Dezvoltarea pietei imobiliare din Romania in ultimii 16-17 ani a condus la sporirea atentiei antreprenorilor si subantreprenorilor fata de drepturile si obligatiile pe care si le asuma prin contractele incheiate, dar si in ceea ce priveste raspunderea si puterea economica a co-contractantului lor.

Astfel, ca urmare a cresterii dimensiunii si complexitatii proiectelor imobiliare, dar si a sofisticarii investitorilor si conceptelor arhitecturale propuse de acestia, in practica, tot mai multe companii specializate in executarea unor lucrari specifice (e.g., forari, fundatii etc.) sau furnizarea anumitor tipuri de servicii (e.g., cadastrale, de geodezie etc.) sunt contractate de catre antreprenorul general pentru realizarea diferitelor faze ale unui proiect.   

Din aceasta perspectiva, a devenit important ca si beneficiarul unor astfel de lucrari sau servicii, indiferent ca este vorba de antreprenorul general sau beneficiarul proiectului, sa prezinte subantreprenorilor "garantii” suficiente si credibile ca dispune de resursele necesare pentru a isi onora obligatiile financiare.

Asa cum mentionam anterior, in executarea obligatiilor pe care si le-a asumat fata de beneficiarul lucrarilor, antreprenorul general poate incheia contracte de subantrepriza sau orice alte tipuri de contracte considerate potrivite de catre acesta (e.g., contracte de prestari servicii), cu alte persoane, respectiv subantreprenori, ce nu se afla in raporturi juridice directe cu beneficiarul lucrarilor, nefiind parte la contractul initial dintre acesta din urma si antreprenorul general.

Astfel, se pune problema de a sti daca subantreprenorii persoane juridice, alesi de catre antreprenorul general, vor putea ori nu sa ceara direct de la beneficiarul lucrarilor plata pe care antreprenorul general le-o datoreaza, in ipoteza in care acesta din urma nu isi respecta obligatiile financiare asumate in baza contractelor de subantrepriza, din cauza faptului ca, la randul sau, antreprenorul nu a fost platit de catre beneficiar. 

 

La o prima vedere am putea considera ca raspunsul la problema expusa mai sus se regaseste in reglementarea cuprinsa in art. 1856 din Codul civil, denumit marginal „Actiunea directa a lucratorilor”, care prevede ca „in masura in care nu au fost platite de antreprenor, persoanele care, in baza unui contract incheiat cu acesta, au desfasurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrarii contractate au actiune directa impotriva beneficiarului, pana la concurenta sumei pe care acesta din urma o datoreaza antreprenorului la momentul introducerii actiunii”. Cu toate acestea, se pare ca legiuitorul nu a anticipat evolutia pietei imobiliare si nici a diverselor forme de organizare a „lucratorilor” pe care si-a dorit sa ii protejeze.

Existenta unei asemenea posibilitati de a formula o actiune directa impotriva beneficiarului lucrarilor este justificata prin dezideratul protejarii drepturilor persoanelor folosite de catre antreprenorul general in executarea antreprizei, atunci cand acesta din urma refuza plata subantreprenorilor pentru motivul ca, la randul sau, nu a fost platit de catre beneficiar.

Mecanismul pe care se fundamenteaza art. 1856 din Codul civil este cel al actiunii civile pe care creditorul o poate formula pentru a pretinte direct de la debitorul debitorului sau executarea creantei pe care o detine, desi reclamantul nu este parte in contractul incheiat de propriul lui debitor cu paratul, dar pe care il invoca in favoarea sa. Pe scurt, lucratorul poate cere direct de la beneficiarul care nu l-a platit pe antreprenor, plata pe care antreprenorul i-o datora lucratorului.

 

In ceea ce priveste calitatea procesuala activa, practica instantelor romane a variat in admiterea unei actiuni intemeiate pe art. 1856 din Codul civil, dupa cum titularul ei este persoana fizica sau persoana juridica.

Imediat dupa aparitia noului Cod civil, analiza asupra problemei interpretarii notiunii de „lucrator” in acceptiunea art. 1856 a condus la solutii divergente.

Pe de o parte, se considera ca persoana care ar fi avut calitate procesuala activa intr-o astfel de actiune direca putea fi doar persoana fizica. Aceasta concluzie se desprinde din interpretarea restrictiva si literala a notiunii si ramane tributara interpretarii date art. 1488 din vechiul Cod civil care prevedea ca titularii unei astfel de actiuni sunt „zidarii, lemnarii si ceilalti lucratori intrebuintati la cladirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrari date in apalt”. In contextul acestei din urma reglementari, solutia de excludere a persoanelor juridice din sfera de incidenta a titularilor actiunii directe, oferita de catre ICCJ prin Decizia nr. 3741 din 25.11.2014, este pe cat se poate de fireasca.

Pe de alta parte, privind catre larghetea reglementara propusa prin art. 1856 din actualul Cod civil, unii autori au considerat ca interpretarea data anterior de catre ICCJ nu mai poate fi pastrata in contextul actual si ca prin „persoanele care […] au desfasurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrarii contractate” trebuie sa poata fi inteleasa atat persoana fizica, cat si persoana juridica.

Jurisprudenta instantelor romane, desi initial divergenta, a inceput sa se alinieze in majoritate catre interpretarea larga a textului de lege. Chiar daca nu exista inca o interpretare obligatorie data de catre ICCJ prin intermediul unui recurs in interesul legii sau a unei hotarari prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, jurisprudenta curtii supreme este constanta in a include in notiunea lucratorilor atat persoanele fizice, cat si persoanele juridice, tinand seama, printre altele, de faptul ca dispozitia legala nu distinge intre cele doua categorii, referindu-se la „persoanele (oricare) care au desfasurat o activitate”. De asemenea, trebuie mentionat si faptul ca denumirea marginala a unui articol de lege (i.e., „Actiunea directa a lucratorilor”) nu are valoare normativa.

Mai mult, aceeasi solutie este sustinuta si de catre Institutul National al Magistraturii care indica faptul ca „referirea la persoanele care au desfasurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrarii nu genereaza concluzia ca se au in vedere numai persoanele fizice intrucat numai acestea pot desfasura o activitate, in conditiile in care noua reglementare este semnificativ diferita de art. 1488 C.civ. din 1864 si exprima intentia legiuitorului de a largi sfera titularilor actiunii directe”.

Va ramane fireasca si in acord cu spiritul reglementarii interpretarea art. 1856 din Codul civil care permite atat persoanelor fizice, cat si persoanelor juridice, sa detina calitatea de reclamant in cadrul unei actiuni directe impotriva beneficiarului antreprizei. Reglementarea anterioara care facea referire la diverse categorii mestesugaresti ramane vetusta intr-o realitate economica in care antreprizele uzuale implica aportul unui numar insemnat de specialisti organizati in variate forme juridice.