In ultimii ani, multi economisti, sociologi, politologi si politicieni din economiile occidentale par sa abordeze unele subiecte de interes, cu precadere schimbarile climatice si inegalitatile economice, ca si cum economiile lumii ar functiona gresit. In viziunea lor, daca ar functiona corect, economiile nu ar contribuie la incalzirea globala si nu ar rezulta in inegalitati economice sau in cresterea temporara a acestor inegalitati. Din modul in care este formulata problema, solutia apare ca o supunere idividuala cu necesitate fata de un scop general: intreaga economie trebuie sa faca schimbari care sa reduca, eventual, chiar la zero, contributia la incalzirea globala si sa reduca, daca nu chiar sa elimine, inegalitatea. Toate acestea dupa planuri bine stabilite la nivel global, regional si la nivel de tara.

Cei ce candesc astfel par sa fi dobandit o cunoastere definitiva si sa aiba cateva certitudini legate de subiectele respective. Ei par sa stie ca activitatea umana este un factor relevant pentru incalzirea globala. Par, de asemenea, sa stie ca exista politici care ar reduce inegalitatea sau ar favoriza clima fara a fi in conflict unele cu altele si fara a induce incetinirea cresterii economice pe termen lung. In termeni mai generali, par sa stie ce schimbari ar trebuie facute in economie pentru a aduce sub control evolutiile care (ii) ingrijoreaza. Si, in fine, par sa stie ca dislocarea unor resurse masive de la destinatii particulare pe care o genereaza introducerea administrativa in ordinea naturala a economiei de obiective referitoare la clima si la inegalitate este insotita de beneficii nete.

Aceasta incredere ca omul cunoaste schimbarile necesare pentru societate si economie, ca stie cum sa le controleze nu este deloc noua in general si nu este noua nici in cazul particular al schimbarilor de mediu si al inegalitatii. Este o vanitate mai veche a celor ce studiaza stiintele sociale, dar si a politicienilor, care consta in ideea ca societatea poate fi construita/proiectata utilizand ratiunea si ca rezultatele astfel obtinute sunt mai bune decat cele ce apar prin ordinea pietei.

Aceasta vanitate a fost satisfacuta printr-un imprumut ilegitim de metode de cercetare din fizica, asa cum au aratat mai ales Hayek si Popper, iar uneori printr-o metoda care, de obicei, trece neobservata, si anume prin aducerea in acelasi plan de importanta a componentei sociale si a celei naturale a mediului care il inconjoara pe om. Desi componenta sociala este principalul element al mediului inconjurator al omului, cateodata a fost nevoie ca o componenta din natura sa fie ridicata la un nivel similar de importanta, exact pentru a justifica mai bine unele schimbari proiectate pentru principala componenta: societatea.

Este, cel putin partial, ce a facut in anii 1970 Clubul de la Roma prin raportul sau intitulat „The Limits to growth” (Meadows et al. 1972), care asa cum sublinia Hayek „se pronunta in numele stiintei” (Hayek, 1974). Ignorand capacitatea de a inova a pietelor, autorii Raportului au analizat evolutiile pe care le-au inregistrat in primele sapte decenii ale secolului al XX-lea unele variabile precum resursele naturale, productia, demografia si au creat ecuatii care le-au pus intr-un model in relatii cauzale, obtinand concluzia ca omenirea isi va atinge limitele de crestere in aproximativ 100 de ani. Pentru a sublinia in ce scopuri poate fi utilizat prestigiul stiintei, Hayek a remarcat ca raportul s-a bucurat de o publicitate exceptionala din partea media, care a ramas tacuta despre „critica devastatoare primita de la experti competenti”.

Exercitiul se repeta in prezent, inclusiv prin aceea ca, la fel cu ce se intampla in anii 1970, rezultatele intens mediatizate sunt cele care arata influenta nefasta a actiunii umane asupra mediului, detectate prin metode „stiintifice”, in timp ce studiile cu viziune opusa sau echilibrata, sunt foarte slab mediatizate si puse la indoiala. Sunt multe rezultate care i-ar surprinde pe foarte multi, daca le-ar cunoaste. Koonin (2021), un om de stiinta care a fost Subsecretar pentru energie in admninistratia Obama, si pe care l-am parafrazat in partea a doua a titlului, arata ca oamenii nu au produs o influenta detectabila asupra uraganelor in ultima suta de ani; ca gheata care acopera Groenlanda nu se restrange in prezent mai repede decat se restrangea acum 80 de ani; ca impactul economic net indus de schimbarea climei produsa de om va fi minimala pana cel putin la sfarsitul acestui secol; ca valurile de caldua din SUA nu sunt mai frecvente in prezent decat in 1900; ca cea mai inalta temperatura din SUA nu a crescut in ultimii 50 de ani; si ca, in fine, oamenii exercita o influenta crescanda, dar fizic mica, asupra incalzirii climei, iar deficientele din datele privind schimbarea climei „ne pune la incercare abilitatea de a separa influentele umane de schimbarile naturale precar intelese” (pp. 2-5).

Cu toate acestea, la fel ca in anii 1970, informatia referitoare la schimbarile climaterice oferite de oamenii de stiinta este prezentata ca si cand gazele de sera produse de activitatile umane sunt sursa tuturor dezastrelor de la inundatii si secete la valuri de caldura si incendii si la topirea ghetii arctice. Koonin (2021) arata ca deconectarea dintre fapte si intelegerea lor de catre public si politicieni vine de la prea multele filtre care apar intre rapoartele stiintifice propriu zise, asa contradictorii intre ele cum sunt, si rapoartele de evaluare, sumarele si reflectarea, uneori jenanta, de catre presa. In final, „accidental sau cu scop” (Koonin, 2021, p. 2), mare parte din public si politicieni este gresit informata despre faptele pe care stiinta le prezinta despre clima. In aceste conditii, este usor pentru cei ce cred ca pot schimba societatea si economia sa stabileasca tinte prea ambitioase referitoare la reducerea emisiilor de carbon si masurile care ar duce la atingerea lor, pe care sa le impuna societatii atunci cand detin puterea. Utilizand „cauzalitati mecaniciste unidirectionale” (expresia ii apartine lui Hayek, 1988) ei pot dovedi ca interventia astfel proiectata va duce la beneficii nete pentru economie in ansamblu.

In viziunea pe care o propun aici, ridicarea componentei naturale la rangul de importanta a componentei sociale a mediului inconjurator al omuluieste una dintre caile redescoperite in ultimul timp de adeptii proiectarii si controlului schimbarilor din societate prin care sa reduca liberalismul economic, care este intrinsec incompatibil cu constructia rationala a societatii. Mai precis, unii votanti si lideri liberali adevarati, care se opun folosirii impozitelor ca instrument de redistribuire, ar putea totusi accepta relativ usor, in numele controlarii incalzirii globale, utilizarea de noi impozite sau de impozite crescute pentru a accelera alocarea conform unui proiect uman a resurselor in industrii si tehnologii in care piata le-ar aloca in cantitati diferite si conform unui calendar diferit. Dar, odata ce ar accepta politicile ce i-ar „proteja” pe oameni impotriva unor adversitati ale naturii, liderilor liberali le va fi mai greu sa explice de ce nu le-ar accepta si promova pe cele care i-ar apara pe oameni de adeversitatile economice din societate.

 

Increderea omului in capacitatea sa de a proiecta ordinea sociala a existat dintodeauna. Atat modul in care aceasta incredere s-a consolidat, a devenit predominanta si s-a transmis in actiuni practice, cat si potentialul distructiv al acestei increderi au fost explicate convingator de autori geniali precum Friedrich Hayek, Karl Popper si Michael Polanyi. Una dintre ideile cheie ale acestor filozofi este aceea ca in stiintele sociale actioneaza altfel de legi decat cele din fizica si ca metodele din fizica nu pot fi utilizate pentru a predictiona si controla schimbari sociale. Folosind teoriile si concluziile acestor ganditori, obiectivul meu aici este de a readuce in atentia publicului, in special al celui tanar, slabiciunea conceptiei ca omul poate folosi metode din fizica pentru a proiecta si controla evolutiile din societate si de a privi unele initiative din prezent prin aceasta prisma.

Incepand cu prima jumatate a secolului al XIX-lea, preocuparea de a proiecta ordinea sociala s-a focalizat atat pe schimbarile sociale, cat si pe schimbarile in natura umana necesare crearii unui „om nou” sau pe prezervarea „rasei pure”. Acea incredere si circumstantele particulare care au acompaniat-o au favorizat aparitia comunismului in Rusia, in 1917, a fascismului in Italia si a nazismului in Germania, in anii 1930. Dupa al Doilea Razboi Mondial, socialismul inceput in Rusia s-a extins in alte tari. Dupa razboi, increderea in capacitatea omului de a proiecta schimbari sociale si economice a devenit foarte inalta si in tarile occidentale capitaliste, ceea ce a facut ca locul pentru reglementari si restrictii sa creasca in defavoarea libertatii pietelor. Cu toate acestea, incepand cu a doua jumatate a anilor 1980 si pana in 2008, economiile capitaliste au favorizat o crestere, ce e drept, firava, a libertatii pietelor.

Totusi, dupa criza din 2008, acel plus de libertate economica aparut in perioada 1980-2008 s-a evaporat. Mai mult, liberalismul a fost recent gasit vinovat de a fi favorizat disparitati rasiale. Cum a fost posibil ca liberalismul sa se evapore din societate si sa se ajunga la acuzatii de rasism? Probabil ca raspunsul cel mai la indemana este ca propaganda care a inceput imediat dupa acea criza a fost indreptata spre a arata ca interesul personal este egal cu egoismul, ca libertatea pietelor nu face decat sa hraneasca bestia capitalismului numita „ciclul de afaceri”, pe care, chipurile, numai o planificare individuala nu o poate stapani. In viziunea lor, inegalitatile economice si sociale sunt rodul prea marii libertati a pietelor. Astfel, se readuce in actualitate ideea gresita ca planificarea facuta de fiecare entitate economica nu poate fi coordonata de piete pentru a duce la rezultate comparabile cu o „planificare” constienta facuta pentru societate de elitele intelectuale.

Cei ce cred in planificarea schimbarilor gasesc intotdeauna o justificare pentru abordarea lor in aparitia crizelor economice, care ar fi fie mai rare, fie mai blande, daca libertatea pietelor ar fi mai mica si rolul reglementarii ar fi mai mare. Confortul intelectual pentru aceasta abordare isi are originile in chiar filozofia lui Aristotel, care este considerat primul economist, daca ne referim la ideile sale despre gospodaria sau ferma bazata pe proprietatea privata, dar care nu este deloc un economist atunci cand vine vorba de economia nationala (economia in ansamblu), pentru ca, asa cum demonstreaza Hayek, atat pentru el, cat si pentru Platon (care, favoriza insa proprietatea comuna), economia in ansamblu nu este un proces evolutiv, ci ordine ce apare ca rezultat al unei minti superioare. Aceste idei au ramas in viata, fiind perpetuate de Rousseau, Saint-Simon, Marx si de toti cei ce i-au urmat.

Astfel, dupa 2008, planificarea individuala a fost si mai mult decat in trecut „dirijata” prin noi reglementari stufoase care vizau noi tinte numerice pentru bilanturile individuale. Si, ca totul sa fie compatibil cu increderea in capacitatea elitelor de a genera proiecte sociale si economice pentru societate, aceste reglementari sunt intr-o proportie covarsitoare rodul proiectarii umane, nu neaparat reguli descoperite de piete ca bune practici.

Dusa la extrem, tendinta actuala inseamna sa promovam democratia, dar fara o componenta de liberalism economic proeminenta. Numai ca fara aceasta componenta, democratiile vor slabi foarte serios, pentru ca nu ar putea sa ramana solide din perspectiva economica. Democratiile nu pot fi solide decat daca sunt bogate, dar asupra acestei idei voi reveni cu mai multe detalii in ultima sectiune. Aicivreau sa subliniez doar ca daca saracesc semnificativ, democratiile se erodeaza, ceea ce le va aduce critici dure, pe care diverse coalitii politice ar putea fi foarte tentate sa le contracareze prin renuntarea la alte libertati, pe langa cea economica. La extrem, socialismul ar putea fi privit si ca rezultat al unei astfel de evolutii, in care democratiile au pierdut complet componenta liberala.

Sprijinirea recenta printr-o puternica propaganda a ideii ca omul poate proiecta si controla schimbarile din societate si economie a dus la concluzia ca ceea ce s-a infaptuit fara a fi rodul proiectarii umane trebuie schimbat. In viziunea „omniscienta”, nu numai inegalitatea economica, dar si injustitia rasiala a fost favorizata de liberalism, care a fost complice cu o injustitie rasiala si a fost, de multe ori, fraudulos economic (Gray, 2020). Pe scurt, daca la ceea ce se numeste democratie liberala s-a ajuns trecand prin rasism, scalvagism etc., atunci ea trebuie reconstruita, pentru a fi inlocuita cu ceva ce ar trebuie sa fie concordant cu un nou proiect uman de a transforma societatea. Recentele miscari ce pot fi circumscrise asa-numitei culturi „cancel” sau „miscare woke” este in esenta un reflex al acestei redescoperiri a ideii ca societatea este mai buna daca este proiectata de om. Chiar daca aceste miscari nu spun cum ar trebui sa fie noua societate, ele spun ce ar trebui eliminat din ea in termeni foarte variati, de la muzica la matematica.

 

Numai propaganda singura nu ar fi fost insa de ajuns pentru a genera evolutiile mentionate si care contribuie la erodarea masiva a liberalismului economic. A fost si un act de tradare din partea elitei intelectuale referitor la libertatea economica si la ratiune. Pentru ca „tradare” este un cuvand foarte puternic, ideea trebuie explicata suficient cat sa nu fie gresit inteleasa prin semnificatiile pe care cuvantul respectiv le are.

Ideea de tradare a elitei intelectuale fata de aceste doua valori si, implicit, fata de toleranta, pe care ambele o implica, este sugerata de Karl Popper, atunci cand afirma ca „…unii dintre cei mai mari dintre liderii intelectuali…din trecut au spirijinit atacul peren asupra libertatii si ratiunii” (Karl Popper, 1945, prefata la prima editie), si astfel asupra tolerantei, din moment ce Popper arata (de exemplu in op. cit., Capitolul 24: The Revolt Against Reason) legatura stransa dintre libertate si ratiune, pe de o parte, si libertate si toleranta pe de alta parte.

Aceasta referire la tradare este facuta de Popper intr-o perioada in care regimurile totalitae isi atinsesera apogeul prin fascism si abia se extindeau prin comunism. Cine nu este familiarizat cu opera in care Popper a explicat tradarea elitelor ar putea spune ca societatea noastra a evoluat si ca cu greu asa ceva s-ar putea intampla in prezent. Dar Popper spune in introducerea la „Societatea deschisa si inamicii sai” ca civilizatia noastra „continua sa creasca in ciuda faptului ca atat de des a fost tradata de atat de multi dintre liderii intelectuali ai omenirii”.

El mentioneaza ca „totalitarismul zilelor noastre apartine unei traditii care este la fel de veche sau la fel de tanara ca civilizatia noastra”. In acest context subliniaza semnificatia deosebita pe care o are „lupta perena” impotriva totalitarismului. Totalitarismul a stimulat interesul sau pentru a arata esecul „filozofiilor care sunt responsabile pentru larg raspandita prejudecata impotriva posibilitatii reformelor democratice” si pentru conceptia ca „our industrial system cannot continue to function without adopting the methods of collectivist planning…”

Astfel, in mod particular ne intereseaza sa subliniem aici ca atacul asupra valorilor mentionate a fost sustinut de-a lungul timpului si ar putea fi sustinuta in continuare de o viziune despre istorie initiata de Platon si adoptata si dezvoltata de Hegel si Marx, pe care Popper a botezat-o istoricism. Conform acestei viziuni, istoria este guvernata de „legi inexorabile ale dezvoltarii”, pe care elitele intelectule le pot descoperi si folosi pentru a intelege incotro merge societatea si modul in care puterile statului pot fi crescute oricat de mult ar fi necesar pentru a le putea planifica in folosul societatii. In esenta, istoricismul spune ca exista „legi inexorabile ale destinului istoric” (Popper, ”The Poverty of Historicism”, 1964 [1957], in dedicatia ce precede textul cartii). Este relevant sa amintim in contextul schimbarilor care se petrec in societate in zilele noastre – ma refer mai ales la cresterea progresismului – ca Popper a formulat urmatoarea concluzie: „It seems as if historicist ideas easily become prominent in times of great social change” (Popper, 1945, Vol. 1, p. 14).

O ramura a istoricismului care a devenit predominanta in societate si in studiul academic al disciplinelor din stiintele sociale este aceea care se bazeaza pe utilizarea metodelor fizicii in stiintele sociale (istoricismul „pro-naturalist” sau „pozitiv”, dupa cum se exprima Popper). Popper sugereaza ca, „cu exceptia stiintei economice”, stiintele sociale se afla intr-o stare deplorabila exact din cauza ca utilizeaza aceste metode ale fizicii intr-un domeniu unde sunt inadecvate. Hayek (1967) [1935] a mers chiar mai departe si a argumentat ca exact utilizarea acestor metode explica insuccesul in toate stiintele sociale, inclusiv in stiinta economica, cu precadere in teoria monetara.

Tradarea astfel inteleasa a avut elementele sale ironice, caci economistii au renuntat la o metoda adecvata de cercetare a structurilor complexe pentru a adopta una improprie si dedicata studierii cauzalitatilor mecanice simple din fizica. Metodele pe care le-au dezvoltat Adam Smith si Adam Ferguson pentru a cerceta structurile complexe utilizau conceptele de formare spontana a ordinii si evolutie selectiva. In fapt, stradania unor ganditori ca Smith, Ferguson, Carl Menger, Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek, Wilhelm Röpke de a intelege formarea relatiilor umane prin intermediul conceptelor de ordine spontana si de evolutie au transformat aceste concepte in instrumentele principale de a intelege fenomene complexe, cu cauzalitati multidirectionale.

Pentru intelegerea unor astfel de fenomene complexe, anumite abordari cauzale unidirectionale, inspirate din fizica, sunt insuficiente. Hayek (1988) a documentat cum anumite stiinte complexe cum sunt cibernetica, teoria sistemelor generale, sinergetica etc. nu au imprumutat concepte mecaniciste din fizica pentru a putea studia interactiunea dintre elementele identificate ca apartinand unui sistem complex. Ele au imprumutat exact concepte de ordine spontana si evolutie de la filozofi ai moralei si economisti, de la lingvisti, de la juristi care nu au imprumutat metode din fizica, ci doar au utilizat metode adecvate naturii complexe a sistemului relatiilor dintre oameni. Daca nu ma insel, chiar si fizica utilizeaza conceptul de ordinea spontana si evolutie, pentru a putea dovedi de ce, in general, galaxiile au forma de spirala. Probabil ca este relevant de aminitit ca in fizica cuantica exista conceptul de fluctuatie cuantica sau fluctuatie a vidului, care apare spontan, si care incalca legea conservarii energiei.

In schimb, cele mai multe scoli de gandire economica au renuntat la ordinea spontana si la evolutie ca instrumente principale de a studia economia, pentru a imprumuta metode cauzale unidirectionale din fizica. Utilizarea acestor metode combinata cu intelegerea gresita ca societatea a progresat datorita ratiunii si cunoasterii pe care o poseda liderii intelectuali, care stiu ce este mai bine pentru sociatate, si nu datorita evolutiei culturale care a produs o traditie a regulilor de conduita, plasata intre intuitie si ratiune (Hayek, 1988) a dat nastere unor metode cantitative inadecvate si constituie probabil cauza principala a limitelor din stiintele economice. Aceasta este tradarea la care m-am referit la inceputul acestei sectiuni si pe baza careia se poate propovadui reducerea liberalismului economic.

 

Nimeni nu neaga rolul ratiunii si actiunii umane in progresul societatii. Ceea ce este mereu discutat este ce fel de ratiune ghideaza actiunea umana spre rezultatele bune din societate. Pentru Biserica, cel putin in viziunea lui Vico Giambattista, societatea („lumea natiunilor”) este rodul actiunii umane, care este ghidata de Providenta, „ intotdeauna superioara scopurilor particulare pe care oamenii si le-au stabilit pentru ei insisi” (apud Craig Smith, 2003). Pentru Adam Smith, este vorba de mana invizibila, de ordinea pietei. Pentru Hayek este vorba despre „cooperarea spontana dintre oamei liberi”. Pentru acei istoricisti care cred ca pot utiliza legile fizicii pentru a proiecta societatea, este ratiunea unor intelectuali.

Chiar mai mult decat negarea conceptului de vointa libera (free will), istoricismul a stimulat increderea ca omul poate detecta legile istoriei cu metode din fizica si ca poate utiliza aceste legi pentru a proiecta un viitor mai bun pentru societate, adica planificarea centralizata. Ea a creat un rol pentru experti in planificare si in politici economice. Keynes spera ca economia nationala va ajunge sa fie condusa de specialisti care se vor activa in institutii ale statului. Numai ca, asa cum a aratat Hayek, exita un fapt care greu de explicat: de ce atunci cand este planificata, economia nu reuseste sa atinga obiectivele, in timp ce atunci cand este descentralizata, fiecare actionand cu cunoasterea limitata de care dispune, economia atinge „o stare a afacerilor” ca si cand ar fi condusa in mod deliberat spre acel rezultat de cineva care ar poseda, ceea ce este imposibil, „cunoasterea combinata a tuturor acestor indivizi” (Hayek).

Raspunsul este acela ca economia in ansamblul ei nu este un proiect uman colectiv, ci constituie rezultatul actiunii umane individuale (adica este ordine spontana), ghidata de scopuri individuale si de resurse disponibile. Economia nationala nu este economie in acelasi fel in care este economie o gospodarie sau o firma, care pot fi planificate, ci inseamna ordine spontana (adica ordinea pietei), adica este interactiunea dintre toate aceste „economii” libere. Economia nationala este ordinea pietei. Fiecare entitate cunoaste circumstantele particulare ale tranzactiilor in care se angajeaza si le poate utiliza prompt si eficient numai daca este libera, adica daca trebuie sa respecte doar „regulile de justa conduita de aplicabilitate generala”.

O dimensiune a tradarii elitelor intelectuale fata de libertate, ratiune si toleranta poate fi inteleasa insa din perspectiva cunoasterii pe care elitele o pot avea referitor la societate si la „legile inexorabile”. Pentru Hayek, lumea este caracterizata de schimbari, asa cum presupune si Marx, dar este in acelasi timp caracterizata de incertitudine si de ignoranta. Mai mult, ignoranta noastra este necesara si, in acelasi timp, constituie fundatie a libertatii.

Considerand „varietatea nelimitata a talentelor si calificarilor umane” existente in societate apare ca necesara „ignoranta fiecarui individ referitor la cea mai mare parte din ceea ce este cunoscut tuturor celorlalti membri ai societatii luati la un loc”, care este baza diviziunii cunoasterii in societate. Libertatea individuala de a ne utiliza aceste talente si calificari, si implicit orice libertate , „se sprijina pe recunoasterea inevitabilei noastre ignorante, a tuturor, privind foarte multi dintre factorii de care depinde realizarea scopurilor noastre si a bunastarii noastre.” (Hayek, 2011 p. 80, sublinierea mea).

Cunoasterea din societate este dispersata, astfel ca o persoana sau o elita intelectuala poseda doar o mica parte din aceasta cunoastere, adica poate cunoaste doar o mica parte dintre factorii de care depind scopurile si bunastarea; de aceea, este imposibil sa planificam si sa controlom schimbarile din societate. Societatea poate dispune de mai multa cunoastere pentru ca diversele fragmente de cunoastere sunt combinate atunci cand, indiferent de motiv (altruist sau nu), oamenii actioneaza, ceea ce conduce la o ordine a pietei, o ordine spontana.

Invocarea cunoasterii de catre elite este un atac la libertate, la ratiune si la toleranta, din moment ce ratiunea nu poate fi mentinuta decat cu toleranta fata de alte perspective si fata de alte libertati. De cate ori atrag atentia asupra acestui aspect, reamintind ca economia in ansamblu este ordine spontana, ma confrunt cu critici din care inteleg ca cei ce le fac nu au o intelegere profunda a ceea ce inseamna ordine spontana. Imi dau seama de acest fapt deoarece, din comentariile lor, realizez ca, pentru ei, ordinea spontana este un fel de jungla, unde nu opereaza nici un principiu. Afirmatiei ca libertatea individuala este ghidata de reguli de „justa conduita de aplicabilitate generala” (Hayek) i se opune, prin confuzie, ideea ca unii au comportamnete frauduloase. Pentru progresisti, a te referi la ordinea spontana este echivalent cu a fi iresponsabil si a nega ratiunea.

Nu au dreptate. Ordinea spontana nu neaga capacitatea omului de a fi rational, ci doar credinta exagerata ca se pot aplica metodele din fizica in economie nationala pentru a planifica si controla schimbarile sociale si economice. Foarte multi oameni cred ca predictia si controlul pe care omul le poate exersa in diverse industrii utilizand legile din stiintele fizicii pot fi dobandite si in societate, daca se utilizeaza aceleasi metode ca in stiintele fizicii. Dar exact asta este ipoteza gresita.

 

Revin la obiectivele sau tintele stabilite pentru societate de diverse organizatii, conferinte, acorduri globale etc. In principiu, se stabilesc tinte de atins referitoare, de exemplu, la reducerea inegalitatii. Dar, intr-un proces spontan (si evolutiv) cum este economia in ansamblul ei, exact stabilirea acestor obiective este un nonsens, caci, prin resursele pe care le deviaza de la diverse utilizari particulare, impiedica utilizarea eficienta si prompta a cunoasterii circumstantelor particulare de care dispune fiecare. Exact din acest motiv, stabilirea de obiective si elaborarea de planuri pentru atingerea acestor obiective „ale societatii” este in acelasi timp frana in calea atingerii obiectivelor si frana in calea ordinii spontane care produce rezultate durabile, care nu sunt rod al proiectarii umane: proprietatea privata, limbajul, sistemul preturilor, banii, sistemul rezervelor fractionare pe care se bazeaza bancile etc.

 

Cu toate acestea, in ciuda evidentelor, atitudinea economistilor pare sa se schimbe exact in directia opusa. Incepand de pe la mijlocul anilor 1980 si pana inainte de criza din 2008, exista un anumit consens conform caruia inegalitatea economica era mai degraba rodul interventiilor guvernamentale, al stimularii inadecvate a muncii si al unor rigiditati pe piata muncii. In consecinta, solutiile propuse pentru reducerea inegalitatii se refereau la dereglementarea pietei muncii si la reducerea cheltuielilor sociale, astfel incat sa se inlature obstacolele care incetineau cresterea veniturilor relativ mici.

Acea etapa a apus. In prezent, discutiile despre reducerea inegalitatii pornesc de la ideea ca dereglementarile si reducerea unor programe sociale au constituit cauze foarte importante ale inegalitatii economice. De exemplu, Blanchard si Rodrik (ed., 2021), afirma ca „A combination of forces since the 1980s—globalization, new technologies, and institutional changes (orientate spre o mai mare libertate a pietei-nota mea)—have generated strong centrifugal effects in advanced economies, deepening existing divisions and creating new ones. Groups with the assets, skills, talents, and (sometimes) political connections needed to take advantage of these changes have benefited handsomely from the economic opportunities that were created. For many others, however, the same underlying trends have weakened employment prospects, suppressed incomes, and heightened economic insecurity[1]…[R]eacting to this evidence, we organized a major conference on inequality at the Peterson Institute for International Economics in October 2019. The conference focused on the tools that policymakers already have or could have to combat inequality…we need the government to play a more forceful direct role in closing gaps in living standards”.

Acest discurs este istoricist: fara reglementari dedicate unor grupuri particulare, ci doar ghidata de reguli cu aplicabilitate generala (adica pentru toti), piata duce la adancirea inegalitatii economice. Pentru ca stim destinatia istorica la care duc legile pietei (adancirea inegalitatii), reducerea inegalitatii se califica din nou pentru a fi o tinta directa pentru politici proiectate de experti din administratie si din mediul academic, implemetate de guverne.

Keynes (1936, p. 332) credea ca „there is social and psychological justification for significant inequalities of incomes and wealth, but not for such large disparities as exist to-day. There are valuable human activities which require the motive of money-making and the environment of private wealth-ownership for their full fruition. Moreover, dangerous human proclivities can be canalised into comparatively harmless channels by the existence of opportunities for money-making and private wealth…” In contrast cu Keynes, pentru expertii care au participat la conferinta citata, nu numai ca o inegalitate semnificativa nu este necesar utila, dar „… the implicit assumption in many of the presentations was that inequality is restraining economic growth by reducing economic opportunities for the lower and middle classes and fostering (or reflecting) monopolistic rents for the very wealthy.” Mai mult, „There was not much discussion of an equity versus efficiency trade-off (i.e., a trade-off between income equality and economic performance).”, astfel ca „There was widespread agreement that policies should focus on more than poverty reduction.” Cu alte cuvinte, discutarea eficientei economice, factor de baza al cresterii productiei (singura baza pentru reducerea saraciei si inegalitatii), a fost in mare masura neglijata.

O concluzie a conferintei, sumarizata de Blanchard si Rodrik (2021) in introducere este aceea ca pentru a reduce inegalitatea, politicile ar trebui sa fie atat dintre cele deja testate, cat si cele inca netestate, caci doar ele ar fi „fundamental inovative”. In plus, politicile ar trebui sa vizeze preproductia (educatia, sanatatea, accesul la finantare), productia, prin politici industriale (salariu minim, subventii pentru investitii si R&D, tratate comerciale, garantarea locurilor de munca, politici de influentare a directiei schimbarilor tehnologice etc.) si postproductia prin redistribuirea veniturilor si a avutiei (impozite progresive, impozite pe avere, impozite negative pe venit, bonuri ieftine pentru mancare (food stamps) etc.).

In viziunea participantilor la acea mare conferinta din 2019, care cu siguranta are un ecou puternic in randul guvernelor, toate aceste masuri mobilizate pentru a atinge tinte referitoare la egalitate ar trebui sa fie acompaniate de o crestere a impozitelor („There was broad agreement that taxes (at least in the United States) have to rise”) si ar adresa toate nivelurile scarii veniturilor: cea de jos, cea din mijloc si cea de la varf. Este important sa notam ca Blanchard si Rodrik (2021) isi exprima speranta ca economistii „vor fi in avangarda (vanguard) acestor reforme mai degraba decat sa joace rolul obisnuit al negativistului („nu ne putem permite”, „nu avem suficiente fapte”, „stimulentele vor fi distruse” si asa mai departe).”

Evident, la o prima analiza, toate aceste politici au nevoie si in acelasi timp ar trebui sa duca la cresterea ponderii veniturilor in PIB, care ar putea fi utilizate pentru a reduce inegalitatea. Numai ca, asa cum au aratat o serie de studii, nu se poate spune cu certitudine care este relatia dintre democratie, redistribuire si inegalitate. O prezentare a literaturii dedicata acestei probleme este prezentata in Acemoglu et al. (2015). Astfel, unele studii au gasit o corelatie negativa intre democratie si reducerea inegalitatii, in timp ce altele au gasit o corelatie pozitiva.

Un fapt insa nu poate fi negat: ponderea veniturilor bugetare, in tarile democratice a crescut dupa al Doilea razboi Mondial, in unele tari atingand aproape 50 la suta din PIB. Mai mult, ponderea cheltuielilor sociale a crescut mult mai repede decat productia incepand cu anii 1960, ajungand in prezent sa fie 15-20 la suta din PIB. In fine, daca tinem cont de datele prezentate la conferinta pe care am citat-o mai sus, inegalitatea a crescut incepand din anii 1980.

Acestea sunt date suficiente pentru a afirma ca expandarea guvernelor nu garanteaza reducerea inegalitatii economice in democratie. Totusi, pentru a introduce mai multa rigoare, mentionez cateva concluzii prezentate intr-unul dintre cele mai recente studii realizat de Acemoglu et al. (2015, pp. 1888-1990) pe baze empirice: (i) „First, we find a robust and quantitatively large positive effect of democracy on tax revenue as a percentage of GDP (and also on total government revenues as a percentage of GDP)”; (ii) „… however, we find a much more limited effect of democracy on inequality.”; (iii) We further find that democracy tends to increase inequality and taxation when the middle class is less prosperous relative to the poor. These correlations are consistent with Director’s law, which suggests that democracy often empowers the middle class to redistribute from the rest of society to itself.”[2]

Acemoglu et al. (2015) nu fac referire la conexiunea dintre democratie si liberalism. Dar, asa cum am argumentat mai sus, fara reglementarea liberala a pietelor cu reguli generale, nu cu reguli tintind sa ofere anumite avantaje sau protectie economica si social unor grupuri, cu exceptia celor cu adevarat sarace, democratia pierde capacitatea de a genera prosperitate. La limita, ea poate pierde toate libertatile, devinind o societate socialista. In interpretarea mea, pentru a face o legatura intre democratie si liberalism, putem spune ca atunci cand clasa de mijloc sprijina libertatea pietelor, ea devine mai bogata relativ la cei saraci si mai aproape de clasa avuta. Atunci, inegalitatea se reduce concomitent cu reducerea ponderii veniturilor in PIB.

Inchei aceasta referire la tintele privind egalitatea sau reducerea inegalitatilor cu o mentiune la Romania. Din moment ce o clasa de mijloc relative saraca tinde sa creasca concomitent impozitele si inegalitatea economica, trebuie sa fim precauti atunci cand auzim in societate voci care sustin ca trebuie sa avem ca tinta cresterea ponderii veniturilor bugetare in PIB la 38 la suta, cat este media din Uniunea Europeana. Daca aceasta crestere se va realiza prin mai buna colectare a impozitelor, atunci este salutara din perspectiva conformarii. Dar daca aceasta crestere se va realiza prin rate de impozitare mai mari, atunci este aproape sigur ca aceasta actiune nu va determina reducerea inegalitatii economice.

 

Am aratat deja in introducere considerentele pentru care stabilirea unei tinte referitoare la controlul climei ar fi eronata. Totusi, vreau sa ma refer aici explicit la stabilirea, prin Acordul de la Paris, a obiectivului de a pastra cresterea temperaturii medii la 2 grade Celsius sub nivelul pre-industrial, si de a realiza eforturi pentru „a limita cresterea temperaturii la 1,5 grade Celsius peste nivelurile pre-industriale”. Acest obiectiv, impreuna cu cresterea abilitatii de adaptare la schimbarile climatice si cu orientarea fluxurilor financiare in concordanta cu o cale de a reduce emisiile de gaze cu efect de sera ar trebui sa „intareasca raspunsul global la amenintarea schimbarilor de clima, in contextul dezvoltarii sustenabile si al eforturilor de eradicare a saraciei”.

Acordul de la Paris exemplifica foarte bine cum o componenta a mediului inconjurator oferit de natura este adus in sprijinul unui obiectiv social, si anume eradicarea saraciei. Sa admitem, de dragul exercitiului, ca activitatea umana influenteaza semnificativ clima si ca acea tinta poate fi atinsa in orizontul de timp prevazut in acord. Dar cu ce costuri? Se poate eradica saracia atunci cand eradicarea saraciei este proiectata de o elita? Si in ce masura acest din urma obiectiv este compatibil cu inchiderea industriilor presupuse a influenta semnificativ clima? Aceasta din urma intrebare este cu atat mai relevanta cu cat, asa cum spune Koonin (2021), fiind foarte mult in spiritul celor discutate aici in legatura cu evolutia, „stiinta este insuficienta pentru a face proiectii utile despre cum se va schimba clima in deceniile ce vor veni, si mult mai putin despre ce efecte vor avea asupra ei actiunile noastre” (p. 4).

In fine, ar trebui sa mentionez, fara a intra in detalii, si ca unele studii afirma ca exista o legatura puternic pozitiva intre egalitatea economica si biodiversitatea planetei, atat in interiorul tarilor, cat si intre tari (vezi o lista bibliografica si o evaluare a literaturii pe https://regardssurlaterre.com/en/economic-equality-condition-biodiversity-conservation). Cu alte cuvinte, cu cat este mai mare egalitatea economica, cu atat este mai bine prezervata biodiversitatea. Totusi, ar trebui sa exercitam multa precautie in preluarea in deciziile noastre a unor astfel de rezultate care sunt obtinute pe baza unor date care, atat referitor la biodiversitate, cat si la inegalitate, cel putin in actualul stadiu de dezvoltare, nu prezinta suficienta incredere.

 

In incheiere, pentru a nu fi acuzati ca vedem doar paiul din ochiul altora, este necesar sa ne referim si la stabilirea de catre bancile centrale sau de catre guverne a unei tinte privind inflatia. Stabilirea unei tinte de inflatie prea ambitioase si eliminarea rapida a devierilor de la tinta pot fi foarte costisitoare. La inceput, poate si din considerente referitoare le nevoia de construire a credibilitatii noilor politici monetare de tintire a inflatiei, foarte multi teoreticieni au lucrat cu tinte foarte ambitioase si, mai ales, cu o intransigenta inalta fata de devierile de la tinta, mai ales cand inflatia era relativ inalta. In schimb, ca profesie, bancherii centrali, sau ceea ce se numeste „central banking”, au invatat ca trebuie sa se intoarca la tinta netezind schimbarile in ratele dobanzilor, nu bruscandu-le.

Pe de alta parte, inflatiile medii (inteleasa aici ca inflatie agregata, opus al inflatiei preturilor relative, nu ca opus al inflatiei agregate de la sfarsitul anului) pe care le tintesc bancile centrale ascund multe procese complicate, cu schimbari importante ale preturilor relative si cu consecinte greu sau imposibil de anticipat pentru alocarea resurselor. Lasat liber, in fiecare perioada, sistemul spontan al preturilor produce o inflatie medie (agregata) cu o anumita structura a preturilor relative. Acest sistem de preturi coordoneaza actiunile individuale. Pentru a face acest lucru ele sunt mereu „incorecte” (termenul este preluat de la Barry, 1982) in raport cu echilibrul, in sensul ca nu reflecta un echilibru care consta in descoperirea tuturor faptelor si a tuturor oportunitatilor ca urmare a unui proces de competitie perfecta care s-a incheiat cu acest rezultat al echilibrului.

Dimpotriva, competitia nu se incheie niciodata, ramanand noi fapte si oportunitati de descoperit, astfel ca preturile raman „incorecte” pentru a transmite informatiile celor care au cunoasterea necesara sa recunoasca noile fapte si oportunitati. In consecinta, inflatia medie (agregata) de care are nevoie un sistem in care concurenta este un proces continuu de descoperire este intotdeauna cunoscuta ex post. Acea inflatie poate fi mai mare sau mai mica, in anumite perioade. Tot ce trebuie sa faca o banca centrala este sa reuseasca sa nu interfereze cu alocarea eficienta a resurselor.

Au reusit bancile centrale din aceasta perspectiva? Inainte de 2008, foarte multi ar fi raspuns afirmativ, mentionand ca politicile monetare au asigurat stabilitatea preturilor la nivel agregat, considerand ca stabilitatea preturilor este echivalenta cu echilibrul, in care piata asigura coordonarea alocarii resurselor. O veche perspetiva referitoare la esecul de cordonare parea sa capete o validare. Aceasta perspectiva formulata in perioada interbelica de scoala monetarista si de cea austriaca argumenta ca functionarea defectuoasa a sistemului monetar, si nu vreo caracteristica intrinseca a ordinii pietei este principala cauza a esecului de coordonare. In consecinta, este nevoie de masuri monetare adecvate pentru a evita esecul de coordonare. In mod particular, argumentul monetarist, devenit ulterior un argument central neokeynesist, era acela ca asigurarea stabilitatii preturilor era suficienta pentru ca piata sa asigure coordonarea alocarii eficiente a resurselor.

Experienta din cele trei decenii anterioare crizei din 2008 parea sa confirme ca politica monetara reusise sa gaseasca acele masuri adecvate. Este insa probabil mai intelept sa admitem doar ca tintirea inflatiei, aparuta la inceputul anilor 1990 a fost cea mai reusita strategie de politica monetara adoptata de la Primul Razboi Mondial incoace pentru stabilizarea preturilor. Dupa 2008, experienta pare sa arate ca o politica monetara adecvata ar putea sa insemne altceva. Argumentul „austriac” din perioada interbelica a fost acela ca stabilitatea indicelui general al preturilor (un agregat) nu poate asigura stabilitatea preturilor relative, astfel ca inflatia medie (agregata) stabila poate fi acompaniata de distorsiuni majore in alocarea resurselor. Aceasta inseamna ca, stabilind mereu cu succes rata dobanzii la nivelul natural, sistemul bancar in intregul sau ar putea sa asigure neutralitatea banilor relativ la nivelul general al preturilor, dar nu si neutralitatea relativ la bunuri. Probabil ca insuccesul in a asigura neutralitatea banilor fata de valoarea bunurilor explica, in termen profunzi, criza din 2008. Chiar daca am admite ca sistemul bancar a reusit sa mentina rata dobanzii la nivelul natural, ceea ce ar insemana sa admitem ca a reusit sa asigurare neutralitatea banilor fata de inflatie, banii nu au fost neutri fata de bunuri, adica fata de preturile relative. Criza din 2008 a fost explicata in general prin efecte, nu prin cauze profunde. Securitizarea frenetica din anii 2000 pe piata de mortgage, considerata unul dintre factorii cheie care au dus la criza din 2008, a fost probabil in buna masura efectul unei distorsiuni in preturile bunurilor de capital referitor la bunurile de consum.

Dupa criza din 2008, tot mai multi teoreticieni s-au convins ca sarcinile prea ambitioase (a se citi „rod al proiectarii umane”) sunt costisitoare. O tinta de inflatie atinsa de tarile dezvoltate pentru o indelungata perioada inainte de 2008 s-a dovedit prea joasa odata ce distorsiunile acumulate in alocarea resurselor a dus la Marea Recesiune, si a facut dificila cresterea anticipatiilor inflationiste si revenirea ratelor nominale ale dobanzilor la nivelurile cu care societatea este obisnuita sa opereze. Exact acest context este exploatat de politicieni pentru a submina independenta bancilor centrale prin introducerea concomitenta de tinte de inflatie mai laxe si de obiective secundare, in potential conflict chiar cu tinta de inflatie pe care ar putea sa o accepte. Cu cat sunt mai multe obiective in sarcina bancii centrale cu atat mai mult creste sansa ca independenta bancii sa se erodeze. Asa s-a intamplat in anii 1930; de atunci au fost stabilite tinte fie pentru preturi, fie pentru ocupare, fie pentru ambele.

Cred ca exista o alta lectie, mai importanta, dar pe care societatea de astazi nu numai ca nu este pregatita sa o accepte, dar este chiar pregatita sa o respinga orbeste, pe baze ideologice. Ar trebui sa reflectam mai mult la faptul ca inainte de a-si propune sa aiba obiective referitoare la inflatie si productie, introducand cine stie ce distorsiuni neintentionate in incercarea de a atinge tinte „dorite”, bancherii centrali ajunsesera in mod spontan la practica de a utiliza politica monetara exclusiv pentru a asigura stabilitatea ratelor de schimb in raport cu aurul in conditii de mobilitate deplina a capitalurilor. Prin ordine spontana, bancile centrale au inteles ca trebuie sa aiba un obiectiv extern, comun tuturor tarilor, fara a avea obiective interne specifice referitoare la inflatie sau ocupare. In perioada 1873-1913, etalonul-aur a asigurat stabilitatea pe termen lung a preturilor de consum, a ratelor reale si nominale ale dobanzilor si o relativa stabilitate financiara, fara ca aceste obiective sa fie stabilite ca tinte.