La finele anului 2019 si inceputul anului 2020 au reaparut cazurile in care ANAF aloca eronat platile contribuabililor. De obicei, este vorba de sumele achitate cu titlu de contributii sociale si impozit pe salarii care sunt folosite de ANAF pentru a stinge debite stabilite prin decizii de impunere, debite ce nu sunt inca scadente.

Deocamdata, toate aceste cazuri au fost intalnite exclusiv la Directia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, organ fiscal de la care am aflat cu mare surprindere ca scadenta obligatiilor fiscale ar fi un concept cu importanta strict teoretica, eventual pentru analiza posibilitatii autoritatii fiscale de a executa silit contribuabilul. De asemenea, aceeasi autoritate a subliniat ca dispozitiile normative privind alocarea platilor si ordinea stingerii datoriilor sunt irelevante, deoarece organul fiscal va acorda intotdeauna prevalenta si deci va considera ca fiind corecte situatia infatisata de fisa fiscala a contribuabilului si operatiunile efectuate de sistemul computerizat al organului fiscal.

In acest context, ce pot face contribuabilii carora le-au fost sau le vor fi comunicate decizii de impunere pentru a se proteja este sa nu efectueze nicio plata de taxe, impozite sau contributii pana nu suspenda executarea silita a debitelor astfel stabilite (de ex. prin depunerea notificarii privind intentia de a depune o scrisoare de garantie bancara). Altfel, riscul este ca aceasta suma sa fie alocata in vederea stingerii debitelor din actul de control, chiar din ziua in care au semnat pentru primirea deciziei de impunere.

In acelasi timp, sa conteste operatiunile nelegale ale ANAF, in speranta ca astfel de situatii nu vor deveni modul obisnuit de lucru al autoritatii fiscale.

Prin 2012-2013, un contribuabil ne sesiza o situatie cu care nu se mai confruntase pana atunci si pe care nu stia cum sa o abordeze. Fusese subiectul unei inspectii fiscale ce se incheiase cu stabilirea unor debite suplimentare, decizia de impunere ii fusese comunicata de cateva zile si urma ca debitele sa devina scadente peste cateva saptamani, in cursul lunii urmatoare (conform textelor din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedura fiscala, in vigoare la acel moment, care stabileau termenul de plata si scadenta in functie de data comunicarii actului de impunere). Cateva zile mai tarziu, avand in vedere termenul de depunere a decontului de TVA, contribuabilul declarase si achitase catre bugetul de stat o suma de TVA care, in mod surprinzator (pentru contribuabil si pentru noi), fusese „alocata” de organul fiscal pentru stingerea partiala a debitelor stabilite prin decizia de impunere.

Prin urmare, contribuabilul se afla in situatia in care, pe de o parte, desi achitase suma de TVA pe care o datora pentru luna anterioara, debitul ramasese nestins, intrucat plata fusese utilizata de ANAF pentru acoperirea partiala a debitului din decizia de impunere. Iar, pe de alta parte, dincolo de vointa si intentia contribuabilului, autoritatea fiscala stinsese o parte dintr-un debit nescadent, contestat si care chiar fusese ulterior suspendat de la executare, printr-o hotarare judecatoreasca, exact in data cand ar fi devenit scadent.

Inutil sa spunem ca pentru „neplata” sumei de TVA declarate in decont, organul fiscal a demarat executarea silita a contribuabilului prin comunicarea somatiei si a titlului executoriu, actiune ce necesita a fi contestata separat de aspectele care au generat-o.

Continuarea fireasca? Declansarea unui litigiu lung si anevoios impotriva autoritatii fiscale (contestatie fiscala, actiune in instanta) menit sa corecteze situatia fiscala a contribuabilului ce fusese denaturata de operatiunile incorecte efectuate de ANAF.

Specific, au trebuit anulate o serie de acte si operatiuni (de ex. compensarile, decizia de solutionare a contestatiei), efectuate o serie de operatiuni (de ex. alocarile platilor pentru stingerea TVA din decont) si rectificata fisa fiscala a contribuabilului.

Cele doua hotarari judecatoresti pronuntate in cauza de Curtea de Apel Bucuresti (in prima instanta, in 2013) si de Inalta Curte de Casatie si Justitie (in recurs, in 2014) au stabilit, pe scurt, ca vechimea obligatiilor din decizia de impunere se determina in functie de comunicarea acesteia si ca la momentul la care ANAF operase „stingerea” partiala a acestora ele reprezentau „obligatii cu scadente viitoare” pentru a caror stingere era necesara solicitarea expresa a contribuabilului. Asadar, alocarea platilor efectuate de contribuabil pentru TVA lunar, pe care il datora in vederea stingerii unor debite din decizia de impunere ce nu devenise scadenta, era nelegala.

Odata cu decizia definitiva a celei mai inalte instante, a luat sfarsit si scurta practica necorespunzatoare a organelor fiscale cu privire la acest subiect, desi au mai existat cazuri disparate, care de multe ori au fost rezolvate fara a mai fi nevoie de o disputa.

Intre timp, a aparut un nou cod de procedura fiscala – Legea nr. 205/2015 privind codul de procedura fiscala (intrat in vigoare la 1 ianuarie 2016) care, in mare parte, contine aceleasi dispozitii precum vechea reglementare si care, cel putin pana in prezent, nu generase dificultati de interpretare a modului de alocare a platilor si a ordinii stingerii datoriilor.