea electoratului. Si cand aveam posibilitatea executiei unui buget echilibrat sau usor excedentar, aglomerarea cheltuielilor publice spre sfarsit de an rupeau din acribia - atat cat era - a disciplinei fiscal-bugetare din primele noua luni anterioare.

Trebuie sa ne indreptam spre o consolidarea a guvernantei in raport cu noile provocari, dar neaparat intr-un nou fel de parteneriat cu societatea romaneasca. Prima conditie este sa-i dam liniste la un moment in care ea, pe buna dreptate, se gandeste la supravietuire si la ziua de maine, datorita coronavirusului. Ca este vorba de pensii, salarii, ajutoare sau de situatia epidemiologica, prea multe voci si declaratii chiar de la nivelul autoritatilor nu creeaza decat confuzii si frici, dar mai rau, stimuleaza agresiunea. Sa avem in vedere si ceea ce se intampla in alte SM si sa facem ceea ce trebuie la noi in tara pentru a evita o contaminare cu modelele de agresiune din afara. Nu numai sistemul de sanatate poate fi dus la limita neputintei, ci si organele de ordine si siguranta publica.

Iesirea din efectele inchiderilor totale sau partiale ale economiei ne duce cu gandul la restabilirea urgenta a climatului investitional national, saracit si de evolutia salba a investitiilor straine directe. Acest lucru are nevoie de exemplul efortului sectorului public prin care se poate restabili increderea in politicile economice publice, mai coerente, predictibile si stabile. Pandemia a scos la suprafata multe din labilitatile factorului social, trecute cu vederea institutional, desi era o atributie per se a statului. Si, apropos de oameni, criza pandemica ne-a spus ca simpla supravietuire a oamenilor nu este suficienta, dupa cum nu este nici absolvirea unui nivel educational, daca populatia activa nu are adulti sanatosi productivi. Riscurile de sanatate sunt mult mai multe (infarct, diabet, cancer, obezitate, fumat excesiv, consumarea de alcool, droguri etc.)si au calitatea de a ne duce la o imbatranire activa si productiva timpurie, iar modul in care s-au stabilit prioritatile in salvarea socialului nu au facut decat ca efectele riscurilor existente sa actioneze recurent cu coronavirusul, adica riscurile initiale sa fie accentuate de coronavirus, iar coronavirusul sa profite de labilitatile umane netratate.

O problema grava este relevata de situatia critica a invatamantului, a desfasurari lui. Tratarea ne-specifica a educatiei, desi au fost luni suficiente de a studia modele de siguranta, cum sunt cele practicate in SM intrate recent in carantina, a redus semnificativ din eficienta necesara acumularii de cunostinte, ceea ce echivaleaza cu indepartarea invatamantului nu numai de la necesitatea viitoare de adulti productivi, ci si de la noile piete de munca in formare, de pe urma digitalizarii si a progreselor rapide in tehnologie.

Romania chiar se singularizeaza prin problemele de azi si cele care vin din urma. Solutia este mobilizarea societatii in ansamblul ei cu mesaje coerente, cuplate cu stimulentele prin care sa i se dovedeasca ca ea conteaza si nu este supusa arbitrar puteri. In acest context, cred ca rolul Consiliului Economic si Social prin largirea prezentei patronatelor si sindicatelor cu cea a asociatiile nationale a diferitelor categorii de profesiuni devine salutar, ca organ strategic al evaluarilor si a elaborarii planului de redresare si reformare a economiei nationale. Avem nevoie de o viziune integrata a elitelor profesionale, in care solutiile trecutului rau sa fie integrate cu cele ale viitorului mai bun. Cand vorbesc ne necesitatea antrenarii elitelor profesionale am in vedere imbunatatirea capacitatilor institutionale pe fond cu sprijinul acestora, pentru a putea executa cu mai multa celeritate propriile atributii. Institutiile si autoritatilor statului sunt prea fragmentate si in competitie, ca sa ne demonstreze numai cum se poate intarzia realizarea proiectelor de orice fel care trebuiau sa fie gata de ieri.

Avem o prea mare graba in a restabili echilibrele macroeconomice, fara sa stim daca inrautatirea lor poate fi oprita acum si imediat, in conditiile in care vorbim de incertitudini. Pentru consolidarea fiscala avem nevoie de un program etapizat, asezat in matricea schimbarii lunii, cel putin pe termen mediu - 5-7 ani - , care sa faca parte din programul solicitat de UE pentru a beneficia in mod real de cei 80 de miliarde de euro. Bine se precizeaza ca acest plan (Daianu, 2020) trebuie integrat si cu planul de actiune asociat raportului Comisiei Nationale pentru pregatire a Romaniei pentru adoptarea euro.

Indemnurile mele, pe care le bazez pe literatura de specialitate in formare, si mai ales de recomandarile FMI (cel care ne evalueaza an de an) si ale unor banci centrale globale, tin de urmatoarele aspecte legate de economie:

Urgentele care raman si carora trebuie sa le acordam atentie sunt programele de sprijin a locurilor de munca si a firmelor care pot demonstra revenirea sustenabila a lor, iar iesirea celorlalte de pe piata trebuie facuta mai rapid si ordonat. Plasa de siguranta creata de astfel de programe reduce si tempereaza efectele inegale ale pandemiei asupra structurilor economice, iar terminarea lor trebuie sa fie proportionala cu atenuarea manifestarii pandemiei si semnelor certe de restructurare economica.

Restructurarea economiei nu poate fi facuta decat in conditiile in care eventuale noi inchideri ale economiei se vor face selectiv, dar se recomanda ca inchiderile sa fie evitate. Mersul productiei interne ajuta la intretinerea resurselor materiale si fiscale, care, alaturi de alte stimulente fiscale, ajuta la tranzitia spre economia verde si digitalizata.

Conceptul de economie rezilienta si inclusiva trebuie sa stea la baza planului guvernamental care da orientarea investitiilor publice cu efectul stimularii investitiilor private spre proiecte de investitii verzi si infrastructura digitala. Tranzitia economiei are nevoie de stimulente fiscale care cad in sarcina statului. Acestea nu vor fi retrase decat atunci cand economia va da semene de sustenabilitate, iar retragerea stimulentelor trebuie facuta treptat si nu brusc. O astfel de orientare a politicilor economice poate ajuta la crearea de locuri de munca cu impact asupra cresterii veniturilor si productivitatii muncii.

Preocuparea pentru controlul datoriei publice ramane real si obiectiv, dar ea nu trebuie sa impiedice finantarile pe care le implica o lupta serioasa cu criza economica si tranzitarea ei spre o redresare in siguranta si cu finalitate. In acest cadru, trebuie sa se regaseasca si alocarile pentru lupta cu coronavirusul, imbunatatirea infrastructurii de sanatate fiind un imperativ. Utilizarea eficienta a spatiului datoriei publice a Romaniei, in conditiile in care FMI prognozeaza ca datoria publica globala va ajunge la 100% din PIB in 2021, este vitala.

Managementul datoriei publice implica un termen mediu critic, poate masurat in alti ani decat definitia cunoscuta de ”termen mediu”. Acest management, necesar a fi unul ordonat, trebuie sa se inspire din Cadrul Comun de rezolutie a datoriilor suverane (finalizarea acestuia este propusa de G-20 pentru reuniunea grupului programata pentru 13 noiembrie a.c.) si din functionarea Initiativei pentru serviciul de suspendare temporara a datoriilor suverane (Debt Suspension Service Initiative - DSSI) avansat de Comitetul monetar si financiar international (International Monetary and Financial Committee - IMFC).

Este de observat ca toate SM UE sunt pregatite pentru noi stimulente fiscale inainte de intrarea deplina in functiune a fondului de redresare. Acest lucru si accesarea fondului de redresare sunt in curtea guvernelor nationale. Declicul planurilor de redresare nationale trebuie ajutat de stimulentele fiscale proprii, avand in vedere procedura de examinare si aprobare a lor de catre Comisia Europeana. Un sprijin fiscal neadecvat realitatilor prin care trecem sau intrerupt prematur fara evaluarea impactului acestuia, inseamna ceea ce a declarat presedintele FED, Jerome Powell: ”prea putin sprijin duce la slabirea economiei, iar slabiciune alimenteaza slabiciunea” (remarci la reuniunea on-line a NABE, preluate de Reuters, 8 octombrie 2020).

Trebuie evitate noi dificultati ale gospodariilor populatiei si mediului de afaceri, intrucat eliminarea timpurie a ”podului fiscal” inseamna doua lucruri periculoase: redresarea incompleta va evolua spre intretinerea crizei, iar micimea sprijinului fiscal poate dezvolta o dinamica recesionista. Trecerea Rubiconului de catre liderii UE prin ajungerea la un program economic comun fara precedent, prin invingerea rezistentei, dar nu si a resentimentelor, a celor patru SM frugale, cred ca inseamna pentru Romania sustinerea federalismului european incipient, in paralel cu reformarea politicilor economice ale UE. Reaparitia disensiunilor ireconciliabile intre Nordul si Sudul Uniunii pun in cauza functionarea euro si implicit existenta UE, iar revenirea sintagmei ”cade euro, cade UE” pe buzele unor lideri rationali in noile circumstante este mai mult decat periculoasa. In opinia mea, viitorul UE este legat de permanentizarea ”deciziei istorice” de mutualizare a datoriei SM (daca este asa, atunci trebuie sa marcheze neaparat un proces ireversibil!), iar acest lucru este un element esential pentru a se reveni la convergenta interna a UE, pierduta prin criza financiara. Asigurarea accesului permanent al SM la o ”piata a creditului accesibila” va insemna intr-adevar consumarea ”momentului Hamiltonian”, dupa cum spunea Martin Sandbu (Opinie FT, EU crosses the Rubicon with its emergency recoveri fund, 22 iulie 2020).

BCE a semnalat recent, cu claritate, ca in luna decembrie va suplimenta sprijinul ei specific pentru economie, dar cu mentiunea ca responsabilitatea majora trebuie transferata pe umerii guvernelor SM. Argumentul ne este bine cunoscut, rolul politicilor monetare este unul limitat, iar abuzul ar duce si BCE in aceeasi problema dificila ca si cea a guvernelor cu datoriilor lor, cea a resorbtiei unui bilant prea mult expandat. Se vorbeste deja de o ”rotatie” intre politicile monetare si fiscale, care nu inseamna ignorarea ajustarilor fiscale. Recomandarea este ca guvernele sa stabilizeze intai datoria publica si numai dupa aceasta etapa trebuie aplicate etape de reducere treptata, cu constituirea de tampoane de siguranta. Studiile empirice ne mai spun ca tranzitia spre consolidarea fiscala efectiva se poate face atunci cand sectorul privat isi revine durabil si preia sarcina de motor al economiei in mare parte.

Poate in aceasta directie ar trebui sa fim incurajati de spusele aceluiasi economist celebru, in prezent fost campion al austeritatii, Carmen Reinhart, economist sef al Bancii Mondiale: “It’s not the moment to be timid on debt crisis resolution. Proposals need to be bold in terms of delivering debt reduction for the debtors. Because, if not, … risks of the lost decade are very big” (citata de Omkar Godbole in publicatia FXSTREET, 29 octombrie 2020). A fi intelept (bold) dupa spusele lui Reinhart, pentru a nu risca pierderea unui deceniu de dezvoltare globala, dubleaza un mesaj similar al directorului general al FMI, Kristalina Georgieva, cel de ”a indrazni” (to dare).Yves Mersch, membru al consiliului de administratie al BCE, subliniaza ca in circumstantele actuale ”politicile monetare nu pot actiona chirurgical ca sa extinda creditul catre companii individuale. Aceasta este sarcina politicilor fiscale, si am incurajat ca aceasta parte sa isi extinda interventia”. Mersh spune ca ar fi pacat - eu il cred - de mecanismele de garantare puse la punct de guvernele SM, etapa noua a crizei Covid-19 impunand, poate, asa cum afirmam, o selectie in acordarea sprijinului fiscal pe baza potentialului de a performa. ”A one-size-fits-all Covid strategy is futile” ne spune Chris Giles in FT Opinion din 26 octombrie a.c., intrucat costurile si beneficiile nu numai ca sunt diferite, dar si datele folosite pot fi incomplete sau deja perimate.

Sistemul bancar, in mare parte privat, trebuie sa-si verifice rezilienta periodic la socuri care vin (audit, teste, managementul riscurilor etc.) pentru a ramane puternic asa cum a intrat in criza. Presiune asupra lui exista si va exista, asa ca riscul de creditare, calitatea capitalului, detinerea de lichiditate, dezvoltarea IT si protectia la riscurile cibernetice trebuie sa fie continuu in atentia acestuia. Mai mult, exista recomandarea ca riscurile sa fie mereu prioritizate in raport cu realitatile off-side si on-line.

Poate ar trebui sa fim optimisti cand ministrul de finante ne spune ca stimulentele fiscale vor ramane active si in 2012, ca Romania nu are o problema cu datoria externa si ca nu vor fi marite taxele in viitor (nu stim care viitor, cel apropiat pana in decembrie a.c. sau in anul 2021), inflatia nu va creste si dobanzile vor continua sa scada (cum?), ca se mai poate injecta lichiditate in economie. Gandurile exprimate au in vedere luarea in calcul a ”celor mai negre scenarii pentru anul viitor” (Florin Citu: interviu radiofonic la Radio Guerrilla, 26 octombrie 2020). Sunt de acord cu ideea urmarii regulilor simple, inclusiv cu debirocratizarea excesiva a accesului la resurse. Cineva spunea ca este important cine distribuie sprijinul fiscal si nu cel care il promite.