Eliminarea supraimpozitarii contractelor cu norma redusa de munca (part-time), care va intra in vigoare de la 1 ianuarie 2020, reprezinta o revenire la normalitate dupa mai bine de doi ani in care acestea au fost, succesiv, afectate de masurile fiscale pe care le-am putea evalua ca fiind disproportionate. Prima masura de acest gen a fost adoptata in vara anului 2017, cand legiuitorul a decis taxarea veniturilor din astfel de contracte cel putin la nivelul salariului minim pe economie, producand efecte absurde precum retinerea unei sume de contributii mai mari decat suma neta de incasat (salariu net zero sau negativ). „Revolutia fiscala” ulterioara (transferul contributiilor de la angajator la angajat si majorarea salariului minim) a agravat situatia, punand presiune si mai mare pe angajatori, acestia fiind, implicit, chemati sa regleze aceste situatii absurde prin acoperirea diferentei.

Legea care prevede renuntarea la supraimpozitarea contractelor part-time a fost adoptata de Parlament si, dupa promulgarea de catre presedintele Romaniei si publicarea in Monitorul Oficial, masurile ar trebui sa intre in vigoare la inceputul anului viitor.

Practic, noua lege abroga articolele din Codul Fiscal care prevad ca, din veniturile obtinute in baza unui contract part-time, contributia la sanatate si cea de asigurari sociale trebuie retinute la nivelul salariului minim pe economie, daca suma obtinuta in baza contractului cu norma redusa este mai mica. In aceste conditii, se va reveni la forma anterioara, respectiv la impunerea de contributii la venitul brut efectiv obtinut de angajat si nu la un venit superior.

Argumentul autoritatilor pentru introducerea taxarii la salariul minim, subred

Suprataxarea contractelor part-time a fost prezentata, la momentul introducerii, ca fiind o masura de combatere a evaziunii fiscale si a muncii la negru. Sustinatorii acestei masuri argumentau ca unii angajatori ar practica aceasta forma de salarizare pe contracte part-time pentru a-si diminua sarcina fiscala cu angajatii. Mediul de afaceri a reactionat la unison, reclamand faptul ca se porneste de la prezumtia de vinovatie in cazul tuturor celor care utilizeaza aceasta forma contractuala, in loc ca autoritatile de control sa identifice angajatorii care incalca legislatia si sa regleze punctual astfel de comportamente.

La inceputul anului 2018 au fost inregistrate numeroase cazuri in care angajatii au fost pusi in situatia de a nu acoperi din venitul brut plata contributiilor sociale. Spre exemplu, la nivelul salariului minim pe economie de 1.900 de lei, valabil in 2018, suma datorata la sanatate si pensie ajungea la 665 de lei, indiferent de durata programului de lucru (doua, patru sau sase ore) si era in intregime in sarcina angajatului. La un salariu brut minim pe economie pentru doua ore, de 475 de lei, angajatul trebuia sa vina de acasa cu diferenta si sa si munceasca intre timp. Si au fost numeroase exemple practice absurde reclamate la acel moment. Reglarea s-a realizat prin preluarea de catre angajator a sarcinii suplimentare, astfel incat salariatii sa nu fie afectati, insa si aceasta masura a fost inechitabila, pentru ca presupunea ca angajatorii sa inregistreze costuri echivalente pentru un program intreg, dar pentru o contraprestatie partiala.

Corelarea masurilor fiscale cu realitatea din piata muncii

In concluzie, eliminarea acestei anomalii nu poate fi decat benefica pentru mediul de afaceri si pentru categoriile profesionale care se preteaza la plata pe contract de munca part-time. Utilizarea contractelor cu timp partial reprezinta nu doar o necesitate a angajatorilor, ci si preferinta tot mai frecventa a angajatilor. A prezuma ca utilizarea contractului cu timp partial este doar un mod de a diminua sarcina fiscala nu este doar principial nedrept, ci presupune si ignorarea actualitatii economice, precum si perspectivele din piata muncii.

Presiunea pe flexibilizare si libertate de alegere a modului si timpului de lucru nu trebuie sa reprezinte doar o provocare pentru angajatori, ci si o preocupare activa pentru autoritatile competente, care ar trebui sa creeze cadrul optim pentru a raspunde acestei stari de fapt. Si daca o astfel de preocupare nu este pe lista de prioritati imediate, atunci e imperios necesar macar sa nu se amplifice presiunea prin masuri care pun in dificultate atragerea si retentia fortei de munca si asa precara.

Prin urmare, este de apreciat faptul ca aceasta masura a fost eliminata, dar eforturile in aceasta directie nu trebuie sa se opreasca aici. Este nevoie de un complex de masuri coerente in mai multe zone de reglementare cu impact in piata muncii, care pot avea un efect pozitiv in lant atat in economie, cat si in societate per ansamblu.