Dezbaterile privind inteligenta artificiala (AI) s-au intensificat mult in anii ultimi. Guvernul Marii Britanii a organizat o conferinta la nivel inalt pe aceasta tema recent. Oficiali de top ai UE si ai SUA au AI intre teme de actiune prioritare. Voci proeminente din Silicon Valley, din companii cu alonja mare, sunt angajate in aceasta dezbatere. In Asia, AI este in atentie centrala. La reuniunea anuala a Academia Europeae de anul trecut si la care am participat, discursul inaugural al profesorului Helga Nowotny si alte prelegeri au avut ca tema AI. Sunt salutate beneficii ale AI, dar exista si ingrijorari privind efecte nocive ale IA, scaparii ei posibile de sub control. Poate IA sa fie reglementata fara a descuraja inovatia? Ar putea AI sa rezolve necorelari intre nevoi si resurse in mod durabil, sa aduca abundenta? Aceasta dezbatere este cu atat mai relevanta in conditiile in care socurile adverse mari din ultimii ani au perturbat viata oamenilor, au produs o criza a ”costului vietii”, cu efecte in evolutii politice. Randurile de mai jos merg in siajul textului meu “Se intoarce stiinta tristetii?” (Hotnews, 19 mai 2022)

 

I. Se poate vorbi despre abundenta de bunuri si servicii in societate? Intrebarea este de judecat dat fiind ca, in acceptia consacrata, stiinta economica examineaza dinamica nevoilor (individuale si colective) in raport cu resurse disponibile. Pietele regleaza raportul intre cerere si oferta de bunuri si servicii prin “preturi de echilibru” -- care sunt influentate de dezechilibre ce depind de cicluri economice, socuri ce deregleaza lanturi de aprovizionare, politici ce stimuleaza consumul in mod nesustenabil. Dar “preturi de echilibru” pot escamota discrepante mari intre venituri, puteri de cumparare si averi ale persoanelor individuale, in distributia fortei economice/financiare pe piete, cu reflexe (prin grupuri de interese mai mult sau mai putin evidente) in viata politica –ce poate insemna si capturarea deciziilor publice. Stari aparent de echilibru pot fi ”precare”, fragile. De aici s-au nascut politici publice care sa caute sa asigure, in societati ce pretuiesc criterii de moralitate si echitate, “sanse egale” si care sa incerce sa evite, atenueze, crize economice si sociale de amploare. Legislatia anti-trust are origine in aceasta preocupare, ca si sistemul de separare a puterilor in stat (in democratii), de reglementari care sa previna abuzuri flagrante in viata economica si politica, inclusiv suprafinancializarea economiilor. Nu intamplator exista o discutie privind nevoia de a face economia sa functioneze in beneficiul cat mai multor cetateni (vezi si Robert Reich, “Saving capitalism for the many, not the very few”, 2016; Martin Wolf, “The crisis of democratic capitalism”, 2023). Si exista dezechilibre intre economii, ce sunt ilustrate de balante comerciale diferite si care exprima decalaje de competitivitate.

Economia a fost numita “stiinta a tristetii”(dismal science) cu mult timp in urma. Acest termen dateaza din secolul al XIX-lea, in scrieri controversate ale lui Thomas Carlyle si in ganduri ale lui Thomas Malthus privind resursele disponibile in raport cu dinamica populatiei – o tema resuscitata de Clubul de la Roma cu aproximativ jumatate de secol in urma si de raportul Stern Review in 2007. Si Nicolas Georgescu Roegen, economist de frunte originar din Romania, a analizat problematica relatiei intre resurse si dinamica economiilor. Schimbarile climatice au accentuat preocuparile fata de relatia intre resurse si nevoile umane. Rezerve fata de aceasta terminologie pot rezulta din senzatia ca aceasta ar fi excesiv de pesimista, ca nu este potrivit sa comparam actualul progres stiintific-tehnologic, dezvoltarea inteligentei artificiale, cu revolutia industriala din secolul XIX; ca acel secol este foarte diferit de lumea contemporana, care a scos sute de milioane de oameni in afara Europei si a Americii de Nord din saracie abjecta. Am in vedere aici Asia in special. In plus, nomenclatorul de bunuri si servicii din lumea de azi este diferit de, sa zicem, cel de acum mai bine de 100 de ani (nu mai vorbim de calitate).

Pe de alta parte, sentimente si aspiratii, bucurii si griji au radacini in viata reala a oamenilor, in legaturile lor sociale, economice si culturale, in modul in care autoritatile publice raspund nevoilor publice de baza – acestea din urma derivand din situatii de viata concrete. Totodata, oamenii folosesc repere colective si preferinte individuale in a exprima dorinte, cereri concrete.

Trebuie remarcat ca tehnologiile noi nu imbunatatesc mijloacele de trai ale oamenilor in mod egal, in mod automat. De exemplu, telefoanele inteligente (smart phones) pot deschide accesul la informatii pentru numerosi cetateni, dar nu asigura accesul la civilizatie, la sanse egale, pentru toti. In Africa, de pilda, peste 3/4 din populatia continentului utilizeaza telefoane mobile, dar progresul economic este in general foarte limitat, saracia este endemica. Mai mult, pandemia de Covid si schimbarile climatice, acestea din urma vazute drept o amenintare existentiala, aduc in atentie posibilitatea unor lumi distopice. Martin Weitzman, cu a sa ”teorema a catastrofei” (Dismal theorem, 2011), contureaza un scenariu potrivit caruia nu am avea resurse (capacitate tehnologica) sa evitam modificari extreme ale mediului inconjurator (fiindca ar trebui sa alocam tot mai mult din resursele pe care le avem in present pentru a salva generatii viitoare –un trade off foarte greu de admis de cei mai multi oameni). Cu referire la istoricul Karl Wittfogel, am vorbit despre spectrul unor ”societati hidraulice” daca efecte rele ale schimbarilor climatice nu ar fi combatute cu eficacitate (Hotnews, 18 martie 2021). Chestiunea distributiei resurselor inter-generationale este greu de abordat si rezolvat, iar schimbarea climatica o acutizeaza. O asemenea constatare nu trebuie sa conduca la concluzia ca “scapa cine poate”. In politici publice deciziile se iau si in conditii de incertitudini extreme, pe baza unor evaluari cost-beneficiu, fie ele cu mari aproximatii.

 

2.Inteligenta artificiala, dincolo de beneficii indiscutabile, este vazuta de nu putini specialisti ca o amenintare existentiala, in sensul ca ar putea depasi abilitatile cognitive si inventive ale oamenilor. In consecinta, AI ar putea domina oamenii si le-ar ameninta existenta. AI este vazuta si ca mijloc de a amplifica capabilitati militare (vezi si Steven Feldstein, “AI in war: can advanced military technologies be tamed before it is too late?”, Bulletin of the Atomic Scientists, 11 January 2014). Se poate face aici o analogie cu energia nucleara, cu proliferarea armelor atomice. De aceea, sunt tot mai multe voci care cer reglementarea utilizarii AI. Se poate face asa ceva intr-o lume tot mai fragmentata, multipolara, cu rivalitati geopolitice intense, este o intrebare mai mult decat legitima. Oricum, trebuie incercat. Asa cum trebuie si in domeniul combaterii pandemiilor.

Criza din domeniul sanatatii, blocaje partiale in timpul Pandemiei, au reliefat posibilitatea multor companii, entitati publice, de a functiona cu o reducere semnificativa a numarului de angajati. Recent, FMI amintea ca peste 40% din ocupatii (60% in tarile avansate economic) vor fi afectate de AI in viitor, cu pierderi masive de locuri de munca. Munca la domiciliu, digitalizarea, noile tehnologii in general, utilizarea din ce in ce mai mult a AI, implica schimbari majore in activitatea multor firme, lasandu-si amprenta asupra structurii viitoare a pietei muncii. Acest impact este de vazut in contextul unui numar mare de perdanti din cauza globalizarii neingradite din ultimele decenii. Nu intamplator are loc o regandire a globalizarii, o regionalizare a relatiilor economice crosfrontaliere, o crestere a accentelor protectioniste -- ce sunt intarite de considerente geopolitice, de securitate militara.

Concedieri numeroase vor accentua probleme sociale si somajul structural. Acesta este motivul pentru care introducerea salariului minim garantat este considerata de unii analisti ca mijloc de evitare ca tensiuni sociale sa ajunga la extrem. Finantarea unui venit minim garantat ar fi realizabila printr-o „impozitare a robotilor” (cum se sustine), ce ar duce la o redistribuire a veniturilor de la cei care folosesc robotica (si inlocuiesc omul) catre cei care isi pierd locul de munca; cu cat o afacere profitabila este mai automatizata, cu atat ar fi mai impozitata in termini absoluti. Asemenea idei sunt de inteles daca ne straduim sa evitam situatia multor oameni disperati, anomalii sociale grave. Problema hazardului moral pierde din semnficatie in asemenea rationamente. Ramane totusi in aer chestiunea muncii ”onorante” ca trasatura a demnitatii umane (spun onoranta intrucat o munca inrobitoare dezonoreaza, umileste), ca sustinere a unui ethos de educatie, auto-respect si contributie la coeziunea societatii. Par cuvinte mari, dar nu sunt lipsite de noima.

 

3.Ar schimba inteligenta artificiala (AI) logica vietii economice, in sensul unei prezumate abundente de bunuri si servicii?

Aceasta intrebare aminteste de viziunea lui John Maynard Keynes in urma cu aproximativ un secol, in care a prezis o era a abundentei „pentru nepotii nostri”( “Economic possibilities for our grandchildren”, in “Essays in Persuasion”, London, 1930), pe baza progresului tehnologic constant. Dar aceasta viziune a fost pusa la indoiala de nu putini economisti.

Este de notat ca economia comportamentala (behavioral economics) a venit cu nuantari importate referitoare la modul in care oamenii iau decizii - variabile precum afectiune, satisfactie si implinirea de sine, reguli simple, emotii, empatie, loialitate, altruism, identitati individuale si de grup, fiind relevante in decizii. Dar natura achizitiva a fiintei umane (ce defineste Homo Oeconomicus, care nu este in contradictie cu Homo Faber) nu este alterata, in esenta, de asemenea nuante. In aceleasi conditii, cei mai multi oameni aleg sa posede mai mult decat mai putin, manifesta adesea egoism; ei nu sunt precum calugari franciscani, chiar daca accente de etica si morala opereaza in societate. Acesta este motivul pentru care este dificil sa se modifice logica, rationalitatea activitatii economice (maximizare venit net/profit in conditii date), pietele sa internalizeze externalitati pe care nu le percep cu usurinta, sau sunt obligate intr-un fel sau altul sa le ia in considerare (cum ar fi taxe Pigou, menite sa descurajeze activitati nocive). Costul uneori infim al „bunurilor informationale”( Paul Mason, “Post-capitalism: A guide to out future”, 2015) nu poate schimba natura concurentei si efectele inegalitatii economice. In plus si nu in cele din urma, oamenii trebuie sa manance si sa aiba acces la apa potabila.

Natura achizitiva a omului reveleaza trasaturi specifice cand intervin aspecte identitare, de grup, dorinta de putere. Conflictele intre oameni (grupuri de oameni, state), inclusiv cele militare, pot fi interpretate prin prisma dorintei de a avea/controla resurse, care sa asigure securitate individuala si de grup, putere. Legea (the rule of law) trebuie sa functioneze in interiorul statelor si in mediul international. Dreptul international are menirea de a reglementa relatiile dintre state si, in aceasta privinta, de a apara pacea. Dar vedem ce nenorociri se intampla in lumea in care traim. Desi se poate nota ca istoria umana este presarata cu nenorociri, mari si mici. Dar o asemenea observatie nu poate consola si este chiar cinica.

Nu este simplu nici sa fie redefinita bunastarea, ca metodologie statistica si contabila; pietele sunt obisnuite cu agregate ale activitatii economice ce cresc ca tendinta, chiar daca ajustari macroeconomice sunt cerute de deficite si stocuri de datorii excesive. Toate acestea conduc la gandul ca pietele, algoritmii de evaluare a performantelor, nu accepta (inca?) productie si consum mai mici, desi o astfel de stare ar putea echivala cu salvarea speciei umane, a unui habitat prietenos pentru om. Exista aici o miopie de piata judecata in sens larg (intretinuta si de evaluari ale agentiilor de rating si ale institutiilor financiare, ale multor firme si guverne).

AI nu poate elimina decalaje de competitivitate intre economii de la sine. Este greu de admis ca AI s-ar raspandi in lume astfel incat sa elimina decalaje de dezvoltare. Dimpotriva, AI ar putea creste asemenea decalaje si accentua inegalitati inauntrul societatilor. Forta de inventare si inovare este foarte diferita intre tari si depinde de nivel de educatie, capabilitati tehnologice, cheltuieli cu cercetarea si inovarea (R&D), existenta unor companii ce exceleaza in domenii de varf, etc. AI nici nu poate reduce deficite publice si private, datorii publice si private excesive, precum un vrajitor; tot corectii macroeconomice trebuie sa lucreze in acest scop.

Este greu deci sa vezi AI ca o cale de iesire din logica economica, ca inaugurand o era a abundentei pentru toate fiintele umane; problemele de concurenta, distributie si inegalitati (cu efecte sociale si politice ce decurg din acestea), de putere vazuta pe multiple planuri, vor continua sa defineasca interactiunile umane, relatiile intre state. Decalaje de dezvoltare intre economii vor persista.

Diverse scenarii anticipative vorbesc despre incertitudini tot mai mari, fragmentare, erodare de tesut social si clivaje adanci in societati, proliferare de conflicte militare, o lume tot mai militarizata si periculoasa; asemenea scenarii maresc doza de pesimism privind viitorul. O lume care aloca mai multe resurse pentru arme si este inclinata mai mult spre confruntare militara in timp ce exista provocari atat de mari legate de clima, sanatate publica, educatie, costul vietii, se duce intr-o directie gresita; este un drum prielnic regimurilor autoritariste, autocratiei.

Daca ne referim la contextul general din perspectiva economica, se poate spune folosind un aforism francez ca “plus ca change, plus c’est la meme chose” (cu cat pare sa se schimbe mai mult, cu atat mai mult ramane la fel). Aceasta ultima apreciere nu inseamna ca nu trebuie sa credem ca lumea poate fi mai buna, sa incercam sa o facem mai buna, sau macar sa oprim evolutii tot mai rele.