O crestere a ponderii veniturilor bugetare in PIB altfel decat prin imbunatatirea colectarii ar fi o greseala. Experienta noastra a aratat ca in perioada 1995-2019 nu am putut colecta venituri nete de contributiile sociale imputabile (adica acele contributii care desi nu sunt platite de unii angajati ai sectorului public sunt contabilizate ca platite) mai mult de 27.5 la suta din PIB.

Lucrurile sunt prezentate ca si cand o sarcina fiscala de aproape 28 la suta din PIB ar fi un dezastru in sine. Dar lucrurile nu stau deloc asa. Sunt tari care au sarcini fiscale medii in aceeasi perioada similare (Japonia 27,7 la suta din PIB) sau chiar mai mici (Elvetia 26,9 la suta din PIB; SUA 26,2 la suta din PIB), si cu toate acestea ofera bunuri si servicii publice de cea mai inalta calitate cetatenilor lor. Mi s-a replicat direct, in discutii private sau prin articole si interviuri ca aceste tari nu se compara cu Romania, ca au alt contract social, ca nu au avut razboi pe teritoriul unora dintre ele etc.

Eu cred ca avem acelasi tip de contract social, singurul care poate exista, si anume cel referitor la relatiile de putere: transferul puterii de la oameni catre cele trei puteri ale statului: executiva, judecatoreasca si legislativa. In teorie, contractul social este similar, dar in practica au fost in ultimii 30 de ani si inca continua sa fie diferente referitoare la separatia dintre aceste puteri (va aduceti aminte de Ordonanta 13/2017?), la domnia legii, la integritatea guvernelor, la clarificarea drepturilor de proprietate, la barierele existente in calea dezvoltarii sectorului privat, care au actionat, toate impreuna, ca mecanism de a mentine dependenta inalta de redistribuirea de la buget pentru un numar mare de oameni. Da, aceste diferente exista, dar ele nu sprijina ideea de crestere a impozitelor, ci arata ca ideea este mai degraba strategic eronata. Problemele pe care tocmai le-am enumerat au facut ca, dat fiind nivelul de impozitare, care in Romania a fost mai degraba realtiv mare, daca ma refer, de exemplu, la impozitarea muncii, colectarea veniturilor sa fie relativ redusa.

Acestea sunt problemele a caror rezolvare a fost sistematic ocolita (ma feresc sa spun ca au fost retele care s-au opus). Daca ar fi fost rezolvate la timp, tara ar fi fost mai dezvoltata si, sunt sigur, la nivelul dat de impozitare, colectarea ar fi fost mult mai buna. Am fi fost mai aproape de sarcina fiscala, definita ca mai sus, inregistrata in UE in perioada 1995-2019, care a fost de 39,4 la suta din PIB. Dar pentru acest lucru ar fi trebuit ca in cei 30 de ani sa aderam pe deplin la principiile contractului social, nu asa cum am facut-o noi, acceptand sistemul in mod declarativ si neacceptandu-l in esenta. Asa ne-am fi putut ajuta singuri si acesta este sensul in care ar trebui sa ne ajutam singuri in aceasta perioada. Pentru ca problemele mentonate nu au fost rezolvate, tara a ramas relativ saraca, fiind in ultimii 30 de ani pe penultimul loc in UE din perspectiva nivelului de trai. De aceea milioane de romani au plecat sa faca munci grele in Italia, Spania si alte tari.

Revenind strict la problema fiscala a Romaniei, trebuie spus clar ca nu nivelul impozitarii este problema, ci nivelul relativ slab de colectare. Sunt insa unii in societatea noastra care cred ca pot creste impozitele pentru a colecta mai mult, cu atat mai mult cu cat, dupa 2014, sarcina fiscala definita ca mai sus a scazut in Romania la aproximativ 26,2 la suta din PIB in medie in perioada 2015-2019. Acum, cand pandemia a facut necesara cresterea cheltuielilor si deficitul bugetar a crescut, ideile referitoare la necesitatea cresterii impozitelor au aparut din nou, fiind tactic gresite, si sunt sustinute mereu cu usile inchise. Cei ce sustin cresterea impozitelor vorbesc in public doar de cresterea veniturilor.

Problema fiscala a Romaniei este pe partea de cheltuieli si acolo trebuie rezolvata. O crestere a impozitelor nu rezolva nicio problema, dar creeaza probleme. Ce vor gandi cei din sectorul privat cand vor vedea ca impozitele pe venitul personal au crescut? Vor gandi ca guvenele din periaoda 2015-2019 au crescut excesiv salariile din sectorul bugetar si au promovat concomitent o reducere relativ mica de impozite, iar acum platesc acele cresteri reducand veniturile nete ale angajatilor din sectorul privat. O vor privi ca pe o atitudine segregatoare, dispretuitoare fata de sectorul privat. Pe buna dreptate, se vor intreba de ce daca problema a fost in special creeata pe partea de cheltuieli nu se rezorva tot acolo. Oare acei angajati din sectorul privat ar intrebui sa se intrebe daca a existat o abordare sistematica pentru ai pune intr-o pozitie mai putin buna, comparativ cu sectorul public? Nu cred ca ei gandesc asa.

Am scris un articol in care am explicat ce nu inteleg cei care propovaduiesc cresterea impozitelor, de ce printr-o astfel de politica ei actioneaza desconsiderand principiile care ar trebui sa ghideze politica fiscala. Acel articol se numeste „Politicile macroeconomice, pandemia si dispretul fata de principii” (publicat pe https://www.opiniibnr.ro/index.php/macroeconomie/418-politicile-macroeconomice-pandemia-si-dispretul-fata-de-principii). Cititi, va rog, sectiunile a saptea, intitulata „Politica fiscala fara principii”, si a opta, intitulata „Ce nu inteleg cei ce vor cresterea impozitelor in 2021”.

Daca sunteti de acord cu ce scrie acolo, luati atitudine, expicati, educati. Fara acest efort, politica noastra fiscala va continua drumul ei gresit din ultimii 30 de ani, in care deciziile neghidate de principii, adica ceea ce este numit cu emfaza „pragmatism”, au fost cele care au stabilit traiectoria nedorita a politicii fiscale. Asa cum arat in articolul mentionat, „Consecinta acestui pragmatism a fost aceea ca la orice moment in timp, foarte multe actiuni reprezentau doar reactii la unele consecinte negative ale masurilor anterioare neghidate de principii. Astfel, in cea mai mare masura, calea urmata de politica fiscala mai degraba s-a impus impredictibil, decat a fost rezultatul unei strategii.”

O astfel de abordare, care astazi ni se propune insistent din nou, nu a permis sa ne influentam mai mult si in mai bine soarta, ci doar a scos-o si mai mult in afara controlului nostru, mergand intr-o directie pe care cei ce ne propun cresterea impozitelor cred ca o pot schimba, neintelegand ca exact asta nu pot face daca actiunile lor continua sa fie neghidate de principii.

Data fiind structura sociala si politica actuala, probabil ca strategia cea mai facila, dar avand cel mai mare potential de a ipoteca viitorul, este cresterea impozitelor. Asta ar insemna totala abdicare de la principii. Cel mai mult ce se va putea face va fi o crestere a impozitelor si mici ajustari de cheltuieli, de obicei cele de investitii. Nu exista inca la noi nicio forta politica cu vointa si puterea de a institui principiul sugerat de Hayek, care sa lege votul cetateanului referitor la programele bugetare de contributie lui la finantarea acelor cheltuieli, fara sa fie posibil ca altii sa plateasca pentru cheltuielile pe care el le voteaza.

Atat timp cat se va putea ca unii sa cheltuie pe banii altora, cheltuielile vor creste permanant, ajungand la niveluri inalte, iar veniturile vor fi mereu insuficiente. Asa se intampla cand impozitele pe venit, pe avere etc sunt progresive. De exemplu, in Belgia, Finlanda si Franta, cheltuielile bugetare se situau in 2019, ca procent din PIB, la 52,2 la suta, la 53,3 la suta si respectiv 55,7 la la suta. In alte tari occidentale, desi aceste cheltuieli nu depaseau 50 la suta din PIB, se situau destul de aproape. Aceste procente arata interferenta mare a guvernelor cu ordinea spontana a pietelor, ceea ce nu poate fi separat de trendurile de scadere a productivitatii aparute cu 25-30 de ani in urma. Pentru informatii suplimentare, click aici!