Pandemia a produs un soc real major asupra economiei romanesti, asa cum a produs si asupra multor altor economii ale lumii. Raspunsul politicilor noastre a fost similar in spirit cu cele din diverse tari dezvoltate, dar au fost diferente importante referitoare la magnitudinea raspunsului si la paleta de instrumente utilizate. Agentiile de rating si diverse alte institutii financiare au apreciat pozitiv aceste masuri, anuntand insa ingrijorarile lor fata de unele planuri fiscale, in special fata de cresterea cu 40% a a punctului de pensie, in contextul in care deficitul bugetar in anul 2020 se preconizeaza a fi de 7-8% din PIB, punand finantele publice intr-o pozitie nesustenabila. Totusi, in plan intern, diferentele in magnitudine si diversitatea instrumentelor au fost criticate de politicieni, analisti si oameni de afaceri, care au tintit sa arate in esenta doua lucruri: (i) ca unele instrumente pe care cateva tari dezvoltate le-au folosit nu au fost utilizate si in Romania si (ii) ca atat interventia fiscala, cat si cea monetara au fost mult subdimensionate, adica au fost insuficiente, desi nu este clar in raport cu ce criteriu.

 

In acest studiu, arat ca unele instrumente la care au apelat diverse tari pentru a contracara efectele negative ale pandemiei nu au fost folosite in Romania pentru ca circumstantele existente faceau ca utilizarea lor sa produca mai multe costuri decat beneficii. Urmand filozofia hayekiana referitoare la reguli si ordine, reamintesc prin prisma experientei romanesti ca desi relaxarile fiscale si monetare sunt instrumente de interventie, adica au scopuri particulare, magnitudinea lor nu poate fi arbitrara fara a intra in conflict cu ordinea pietei, care in esenta inseama coordonarea mijloacelor in contextul creat de reguli generale, nu coordonarea scopurilor particulare. In consecinta, si interventiile fiscale si monetare trebuie sa fie facute dupa reguli generale, compatibile cu aceasta ordine, si nu alegand conjunctural/discretionar, adica fara ghidarea data de principii, diverse masuri pentru a atinge obiective referitoare la crestere economica, solidaritate sociala si sustenabilitate. Arat ca limitele interventiilor fiscale si monetare facute in raspuns la socul generat de pandemie au venit de la nevoia ca instrumentele utilizate (de exemplu, deficitul bugetar si diferenta dintre rata actuala a dobanzii si rata naturala a dobanzii) sa ramana sustenabile.

 

Arat de asemenea ca limitele pana la care politica fiscala putea ramane sustenabila la momentul socului produs de pandemie nu a venit de la circumstante pe care nu le-am fi putut controla, cum le convine sa afirme celor care critica politica fiscala, ci de la trecutul politicii noastre fiscale. In ultimii 30 de ani, politica noastra fiscala a fost condusa fara nicio preocupare fata de principiul general al sustenabilitatii, sau fata de alte principii generale, ci doar urmarind scopuri imediat-pragmatice. Aceasta practica, pe de o parte a facut ca la fiecare moment de timp, politica fiscala sa fie centrata mai mult pe corectarea unor rezultate nedorite aparute din decizii anterioare, decat pe atingerea unor rezultate benefice pentu public. Pe de alta parte aceasta practica a restrans drastic posibilitatea politicii fiscale de a contribui la limitarea scaderii productiei in momentele dificile, ca cel creat de socul pandemiei. Pentru a produce rezultate mai bune pentru public, politica fiscala va trebui sa renunte la pragmatism si sa se ghideze dupa principii si reguli generale.

 

Paleta de instrumente utilizate de tarile lumii cu scopul de a contracara partial efectele recesioniste induse de instituirea distantarii sociale necesare pentru a limita cresterea infectiilor cu SARS-CoV-2 a fost foarte diversa. Ea a inclus instrumentele pe care tarile dezvoltate le foloseau deja de peste un deceniu pentru a revigora cererea si a reanima anticipatiile inflationiste: relaxarile cantitative, ghidarile prospective si rate nominale de dobanda negative. In plus, s-au readus in discutie, desi nu au fost utilizate in practica dupa 2008, idei mai vechi referitoare la controlul curbei randamentelor sau ale banilor din elicopter. Nu exclud posibilitatea ca economia romaneasca, pe masura ce factorii care duc la slabirea cererii si la reducerea ratelor reale ale dobanzii, sa ajunga candva sa fie nevoita sa apeleze la astfel de masuri. Dar pana atunci poate fi o cale mai lunga sau mai scurta, pe care e dificil sa o anticipam. Poate fi totusi luata in considerare ipoteza ca socuri majore persistente in cererea agregata sau in potentialul de crestere economica pot grabi drumul spre acea destinatie. Pana atunci insa, economia Romaniei are spatiu de manevra pentru a utiliza masurile de politica monetara conventionala. Am prezentat comparatii referitoare la spatiul de manevra al politicii monetare din Romania fata de spatiul din cateva tari dezvoltate intr-un studiu recent (Croitoru, 2020a). Tot acolo am prezentat si ipoteza ca economiile emergente din regiunea noastra ar putea pierde spatiul de manevra pentru politici monetare conventionale daca socul socul generat de pandemie va fi foarte mare si persitent si ce strategie ar trebui urmata in aceasta situatie.

 

Pentru a fi concis, aici vreau sa dau doar exemplul instrumentului numit „bani din elicopter”, pentru a arata nu numai ca nu a fost necesar, dar si ca utilizarea lui este suboptimala daca exista instrumente conventionale cu costuri mai mici. Banii din elicopter inseamna ca banca centrala creeaza bani pe care ii transfera de obicei indirect, prin intermediul autoritatii fiscale, catre public. La aceasta tactica se apeleaza atunci cand cererea are o stare precara sau atunci cand legatura dintre cerere si rata dobanzii este slaba si banca centrala nu (mai) poate folosi rata nominala a dobanzii pentru a influenta cererea din economie, de exemplu pentru ca rata dobanzii este deja la zero (pentru o detaliere a acestor conditii vezi, de exemplu, Bernanke, 2016).

 

Daca aceste conditii nu sunt indeplinite nu este nevoie de instrumentul respectiv, deoarece scopul poate fi atins mai eficient cu instrumente conventionale. Mai mult, utilizarea banilor din elicopter ar deteriora disciplina relatiilor dintre banca centrala si guvern, care ar vea costuri economice si sociale foarte mari. In Romania, conditiile pentru a utiliza acest instrument nu s-au intrunit in nicio imprejurare pana acum. In timpul pandemiei, cererea a scazut, dar asa cum indica nivelurile estimate ale ratei naturale reale a dobanzii (1,6-2 la suta) si starea anticipatiilor inflationiste (sistematic peste nivelul central al tintei), nu este intr-o conditie precara, politica monetara are spatiu pentru a reduce rata dobanzii si, in fine, cererea raspunde satisfacator la variatiile in rata dobanzii.

 

Avand aceaste precizari facute, ma voi referi in continuare la critica cu privire la magnitudinea relaxarilor facute prin politica monetara si prin politica fiscala. Aceasta critica detine o pondere si o semnificatie mult mai extinsa in ansamblul criticilor decat cea referitoare la tipul de instrumente macroeconomice. Cei care s-au concentrat pe masurile luate de banca centrala au afirmat ca era nevoie de o reducere a ratei dobanzii la zero, de o depreciere mai mare a leului si de cumparari de titluri mai mari pe piata secundara a titlurilor de stat din Romania. Altii au preferat sa puna accentul pe cheltuielile insuficiente ale guvernului destinate ajutoarelor sectorului privat, adica pe insuficienta crestere a deficitului bugetar. Voi reveni asupra acestor critici, dar mai intai am nevoie sa fac doua clarificari.

 

Prima este aceea ca atunci cand am cautat sa inteleg argumentele care au stat la baza criticilor am constatat ca cel mai utilizat era argumentul comparatiilor cu masurile monetare si fiscale adoptate de alte tari. Din pacate nu am gasit argumentele pentru care dimensiunea mai mare a ajustarilor in instrumentele monetare sau fiscale din alte tari era indicata si pentru Romania. In principiu, argumentele ar fi putut sa se refere la comparatii privind starea cererii, privind inflatia (nedorit de mica in tarile dezvoltate), sau privind perspectivele potentialului de crestere. Aceste argumente au lipsit, dar nici nu aveau cum sa fie produse din moment ce comparatiile cu alte tari, in special cu cele dezvoltate, sprijina magnitudinea ajustarilor adoptate prin politica monetara si cea fiscala, nu critica acestor politici. Astfel, in fond, ceea ce cereau criticii era o imitatie a magnitudinii politicilor din alte tari, de obicei din tarile dezvoltate.

 

Criteriul „imitatiei” este bine cunoscut macroeconomistilor mai ales din teoria politicii fiscale, unde se stie ca politicienii au tentatia de a imita actiunile referitoare la reducerea impozitelor facute de colegii lor din alte tari. In actuala criza generata de pandemie imitatia s-a extins si la cresterea cheltuielilor publice. Imitatia fiscala apare si in competitia de pe scena politica interna. Daca unul dintre partide propune reducerea impozitelor inainte de alegeri, celelalte partide vor veni cu propuneri de reduceri si mai mari. Astfel, competitia politica se transfera in competitie fiscala. In Romania acest transfer avut loc, de exemplu, inainte de introducerea cotei unice. Cursa a inceput de la un nivel al cotei unice de 19 la suta, nivelul initial propus de Hall si Rabushka in 1985. Competitia politica a dus la adoptarea unei cote de 16 la suta in 2005 si la una de 10 la suta in 2018. Si la cresterea cheltuielilor cu salariile si cu pensiile este la fel. Cursa pentru cresterea salariilor publice a inceput in anul electoral 2016 si a continuat pana in 2019, cand a culminat cu propunerea aberanta de a creste pensiile din sistemul public cu 40 la suta. Aceste masuri au transformat starea finantelor publice intr-o vulnerabilitate majora a Romaniei. Cand a aparut socul pandemiei, largirea deficitelor bugetare in alte tari si suspendarea temporara a unor clauze ale Pactului pentru Stabilitate si Crestere au generat imediat efecte de imitatie printre politicienii si analistii de la noi.

 

Si in politica monetara exista efectul de imitatie, dar intr-un sens diferit de cel din politica fiscala. El nu trebuie confundat cu adoptarea de strategii similare de politica monetara: tintirea inflatiei nu este rezultatul imitatiei. Imitatia nu trebuie confundata nici cu anumite evolutii similare dintr-o regiune unde publicul larg observa atent evolutiile si le include in anticipatii. De exemplu, cresterea concomitenta a ratelor dobanzilor in diferite tari ale unei regiuni geografice nu este imitatie, daca anumiti factori impacteaza regiunea si fac necesar un raspuns similar din partea politicilor monetare. Imitatia nu explica nici miscarile in acelasi sens (depreciere sau apreciere) ale ratelor de schimb atunci cand factorii determinanti actioneaza in intreaga regiune.

 

Imitatia poate fi insa prezenta in politica monetara daca, de exemplu, in regiunea relevanta pentru publicul lor si pentru anticipatii, multe tari indeplinesc conditiile de a pastra ratele dobanzii la niveluri joase pentru o perioada mai lunga. Imitatia apare daca una dintre tarile regiunii are insa nevoie de cresterea ratei dobanzii si amana sa o faca pentru ca ar iesi in evidenta in regiunea sa intr-o lumina negativa. Pe perioada amanarii, pana cand inflatia ar crea o lumina si mai defavorabila, am putea vorbi de imitatie. Politicile fiscale care au dus la cresterea deficitului bugetar si a celui de cont curent in Romania in anii 2016-2019 au pus o enorma presiune asupra deciziilor de politica monetara. Tari ca Polonia, Cehia sau Ungaria, care reusisera sa mentina deficitele bugetare sau pe cele de cont curent la niveluri realtiv mici sau chiar sa le transforme in surplusuri, au putut evita aparitia unui excedent de cerere si a unor anticipatii inflationiste crescute. Astfel, aceste tari din regiunea noasta aveau posibilitatea de a anunta ca vor pastra ratele dobanzilor la niveluri joase sau chiar nemodificate.

 

Banca Nationala a Romaniei (BNR) nu a operat intr-un mediu similar. Romania a avut in perioada mentionata deficite bugetare si deficite de cont curent relativ mari, iar excedentul de cerere a fost relativ mare. Cu toate acestea, BNR nu a adoptat o politica de imitatie, ci a explicat publicului situatia diferita din Romania si a stabilit rata dobanzii de politica monetara la niveluri care sa ancoreze anticipatiile inflationiste pentru care presau dezechilibrele respective, generate in special prin politici fiscale neghidate de principii generale, care sa impiedice cresteri nesustenabile de salarii concomitent cu reducerea unor impozite.

 

Efectul de imitatie a aparut insa imediat la multi politicieni romani, care nu si-au ascuns dorinta ca ratele dobanzilor de politica monetara sa scada pentru ca in tarile din regiune erau mai mici. Ideea de a imita politicile monetare din alte tari nu a aparut pentru prima in perioada de dupa 2016 (anul in care PIB actual a atins din nou nivelul potential dupa criza din 2008) in context regional, ci inca din 2009, odata cu intrarea in Marea Recesiune. Atunci, diversi analisti si politicieni presau pentru ca BNR sa imite politicile monetare din tarile dezvoltate, care redusesera ratele dobanzilor la virtual zero. In anul 2020, pandemia nu a facut decat sa revigoreze inclinatia unor analisti si politicieni de a judeca si intelege politica noastra monetara prin comparatie cu cele din alte tari si de a considera ca imitatia, care prin definitie inseamna lipsa de reguli si principii generale, este un „principiu” bun pentru a conduce politica monetara.

 

A doua clarificare pe care am nevoie sa o fac se refera la faptul ca economia noastra in ansamblu este, in esenta ei, o ordine spontana a pietei. Oricine ii poate recunoaste acest caracter daca se gandeste, de exemplu, la formarea preturilor, proces care nu este condus de nimeni, dar care este un serviciu complex pe care ordinea pietei il face fiecaruia dintre noi. Ordinea pietei este una abstracta, in sensul ca se bazeaza pe „reguli abstracte de conduita” pentru a coordona activitatile individuale „de alocare a mijloacelor pentru atingerea scopurilor ultime care se afla in competitie si care sunt intotdeauna ne-economice” (Hayek, 1993, vol. 2, p. 113). Pentru ca ceea ce ghideaza actiunile sunt legile generale, legaturile dintre elementele ordinii pietei, sau cu alte cuvinte coordonarea, se realizeaza prin intermediul mijloacelor, si nu prin stabilirea unei ordini a scopurilor. Multiplele scopuri si virtual infinitele cereri care apar derivat din ele se afla in competitie pentru mijloacele ce in mod obiectiv sunt limitate. In viziunea lui Hayek, reconcilierea apare prin deciziile care se iau referitor la care dintre scopuri primesc resurse. In concluzie, economia in ansamblu este ordinea pietei, care nu deserveste o ierarhie a scopurilor, ci doar scopuri ultime, intotdeauna ne-economice si aflate in competitie. In consecinta, societatea este guvernata, in sensul ca este tinuta la un loc, de relatii economice, care in esenta sunt „relatii determinate de faptul ca utilizarea tuturor mijloacelor este afectata de stradania pentru acele multe scopuri diferite” (Hayek, 1993, Vol. 2, p. 112).

 

Trebuie sa subliniez insa ca nu fiecare membru al societatii este constient de esenta ordinii pietei. Anii de comunism au accentuat o tendinta inceputa acum mai bine de un secol, in care principiile au fost inlocuite cu ceea ce se numeste pragmatism. Astfel, in intreaga societate occidentala si, cu atat mai mult in societatile ce au experimentat comunismul, pentru foarte multi este de neconceput si, de aceea, dezamagitor ca societatea nu are o ierarhie prestabilita a scopurilor. Una dintre dezamagirile pe care adesea le-am auzit de la foarte multi oameni, inclusiv din mediul de afaceri, este aceea ca societatea noastra nu a reusit sa aiba un program economic care sa dea coerenta activitatilor lor, din care sa se vada solidaritatea. Aceasta dovedeste ca oamenii nu inteleg ordinea pietei ca pe relatiile care exista intre diverse organizatii (economii in sensul propriu (economy proper), cum spune Hayek), care aloca, fiecare, un set dat de mijloce pentru atingerea unor scopuri, in functie de importanta acestor scopuri pentru organizatie (adica ierarhie), ci ca mai degraba ii confunda mecanismul cu cel al unei organizatii.

 

Pentru ca multi au aceasta credinta referitoare la o anumita ierarhie a scopurilor pentru societate, ei au, constient sau nu, preferinte referitoare la ceea ce ei cred ca ar trebui sa fie „obiective” ale societatii, la a caror atingere politicile economice si sociale ar trebui sa contribuie. Diversitatea preferintelor este foarte mare, astfel ca, aparent, cu greu ar putea fi caracterizata in mod sintetic. Exista insa un proces continuu prin care se releva o structura mai putin granulara a acelor preferinte, si anume cel politic. Este probabil adecvat sa presupunem ca partidele care formeaza guvernul sunt trimise in parlament dupa perceptia pe care majoritatea votantilor o are despre compatibilitatea dintre preferintele lor individuale si cele ale politicienilor votati, referitoare la obiectivele si la ierarhia acestora, pe care politicile economice ar trebui sa le promoveze. In Crum (2013), se arata ca guvernele reflecta preferintele lor politice in proiectarea si implementarea politicilor economice prin importanta pe care o acorda obiectivelor referitoare la crestere economica, solidaritate sociala si sustenabilitate. In masura in care aceste preferinte politice ale guvernelor reflecta, asa cum am presupus, o structurare a preferintelor majoritatii celor care au votat, atunci este de asemenea de presupus ca importanta acordata cresterii, solidaritatii si sustenabilitatii nu este in directa conexiune cu circumstantele economice prezente si anticipate, ci cu preferintele din societate referitoare la acele obiective.

 

In concluzie, aceste preferinte existente in societate referitoare la „obiectivele” privind cresterea, solidaritatea si sustenabilitatea interfereaza cu ordinea spontana prin intermediul politicilor economice. Interpretate din perspectiva ordinii pietei, vedem ca obiectivele mentionate (crelstere, solidaritae si sustenabilitate) nu sunt obiective ale ordinii, ci ale politicilor economice. Dintre cele trei obiective, singurul care in natura este mai degraba o necesitate obiectiva, adica un principiu general, decat un scop particular, este sustenabilitatea. Nimeni nu doreste sustenabilitatea politicilor in acelasi fel in care doreste accelerarea cresterii economice sau solidaritatea sociala.

 

Cresterea economica nu este altceva decat efortul economic individual, la care m-am referit anterior, de a aloca mijloace pentru atingerea scopurilor ultime, care sunt intotdeauna non-economice. Cand acest efort scade, cresterea economica incetineste, si multe scopuri individuale nu mai pot fi atinse.

 

Sustenabiliteta inseamna ca politicile trebuie sa fie in concordanta cu legitatile care guverneaza cresterea (eforturile economice individuale), adica, asa cum politicile nu trebuie sa fie ghidate de „stradania pentru atingerea unor rezultate particulare” (Hayek, 1993, p. 114), tot asa ele nu trebuie sa duca la dezechilibre care sa afecteze „stradania pentru acele multe scopuri diferite”. In cazul in care aceasta din urma stradanie este astfel afectata, piata va corecta dezechilibrele prin reducerea eforturilor individuale de alocare a mijloacelor pentru scopurile aflate in competitie. Chiar daca nu stiu acest lucru, cei care au preferinte pentru sustenabilitate prefera de fapt politicile care au ca scop prezervarea ordinii abstracte a pietei, adica acea ordine care creste sansele fiecaruia in parte cat se poate de mult. Acesta este singurul bun comun spre prezervarea caruia trebuie sa tinteasca orice politica.

 

In fine, solidaritatea sociala este un obiectiv care nu are reflectare in ordinea pietei daca este inteleas ca „unitate in realizarea obiectivelor comune stiute” la nivelul societatii (Hayek, p. Vol. 2, pp. 111). Asa cum voi arata imediat, acest „obiectiv” joaca totusi un rol important in distorsionarea preferintelor.

 

Cele trei obiective au coeficienti de importanta care, desi sunt acordati de guverne, rezulta, fara ca acesta sa fie un scop, la intersectia a foarte multe preferinte individuale referitoare la obiectivele pe care ar trebui sa le urmareasca politicile economice. Un coeficient prea mic pentru unul (sau doua) dintre cele trei obiective arata o deplasare a structurii de preferinte in favoarea celorlalte (sau celuilalt) obiectiv. Astfel, fiecare tara are o anumita structura specifica a preferintelor referitoare la cele trei obiective, care poate fi deplasata sau nu catre unul dintre obiective. Aceasta deplasare se reflecta in gradul de reglementare a economiei si in gradul in care politicienii decid sa intervina in administrarea economiei, alterand ordinea spontana. Important este ca aceasta structura reflecta preferinte adanci si complexe, care actioneaza ca un filtru prin care trebuie sa treaca cerintele obiective formulate de piete referitor la competitivitate in incercarea de a ajunge sa fie reflectate in parametrii politicilor (macro)economice. Aceste preferinte nu se pot schimba intr-o perioada scurta de timp.

 

O forma particulara a acestor cerinte ale pietelor se refera la criteriile de sustenabilitate pe care trebuie sa le indeplineasca politicile macroeconomice pentru a atinge tintele pe care le au (de inflatie sau de deficit). Daca acest filtru este deplasat in favoarea solidaritatii si a cresterii economice, atunci sansele ca politicile sa fie sustenabile scad si, mai devreme sau mai tarziu, apar dezechilibre pe care pietele le elimina in mod brutal la momente impredictibile. Pentru a evita ca politicile monetare si fiscale sa sfarseasca prin a reflecta deplasarea impotriva cerintelor pietelor pentru competitivitate in general si, in mod particular, impotriva sustenabilitatii, societatea a inlocuit discretia din proiectarea si implemetarea politicilor macroeconomice cu reguli generale, care sa asigure ca in societate scopurile particulare multiple vor fi realizate in functie de eforturile individuale care se fac pentru realizarea lor.

 

Totusi, acele reguli generale care au inlocuit discretionarismul intra adeseori sub presiune politica atunci cand apar situatii dificile, si tendinta este aceea de a fi suspendate temporar, in favoarea unor politici discretionare, si de a se uita ca abaterea de la ele nu trebuie sa duca la alterarea ordinii spontane. Dar multe dintre propunerile pe care le-am vazut, in special de la economisti cu vederi politice progresiste au tintit exact la folosirea motivului pandemiei pentru a schimba structura economiei in favoarea anumitor scopuri particulare. In Croitoru (2020b) am aratat ca ceea ce trebuia facut era sa se utilizeze politicile exact pentru prezervarea vechii structuri a economiei, nu pentru inventarea uneia noi, nevalidata de piata. In general, politica fiscala a promovat criterii generale pentru a directiona subventiile sale in timpul pandemiei, si nu scopuri particulare ale vreunei industrii. De aceea, politica monetara nu a avut un motiv pentru a nu facilita finantarea unor cheltuieli publice ce au fost crescute urmand reguli generale compatibile cu ordinea pietei in timpul pandemiei. In concluzie, colaborarea dintre politica fiscala si cea monetara in timpul pandemiei a fost una tintind la sustenabilitatea politicilor si la evitarea unei interferente brutale cu ordinea spontana.

 

Avand clarificarile de mai sus facute, revin la criticile la care m-am referit la inceput cu privire la magnitudinea insuficienta a masurilor de politica monetara si de politica fiscala ca raspuns la socul generat de pandemie. In primul rand trebuie subliniat ca fondarea acelor critici pe criteriul imitatiei politicilor din tari dezvoltate pare sa indice ca in Romania structura preferintelor fata de cele trei obiective (crestere, solidaritate si sustenabilitate) este deplasata in defavoarea sustenabilitatii. Mai mult, daca tinem cont ca sustenabilitatea, asa cum am aratat ceva mai devreme, este doar o forma particulara a cerintelor pietelor pentru competitivitate, putem spune ca structura pare sa fie opaca fata de aceste cerinte in general. La o analiza atenta, ideea de a imita in Romania magnitudinea ajustarilor monetare si fiscale facute de tari dezvoltate este neacceptabila pentru ca starea cererii, asa cum este indicata ea de nivelurile ratei naturale reale a dobanzii si de anticipatiile inflationiste, este intr-o pozitie mult mai buna.

 

In al doilea rand, o alta linie de a respinge ca nefondate criticile referitoare la insuficienta interventie in timpul pandemiei ar fi aceea de a argumenta de ce BNR nu a redus rata dobanzii la zero, adica de ce nu a redus rata dobanzii cu 250 de puncte de baza, cum au cerut unii analisti, ci cu doar 75 de puncte de baza; sau de ce BNR nu a cumparat pe piata secundara un volum mai mare de titluri de stat ; sau de ce nu au putut fi crescute cheltuielile bugetare cu mai mult decat au crescut. Aceasta abordare ar abate atentia de la linia de argumentatie adoptata in acest articol, focalizata mai mult pe concepte si principii decat pe estimari care, prin insasi natura lor, nu pot scapa de incertitudine.

 

In schimb, pentru ca multi critici au considerat ca ajustarile monetare si fiscale din Romania ca raspuns la socul determinat de pandemie au fost insuficiente, preferam sa utilizam chiar acest adjectiv ce implica subiectivitate pentru a arata ca masurile nu au fost insuficiente. Adjectivul insuficient are asociata mult mai putina incertitudine pentru ca implica existenta un criteriu ce ne permite sa spunem, in plan logic, fara a astepta trecerea timpului pentru a vedea un rezultat, daca masurile au fost isuficiente sau nu. Suficiente ar fi acele ajustari care in mod concomitent ar limita scaderea productiei la un anumit nivel dorit si, in acelasi timp, ar lasa dezechilibrele astfel produse la un nivel sustenabil.

 

Ideal ar fi sa putem face relaxari monetare si fiscale care sa elimine recesiunea inainte ca dezechilibrele produse (deficite bugetare si inflatie) sa devina nesustenabile. Cu toate acestea, cele mai dezvoltate tari au anuntat masurile extraordinare pe care criticii masurilor monetare si fiscale din Romania le doreau imitate (reducerea ratelor dobanzii la zero, relaxari cantitative, bani din elicopter etc.), dar au anuntat ca, cu toate acestea, recesiunea va fi foarte profunda.

 

De ce guvernele sau bancile centrale ale caror masuri ar fi fost bine sa le imitam nu au intervenit ele insele suficient de mult pentru ca pandemia sa nu poata provoca o recesiune? Sau, ce constrangere a actionat pentru a limita magnitudinea ajustarii in acele tari?

 

Raspunsul la aceasta intrebare este acela ca daca socul este puternic, nicio tara nu are resursele pentru a evita recesiunea. Totusi, daca in incercarea iluzorie de a evita recesiunea, autoritatile ar incerca sa creasca deficitele bugetare sau sa reduca ratele dobanzilor dincolo de anumite limite, nu ar obtine decat mai multa inflatie, o depreciere nedorita a monedei si o reducere a credibilitatii politicilor. Cu alte cuvinte, masurile ar fi nesustenabile. Mai intai, pentru a-si finanta un deficit marit, guvernul ar trebui sa se imprumute, ceea ce ar face ca unele investitii private sa nu mai poata fi finantate cu credit. Sa admitem insa ca pandemia a redus cererea pentru credit a sectorului privat. Chiar si asa, daca increderea a scazut si bancile nu doresc sa cumpere titluri de stat, deficitul prea mare nu ar putea fi finantat fara interventia bancii centrale pe piata secundara de titluri, astfel ca, totusi, guvernul sa-si poata finanta cheltuielile marite. Daca deficitul este prea mare, banca centrala ar injecta prea multa lichiditate pe piata, ceea ce ar duce la inflatie si la deprecierea monedei. Inflatia si depreciarea au efecte negative pentru cei ce au datorii in valuta dar castiga in lei sau pentru cei ce au economii in lei, indiferent ca sunt persoane fizice, banci sau guverne.

 

Cu alte cuvinte, raspunsul la intrebarea de ce nu au intervenit suficient tarile dezvoltate pentru a evita recesiunea este acela ca exista un spatiu foarte limitat pentru un compromis intre stabilitate si crestere economica. Cand acest spatiu este depasit, nu se mai obtine nici crestere economica nici stabilitate macroeconomica. A imita masurile sustenabile pe care le-au luat tarile dezvoltate ar putea duce la o depasire inimaginabil de mare a acestui spatiu in Romania. Dupa depasirea acelei granite care demarcheaza sustenabilitatea nu exista decat costuri, care sunt cu atat mai mari cu cat este mai mare depasirea spatiului disponibil pentru compromis. BNR si guvernul au rezistat bine presiunilor populiste, fiind, prin fisa postului, datoare sa dea atentie si sustenabilitatii, pe care o neglijeaza cei ce doresc imitarea cantitativa a masurilor derulate in tarile dezvoltate.

 

Avand clarificat modul in care se raporteaza politicile macroeconomice la crestere si sustenabilitate in timpul unui soc, ramane sa intelegem ce rol joaca solidaritatea in acest proces. Din moment ce ordinea pietei este, asa cum am reamintit citandu-l pe Hayek, singurul bun comun (a nu se confunda cu bunul public) intr-o societate libera, orice alta referire la solidaritate ce implica un acord la nivel social asupra unei anumite ierarhii de scopuri bine precizate este imposibila. Daca totusi o astfel de ierarhie ar aparea, atunci am sti sigur ca societatea nu mai este libera si ordinea pietei nu mai este prezenta. Daca vorbim insa de o economie libera, cum este economia romaneasca, atunci solidaritatea la nivelul societatii poate fi inteleasa in legatura cu orice efort necesar pentru a prezerva bunul comun numit „ordinea pietei”.

 

De aceea am spus intr-un alt articol ca ideea unei taxe de solidaritate in timpul pandemiei este lipsita de continut. Singurul fel in care ar avea un continut ar fi atunci cand o astfel de taxa ar fi un mijloc de a finanta actiunile care contribui la mentinerea regulilor generale (Hayek, 1993, Vol. 2, P. 114), pe care se bazeaza ordinea pietei, in contrast cu o ierarhie de scopuri. Cuvantul solidaritate este un cuvant ce provoaca multe emotii capabile sa suprime luciditatea, nu numai la noi, ci si in alte tari. Mai mult, cateodata, solidaritatea este confundata cu un alt concept lipsit de continut intr-o societate libera, si anume justitie sociala sau justitie distributiva.

 

Solidaritatea nu ar trebui sa fie obiect al politicilor economice deoarece ordinea pietei produce permanent o solidaritate care nu poate fi obtinuta prin alte modalitati: „faptul ca noi asistam la realizarea scopurilor altor oameni fara sa le impartasim sau chiar sa le stim, si doar pentru ca noi sa ne realizam propriile scopuri, este sursa fortei Marii Societati (Great Society)” (Hayek, 1993, Vol. 2, p. 110). Daca in numele solidaritatii inteleasa ca ierarhie de scopuri concrete comune pentru societate, criteriul sustenabilitatii politicilor este minimizat sau neglijat, piata va corecta dezechilibrele care se fac in numele solidaritatii in mod brutal. Mult mai profund, daca acest criteriu al solidaritatii inteleasa ca ierarhie de scopuri la nivel social impiedica cerintele pietelor referitoare la competitivitate sa ajunga in parametrii politicilor economice, adica perturba ordinea pietei, atunci adevarata solidaritate continuta in ordinea spontana va scadea.

 

In aceasta sectiune intentionez sa arat ca ceea ce a restrictionat cel mai mult capacitatea politicilor macroeconomice de a stimula economia in perioda pandemiei au fost masurile de politica fiscala promovate in cativa ani premergatori crizei provocate de pandemie. Ca in intreaga perioada dupa 1990, si in perioada de cativa ani ce a precedat socul pandemiei, politica fiscala a fost condusa fara a se respecta un set de principii coerente intre ele, ceea ce a facut ca in cea mai mare parte a timpului, politica fiscala sa nu fie in pozitia de a-si asuma in mod deliberat scopuri particulare utile societatii, ci sa fie nevoita sa raspunda necesitatilor ce rezultau din actiunile ei anterioare neghidate de principii.

 

Faptul ca ma refer acum doar la politica fiscala nu inseamna ca politica monetara a fost intotdeauna condusa dupa reguli generale, fara a viza scopuri particulare, ci doar ca de ani buni politica monetara este condusa urmandu-se principii si reguli generale. In regimul tintirii inflatiei, aceste reguli nu sunt numerice si nu privesc agregate. Pana la adoptarea tintirii inflatiei, dar mai ales in perioada de inceput a tranzitiei, politica monetara a urmarit scopuri particulare. De exemplu, in primii ani ai tranzitiei, politica monetara a fost utilizata pentru a finanta activitatea din industrie si agricultura prin extinderea de credite directionate catre cateva banci in scopul mentionat. Totusi, aceasta practica a fost treptat redusa pana cand independenta BNR fata de guvern a crescut incepand cu 28 iunie 2004. Chiar daca exista aspecte in legatura cu care independenta bancii centrale poate fi in continuare largita, ea este totusi in prezent suficient de mare pentru a limita puterea guvernului asupra utilizarii banilor (care este un principiu, nu un scop particular).

 

In general, cand guvernele au avut o putere mare asupra utilizarii banilor (incepand inca din timpul celui de-Al doilea Razboi Mondial si pana tarziu in anii 1970), bancile centrale au urmat in mare masura scopul particular ar finantarii deficitelor bugetare, au produs restrictii impotriva libertatilor (in special a celor monetare), au crescut accelerat in dimensiune si au produs mai mult somaj pe termen lung exact pentru ca apela la cresterea inflatiei pentru a reduce somajul pe termen scurt. In istorie au existat doua perioade cand puterea guvernelor rezultata din monopol asupra banilor a fost limitata: perioada standardului aur, cand influenta guvernelor asupra banilor a fost redusa printr-un mecanism automat (eficent in perioada 1873-1913 si mai putin eficient intre 1921-1933), si perioada recenta, cand puterea guvernelor asupra banilor a fost redusa prin independenta care a fost acordata bancilor centrale in utilizarea instrumentelor de politica monetara, care a coincis in mare masura cu perioada tintirii inflatiei.

 

In prezent, independenta bancii centrale este din nou pusa in discutie, in special pe baza faptului ca in multe tari inflatia este redusa si ca independenta fata de inclinatia politicienilor de a produce inflatie (inconsistenta de timp, cum este numita de economisti) este caduca. Totusi, aceasta situatie in care ratele de inflatie si de dobanzi nominale sunt scazute poate fi privita ca temporara, neputand constitui o justificare credibila pentru care politica monetara ar trebui sa reintre sub contolul guvernelor. In plus, pe langa motivul inconsistentei in timp, exista alte motive tehnice (lucruri pe care guvernele si parlamentele nu le pot face pentru a stabiliza inflatia) pentru care societatea are nevoie ca banca centrala sa ramana independenta (Bernanke, 2017; Isarescu, 2019).

 

In Romania, politica fiscala nu a fost si nu este nici in prezent protejata impotriva unei conduceri discretionare, fara a utiliza principii coerente intre ele, la fel de bine cum este politica monetara. Pentru a elimina de la inceput orice confuzie, trebuie sa fac doua precizari. Prima este aceea ca un guvern are dreptul de a stabili obiectivele sale pentru care doreste sa guverneze. Bunurile si serviciile pe care guvernul le furnizeaza sunt bunuri publice si sarcinile pe care si le asuma un guvern sunt, prin definitie, sa atinga scopuri particulare. Totusi, pentru a furniza in mod sustenabil bunurile si serviciile publice pentru care este promovata, politica fiscala trebuie sa respecte reguli generale de conduita care reflecta un set de principii coerente.

 

A doua precizare se refera la insasi ideea de principii si de reguli. Nu se poate spune ca politica fiscala din Romania nu a urmat, in anumite perioade, reguli sau principii coerente. De exemplu, in toate acordurile cu Fondul Monetar International (FMI), au fost impuse reguli de ajustare fiscala. Apoi, din 2007 incoace, Romania a devenit membra a Uniunii Europene si a trebuit sa respecte regulile fiscale aplicabile. Mai recent, un set de principii si de reguli numerice au fost inscrise in Legea responsabilitatii fiscale sau in alte legi interne. Totusi, experienta arata ca aceste reguli au fost respectate pe baze ocazionale, in functie de constrangeri economice si de conceptii politice. Regulile din acordurile cu FMI au fost respectate doar pana cand au fost obtinute fondurile care eliminau constrangerea de finantare care generasera necesitatea acordurilor.

 

Principiile si regulile fiscale numerice din legi interne sau din legi ale Uniunii Europene au fost respectate tot cu intermitente. De exemplu, evolutia fiscala a fost buna in perioada 2009-2015, cand regula referitoare la deficitul structural bugetar pe termen mediu a fost respectata. Totusi, in perioada 2016-2019, aceeasi legislatie a fost ocolita, si deficitele bugetare au depasit limitele din reguli, aratand ca factori politici, culturali, educationali si morali joaca un rol mai puternic in conducerea politicilor fiscale decat regulile fiscale numerice. Pentru a ma exprima in termenii propusi in sectiunea anterioara referitor la preferinte, probabil ca aderenta la reguli numerice este mai greu de realizat atunci cand structura preferintelor este deplasata in favoarea cresterii economice si a solidaritatii.

 

Aceasta preocupare pentru reguli fiscale numerice a crescut in intreaga lume dupa criza din 2008, desi reguli numerice se practicau inca de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial in Germania, Japonia, Italia si Olanda, care aveau in programele lor de stabilizare reguli referitoare la nivelul deficitului bugetar. Treptat, alte tari au introdus reguli fiscale numerice, mai ales in anii 1990, pentru a limita tendinta de crestere a datoriilor aparuta in anii 1970 si 1980 si pentru a prezerva progresele acolo unde s-au inregistrat. Criza din 2008 a accelerat adoptarea de astfel de reguli numerice la nivel national si supranational, cele la nivel national fiind in majoritate (International Monetary Fund, 2009). In prezent, dintre tarile membre ale FMI, sunt peste 80 de tari care au astfel de reguli nationale sau supranationale referitoare la politica fiscala a guvenelor la nivel central, de la numai sapte in 1990 (pentru toate aceste evolutii si pentru detalii pe tari privind regulile vezi International Monetary Fund, 2009; Schaechter et al., 2012; Budina et al., 2012).

 

Toate aceste reguli numerice au ajutat la o anumita disciplina a politicilor fiscale (International Monetary Fund, 2009; Schaechter et al., 2012), dar sufera in principal de la faptul ca sunt reguli instituite dintr-o perspectiva rationalist constructivista. Ele nu sunt formulate pornind de la participantii la procesul democratic, de la structura stimulentelor care ii face pe politicieni sa propuna diverse programe electorale/de guvernare, si pe votanti sa voteze mai usor programele care duc la cresterea cheltuielilor decat pe cele care sunt mai prudente. Regulile sunt formulate ca sarcini numerice impuse mai mult sau mai putin arbitrar asupra unor agregate: cheltuieli bugetare, venituri bugetare, deficite bugetare sau datorii publice ca procent din PIB. Ele nu se refera la structurile acestor agregate. Ca orice agregat, si cele patru agregate mentionate ascund mecanisme de schimbare. Hayek (1931) a spus ca „agregatele domnului Keynes ascund cele mai multe mecanisme profunde ale schimbarii” in incercarea de a sublinia ca notiunea de echilibru macroeconomic nu poate avea alt continut decat cel pe care i-l dau relatiile microeconomice care, in acest fel, sunt fondatoare. In acelasi sens, cele patru agregate mentionate ascund fundatiile „micro” economice, politice, culturale si sociale ale procesului de aderare la reguli ale unei societati.

 

Avand aceste precizari facute, afirmatia pe care am facut-o mai sus ca „in Romania politica fiscala nu a fost si nu este nici in prezent protejata impotriva unei conduceri discretionare, fara a utiliza principii coerente intre ele” are in vedere ca principiul general care asigura o sanatate solida a finantelor publice este acela formulat de Hayek, si anume ca ceea ce platesti prin impozite ar trebui sa primesti inapoi in bunuri si servicii. De aici rezulta ca ar trebui sa existe un set de principii care sa asigure ca orice cheltuiala pe care o aproba un votant are un corespondent similar predeterminat in partea de impozite pe care votantul o plateste, fara a exista posibilitatea ca el sa aprobe cheltuieli despre care stie ca vor fi platite de altii in locul lui (Hayek, 1993, Vol. 3, p. 51-54). Daca acest principiu este recunoscut in practica, atunci cheltuielile publice nu pot creste cu mult peste limita pe care o instituie veniturile din impozite. Orice votant care stie ca trebuie sa plateasca pentru serviciile pe care le primeste de la guvern, va fi de acord numai cu acel volum de cheltuieli pe care stie ca il poate sustine. In consecinta, principiul acesta este menit sa asigure responsabilitatea fiscala individuala. Aceasta inseamna ca scopurile (cheltuieliel) sunt adaptate la mijloace (impozite).

 

Daca in societate opereaza un set de criterii generale coerente intre ele care asigura responsabilitatea fiscala si sistemul fiscal este echipat corect cu mijlocele de a mentine evaziunea la un nivel minim, atunci, pe un orizont de timp suficient de lung, ponderea veniturilor bugetare in PIB ar trebui sa reflecte volumul total de servicii pe care cetatenii doresc sa-l plateasca. Odata stabilit acest volum, guvernul poate dezvolta politici care sa atinga scopurile particulare pentru care a castigat alegerile, in general in limita acelui volum.

 

Totusi, rareori exista in practica reguli clare care sa poata fi utilizate pentru a stabili ce contributie are fiecare votant la cheltuielile pe care le aproba. Dimpotriva, in procesul de vot (nu in cel tehnic de proiectare si aprobare anuala a unui buget public), mai intai se aproba cheltuielile prevazute intr-un program de guvernare, cu convingerea ca pana la urma se vor identifica si mijloacele, adica veniturile si aceia care vor plati. Cand principiul mentionat nu este aplicat, vorbim de un proces cu caracter mai degraba oportunist, in care aprobarea cheltuielilor nu depinde de costuri, mijloacele urmand sa fie identificate. Hayek a aratat ca, in final, aceast proces duce la o situatie in care cel mai ieftin mod de a plati pentru serviciile publice pe care cineva le doreste este „o atitudine generala care priveste presiunea politica” (Hayek, 1993, p. 52) pentru identificarea mijloacelor. Evident, fara principii, majoritatile parlamentare vor raspunde acestei presiuni prin favorizarea celor de la care au primit sprijinul politic, pe cheltuiala toturor celorlalti. Asa cum voi arata in paragraful urmator, aceasta teorie descrie perfect ceea ce s-a intamplat in Romania in ultimii 30 de ani.

 

Knut Wicksell (1896) a avertizat inca de acum aproape 125 de ani ca nu exista nicio garantie ca societatile democratice au capacitatea de a impune un mecanism care sa impiedice ca o majoritate parlamentara sa poata promova cheltuieli iresponsabile in sensul definit aici. El a spus ca masele sarace pot „sa impuna grosul tuturor impozitelor asupra bogatilor si, in acelasi timp, sa fie asa iresponsabile si extravagante in aprobarea cheltuielilor publice la care ele insele contribuie“. In aceasta fraza cuvantul „iresponsabil” desemneaza ca unele cheltuieli sunt aprobate fara a exista responsabilitatea ca fiecare sa plateasca proportional pentru ele prin impozite. Expresia „sa impuna grosul tuturor impozitelor asupra bogatilor” arata cine plateste pentru „comanda” facuta de altii. Avertismentul ca societatea isi poate face o preocupare din a identifica cine sa plateasca pentru comanda altora are aproape 210 ani si a fost facut de Benjamin Constant (1810, p. 198), care vorbeste de „impozite indreptate doar impotriva celor bogati”. In fine, cuvantul „extravagante” din textul lui Wicksell arata doua lucruri: lipsa preocuparii pentru costul „comenzii” facute pe cheltuiala altora si, in consecinta, rolul primordial pe care il pot capata cheltuielile in raport cu veniturile bugetare, acestea din urma fiind crescute pentru a acomoda expansiunea cheltuielilor.

 

Hayek (1993, Vol. 3, p.51-54) a aratat ca toate acele caracteristici evidentiate mai sus sunt prezente in democratiile moderne: oamenii nu au de la inceput stabilite principii care sa precizeze cu cat contribuie fiecare la finantarea unei cheltuieli pe care o voteaza si ca nimeni nu poate „comanda” nimic pe cheltuiala altuia; cheltuielile publice sunt stabilite doar cu o minima preocupare referitoare la costuri; si, in fine, metodele de impozitare joaca un rol mic in inspectarea (check) cheltuielilor, scopurile (cheltuielile bugetare) fiind predominante in relatia cu mijloacele (veniturile bugetare), desi principiul corect referitor la o regula generala care sa arate cat trebuie sa lateasca fiecare votant pentru cresterea de cheltuieli pe care o aproba inseamna ca obiectivele sa fie adaptate la mijloacele disponibile. Acest principiu este surprins de poporul roman prin zicatoarea „te intinzi cat iti este plapuma”. In mod particular, impozitarea progresiva este o metoda de a incuraja cresterea cheltuielilor pe banii altora si o forma de a admite principiul gresit ca „orice majoritate are dreptul de a impozita minoritati in concordanta cu reguli care nu se aplica primei mentionate” (Hayek, 1993, Vol. 3, p. 52).

 

Intr-adevar, impozitul progresiv nu reprezinta o singura regula generala aplicabila tuturor contribuabililor, ci un set de reguli diferite pentru diferite clase de venituri, care stabileste cine plateste pentru cheltuielile altora, introduce o inclinatie in societate spre cresterea cheltuielilor si induce la adaptarea impozitelor la cresterea cheltuielilor, ducand la cresterea veniturilor bugetare peste nivelul acceptabil la nivel individual daca regula ar fi unica. Similar, daca o majoritate poate stabili ca o minoritate poate primi beneficii conform unor reguli care nu se aplica majoritatii (cum sunt pensiile acordate fara a utiliza principiul contributivitatii, de exemplu pensiile speciale), atunci se vor colecta mai putine impozite decat ar dori sa plateasca fiecare in conditiile in care regula ar fi generala.

 

Referitor la pensii, introducerea principiului ca odata stabilit nivelul beneficiului (pensiei) acesta nu mai poate fi redus pentru ca este un drept castigat este profund eronat. El intra in contradictie cu principiul din care rezulta ca scopurile (cheltuielile) trebuie adaptate la mijloace (impozite) si incurajeaza „comenzile” pe cheltuiala altuia. Pensia si locuinta sunt foarte similare. Intr-o societate libera, nimeni niciodata nu este proprietar pe valoarea casei, care depinde de vanzarile si cumpararile de case ale celorlalti membrii ai societatii (Hoppe si Block, 2002). Daca dreptul de proprietate ar fi asupra valorii locuintei, ceilalti nu ar mai fi liberi sa vanda si sa cumpere. Similar, dreptul de a primi o pensie din sistemul public care este de tipul pay as you go nu garanteaza valoarea pensiei, caci ar incalca libertatea celor care finanteaza fondul public de pensii de a stabili cat vor sa plateasca pentru pensii.

 

Tipul de rationalism utilizat in Romania pentru a concepe si implementa politica fiscala a fost cel pragmatic, adica cel care desconsidera principiile generale si favorizeaza abordarile oportuniste. In general, principiile care au fost desconsiderate sau foarte adesea incalcate se refera la sustenabilitatea politicilor, la alocarea investitiilor publice pe criteriul cost beneficiu, la stabilirea pensiilor in functie de contributia efectiva la sistemul public de pensii, la responsabilitatea fiscala individuala (din care deriva necesitatea ca obiectivele (cheltuielile) sa se adapteze la mijloace (impozite), ceea ce nu este echivalent cu Legea responsabilitatii fiscale), la predictibilitate etc.

 

Principiile se releva intotdeauna, chiar daca cei care actioneaza cred ca nu utilizeaza niciun principiu, ci doar raspund necesitatilor momentului. Ex-post apare ca, in Romania, structura impozitelor si structura cheltuielilor au fost intotdeauna proiectate pentru a acomoda necesitati ale momentului. Cu alte cuvinte, principiul de facto a fost acela de a nu adera la principii generale coerente intre ele. Asa cum voi arata mai jos, acesta este principalul motiv pentru care veniturile bugetare ca procent din PIB nu au fost niciodata in linie cu cele dorite de cei care au proiectat politicile utilizand ceea ce ei numesc cu mandrie pragmatism (raspunsul la necesitati stingente, care apar cel mai frecvent chiar din cauza adoptarii de masuri fara a utiliza principii).

 

In timp ce nu e scopul meu sa fac o identificare retrospectiva a acelor masuri neghidate de principii, pot da totusi doua exemple, asa cum am dat si in cazul politicii monetare, care sa ajute la mai buna intelegere a consecintelor masurilor oportuniste. Un exemplu in care mijloacele sunt adaptate la cheltuieli, si nu invers, este acela practicat pana prin anul 2010, in care pentru a se adapta la o recesiune, guvernele au decis sa prezerve starea sectorului public (ocuparea si nivelul salariilor) si sa transfere povara ajustarilor aproape in totalitate asupra sectorului privat, in special asupra sectorului firmelor. A fost intotdeauna convenabil pentru guverne sa prezerve ocuparea si sa evite reducerea cheltuielilor cu personalul din sectorul bugetar, chiar si in perioade dificile, cand guvernele aveau nevoie sa reduca deficitul bugetar, avand in vedere numarul mare al votantilor din acest sector, indiferent ca sunt angajati in sectorul public, pensionari, someri, asistati social sau alte persoane ce au un statut care ii fac dependenti de redistribuire. Desigur, in sectorul privat sunt mai multi votanti, dar acolo deciziile referitoare la ocupare si salarii sunt private si nu pot fi asociate direct cu guvernul.

 

Transmiterea poverii ajustarii in sectorul firmelor prin cresterea impozitelor s-a lovit insa de o problema de fond, care pornea de la abordarea „pragmatica” a trecerii la democratie si la economia de piata. Problema era ca in sectorul firmelor competitivitatea a fost relativ redusa pentru o lunga perioada de timp, una dintre cauzele de fond responsabile pentru aceasta situatie fiind insasi renuntarea la principiile generale in favoarea scopurilor particulare in procesul de reforma a mediului de afaceri. Inca din 1990, de cand economia noastra a inceput sa faca reforme pentru a deveni o economie de piata, cei care au dat atentie modului in care a fost condus procesul au observat doua caracteristici: (i) reformele erau de tipul stop-go; si (ii) reformele au avut un caracter foarte gradual. Criticile au venit de la comparatia cu alte tari, de exemplu cu Polonia, care a avut o abordare mult mai rapida a reformelor. Cu toate acestea, prea putini au observat ca nu gradualismul era principala problema, ci lipsa coerentei dintre diversii pasi care se faceau.

 

Fiecare pas era presupus a duce la un rezultat bine cunoscut, adica economia de piata, in care ordinea spontana a pietei avea sa domine. Cu toate acestea, la o privire atenta, pasii care se faceau nu erau ghidati de un set de principii coerente intre ele din perspectiva ordinii spontane, ci de scopuri particulare. Procesul, chiar si gradual cum a fost, ar fi mers mult mai bine daca se respecta filozofia hayekiana, adica daca s-ar fi elaborat in mod consecvent legi generale, care evitau sa indice vreun scop particular, dar care ar fi trebuit sa genereze conditiile pentru a maximiza posibilitatile fiecaruia de a utiliza cunoasterea de care dispunea pentru a-si indeplini obectivele. Totusi, in cate o lege cu caracter general din acest punct de vedere se strecura vreun „mic amanunt” care, in anumite circumstante, permitea trecerea la un scop particular. Un „amanunt” de acest fel se refera la clarificarea drepturilor de proprietate. Desi se promova libertatea proprietatii private in Constitutie, alte legi intarziau sa clarifice drepturile de proprietate. Asemenea restrictii au franat cresterea libertatii economice in Romania pentru o lunga perioada si au generat conditiile pentru cresterea coruptiei. Clarificarea de la inceput a drepturilor de proprietate ar fi insemnat ca foarte multe alte scopuri particulare promovate prin diverse legi (prevederi cu dedicatie, cum se spune popular) nu s-ar fi putut realiza.

 

Neclaritatea drepturilor de proprietate si coruptia au fost principalele cauze pentru care competitivitatea firmelor a ramas relativ redusa. In aceste conditii, fixarea obiectivului neprincipial al prezervarii starii sectorului public prin cresterea impozitelor asupra intreprinderilor a generat in economia romaneasca o serie de cercuri vicioase (Croitoru si Tarhoaca, 1999; Croitoru, 2017): firmele au amanat eforturile de crestere a competitivitatii, stiind ca orice venit sau profit suplimentar ar fi fost confiscat ulterior prin impozite. Dupa ce au realizat ca acumularea de rezerve poate fi impozitata sau, in cazul companiilor de stat, facute venituri la bugetul public prin politica fiscala, firmele au inceput sa ascunda profiturile; de cate ori a fost nevoie de reducerea deficitelor bugetare, dependenta de redistribuire a foarte multor votanti a impus evitarea de catre guverne a rationalizarii cheltuielilor de personal, masura finantata tot prin cresterea impozitelor asupra firmelor; economia informala s-a extins cu ocazia fiecarei ajustari a deficitului bugetar prin cresterea impozitelor, firmele preferand sa extinda operatiunile din zona gri a economiei, ceea ce a scazut incasarea veniturilor la buget si a creat „necesitatea” unei noi cresteri a impozitelor s.a.m. d. Sursa cercurilor vicioase mentionate a fost decizia guvernelor ca in loc sa procedeze la o ajustare bazata pe responsabilitatea fiscala individuala a cheltuielilor publice curente (ceea ce inseamna de fapt a utiliza principii) a cautat sa finanteze acele cheltuieli bagand mana mai adanc in buzunarul altora.

 

Al doilea exemplu, mult mai faimos, dar la fel de daunator a fost cel al asa numitei politici „wage-led growth”, practicata din 2016 pana in 2019. Spre deosebire de politica transferarii intregii poveri a ajustarilor asupra companiilor, prin impozite, politica „wage-led growth” a fost practicata intr-o perioada de boom economic, adica atunci cand economia nu avea nevoie de un stimul fiscal. In loc sa aleaga principiul general al sustenabilitatii, guvernele din perioada respectiva au ales sa contribuie oportunist si nesustenabil la accelerarea cresterii economice intr-o perioada de boom economic, cu scopul iluzoriu al cresterii nivelului de trai. Politica a fost aceea de a creste salariile din sectorul bugetar concomitent cu reducerea unor impozite. Incalcarea principiului ca scopurile (cresterea salariilor) trebuie adaptata la mijloace (veniturile bugetare) era flagranta. Nu numai ca nu a fost nicio adaptare a scopurilor la mijloace, ci a fost doar o sfidare a principiului general. Nu a fost deloc o intamplare ca politica „wage-led growth” a fost precedata si apoi acompaniata de ideea reintroducerii impozitarii progresive. Discutia despre un astfel de impozit a alimentat iluzia votantilor ca altii vor plati pentru crestrea salariilor pe care ei ar vota-o prin aducerea la putere a celor care au propus strategia. Aceeasi strategie se aplica si in anul electoral 2020 de catre cei ce reinvie ideea impozitarii progresive in contextul in care cresterea pensiilor cu 40 la suta ar aduce o crestere mare a cheltuielilor publice in contextul in care deficitul bugetar din anul acesta ar atinge 7-8 la suta din PIB, iar in lipsa unor masuri de ajustare, deficitul bugetar ar trece probabil de 10 din PIB in anul 2021.

 

Ideea de a spori nivelul de trai in mod direct prin politici de crestere a cheltuielilor si de reducere a unor impozite este foarte atractiva pentru ca implica o ierarhie de scopuri concrete comune pentru societate, in varful careia nu poate fi decat cresterea nivelului de trai. Si socialismul a avut o astfel de ierarhie de scopuri care culminau cu cresterea nivelului de trai. Totusi, nivelul de trai depinde de ordinea pietei, astfel ca politica de cheltuieli si impozite nu poate sa tinteasca direct acest nivel fara a-l afecta negativ. Experienta socialismului este relevanta: exact pentru ca a suspendat ordinea spontana intr-un grad pana aproape de suprimare, socialismul nu a reusit sa creasca nivelul de trai. Chiar daca in prezent ideile despre mijloacele ce ar trebui folosite pentru a atinge obiectivele referitoare la egalitate si solidaritate s-au modernizat si au renuntat la confiscarea mijloacelor de productie in favoarea justitiei redistributive (sau sociale, cum mai este denumita), principiul este acelasi: o masiva interferenta cu ordinea spontana. Ceea ce pot face guvernele nu este sa incerce sa cheltuie cat mai mult pentru a atinge obiective intangibile ca egalitate si solidaritate, ci sa creeze regulile generale care sa permita cat mai multor activitati individuale sa-si atinga scopurile private, adica sa minimizeze interferenta cu ordinea pietei, care lasata sa functioneze va produce rezultatul dorit.

 

Un alt scop al strategiei „wage-led growth”, dar subsidiar celui al cresterii economice, a fost introducerea unei mai mari echitati intre nivelurile salariilor din diverse sectoare bugetare. Pentru ca in trecut s-au promovat legi salariale fara a urmari principiul echitatii orizontale, au aparut discrepante majore intre salariile relativ mari din administratie si cele relativ mici din sanatate si educatie. Prin politica „wage-led growth” s-a tintit la eliminarea discrepantelor, dar fara a institui principii generale clare care sa previna aparitia de astfel de discrepante in viitor si fara a respecta criteriul sustenabilitatii in procesul de atenuare a discrepantelor. Fara acest citeriu, discrepantele vor reaparea, facand din nou necesara o corectie prin cresteri prea mari de salarii intr-o perioada prea scurta, ceea ce va duce din nou la eliminarea unor importante investitii publice si la aparitia de deficite bugetare relativ mari.

 

Politica de a promova concomitent reducerea impozitelor si cresterea salariilor in perioada de boom economic a largit deficitele bugetare si a dus mai intai la stimularea cererii pentru importuri, largind dezechilibrul extern al Romaniei, si apoi la aparitia presiunilor inflationiste. Aceasta politica a pus finantele publice in imposibilitatea de a raspunde adecvat in cazul unui soc, care a venit sub forma valului de infectii cu SARS-CoV-2, care a necesitat inchiderea multor activitati economice si sociale.

 

Aceeasi filozofie paguboasa a pragmatismului a fost utilizata si in stabilirea sistemul public de pensii. Fiecare profesie relevanta pentru procesul politic a beneficiat de reguli particulare care au dus la serioase discrepante intre diversele categorii de pensionari definite in raport cu categoriile ocupationale din care au facut parte si in raport cu momentul iesirii la pensie. S-a ajuns la situatia in care anumite sectoare bugetare nu plateau contributii de asigurari sociale, dar aveau pensii mai mari decat cei ce plateau. Acesta injustitie a generat tensiuni care au dus la adoptarea in 2009 a unei legi prin care s-a tintit la aplicarea principiului general al contributivitatii, care a facut ca pensia individuala sa depinda de sumele platite de fiecare in perioada vietii active. Acea lege a fost modificata realtiv rapid, pentru a reintroduce exceptari de la principiul contributivitatii, astfel aparand din nou unele sectoare bugetare cu asa numitele pensii speciale. In plus, in total raspar cu criteriul sustenabilitatii, pensiile sunt programate sa creasca cu 40 la suta incepand din septembrie 2020.

 

In fine, sistemul de impozite este un alt exemplu ca politica fiscala este o mixtura de masuri puse impreuna fara a fi ghidate de reguli generale. Pentru ca scopul meu nu este o radiografie a acestui sistem, ci acela de a arata ca scopurile particulare pe care un guvern are dreptul sa le propuna nu pot fi atinse pe termen lung decat urmand principii si reguli generale, voi folosi doar un exemplu, si anume cel al cotei unice de impozitare a veniturilor personale. Ea ar trebui sa fie regula generala. Cu toate acestea, exista foarte multe exceptari de la regula. Toate acele exceptari reprezinta abateri de la principiul utilizat, prin care diverse grupuri sunt tratate total diferit. In cele din urma, cu atatea exceptari, scopul regulii generale de a promova simplitatea, transparenata si performanta sistemului, si de a descuraja evaziunea fiscala si birocratia a fost practic redus drastic.

 

Lipsa principiilor coerente in conducerea politicii fiscale dupa 1990 nu a fost accidentala, ci continua, desi alte exemple au fost mai putin vizibile decat cele amintite. Nu avem insa nevoie sa stim toate acele cazuri in care principiile au fost abandonate, daca analizam modul in care a fost condusa tranzitia spre economia de piata. Utilizarea preponderenta de scopuri particulare este dovedita de faptul ca din timp in timp am avut nevoie de asistenta de la FMI pentru a finanta deficitul contului curent, din care o mare parte se datora deficitului bugetar. Din 1990 si pana in 2004 nu am dus la capat niciunul din acele acorduri, una dintre cauze fiind pragmatismul politicii fiscale, adica abandonarea principiilor de catre cei care au aprobat-o. De cele mai multe ori, deficitele bugetare nu au putut fi mentinute la nivelurile agreate pentru ca, in recesiuni, in loc sa adapteze cheltuielile la mijloace (venituri), politica fiscala a ales sa evite ajustarea responsabila (adica respectad principii) a cheltuielilor, asa cum am aratat mai sus, si sa o finanteze din resursele firmelor, marind impozitele. Politica fiscala a procedat similar si in perioadele cand economia avea excedent de cerere. Ea a abandonat criteriul sustenabilitatii si a stimulat cresterea economica in perioade de boom, cu scopul reducerii decalajelor fata de nivelul mediu de trai din Uniunea Europeana (UE). Dupa cum s-a vazut, in 30 de ani, Romania nu a reusit sa depaseasca pozitia de tara aflata pe penultimul loc in UE la indicatorul PIB/locuitor.

 

Preocuparea pentru pragmatism a celor care au proiectat politica fiscala in trecut a fost principial gresita pentru ca nu poti ajunge la rezultatele particulare dorite prin adoptarea de masuri separate, neghidate de principii coerente, in care cel al sustenabilitatii joaca un rol important. In planul mult mai general al luarii deciziilor in grup, „aceasta viziune ‘realista’ care a dominat politica pentru atat de mult timp nu a produs rezultatele pe care avocatii sai le-au dorit. In loc sa realizeze un mai mare control asupra sortii noastre ne-am gasit in fapt mult mai angajati pe o panta pe care nu am ales-o deliberat si am fost confruntati cu ‘necesitati inevitabile’ ale unor noi actiuni care, desi niciodata intentionate, sunt rezultatul a ceea ce am facut noi” (Hayek, 1993, vol 1, p. 59).

 

Prin renuntarea la principii generale, cei ce au proiectat si implementat politica fiscala au ales, fara sa-si dea seama de acest lucru, sa proiecteze si sa implementeze o serie de masuri fiscale nu pentru ca urmau o cale dorita, ci pentru ca ajunsesera sa fie nevoiti sa reactioneze atunci cand apareau consecinte negative ale masurilor lor neghidate de principii, dar seducator denumite „pragmatice”. Astfel, calea urmata nu a fost niciodata alta decat cea impusa de necesitatea de a corecta efectele negative ale masurilor anterioare pe care chiar ei le-au sustinut sau impus neurmand un set coerent de principii.

 

Asezati pe aceasta cale pe care au initiat-o prin pragmatism, dar pe care nu o pot controla exact pentru ca nu urmeaza principii coerente, cei mai multi analisti sunt uimiti ca politica fiscala din Romania a generat doua rezultate contrare celor dorite: a) a fost aproape tot timpul prociclica, astfel ca nu a putut contribui la cresterea cererii agregate in recesiuni exact pentru ca in timpul boomurilor economice politica fiscala a avut ca scop particular stimularea cresterii economice; b) a dus la scaderea ponderii veniturilor fiscale ca procent din PIB.

 

Adeptii rationalismului pragmatic cred ca ponderea relativ mica a veniturilor in PIB este rezultatul unei scaderi prea mari a ratelor de impozitare. Uitandu-se prin prisma rationalitatii pragmatice, adica a unei rationalitati care nu pune pret pe principiile generale, ei nu inteleg ca rezultatul nedorit la care au ajuns este exact consecinta faptului ca aproape fiecare masura pe care au luat-o pe baze pragmatice a intrat in contradictie cu principiile generale si a creat necesitatea pentru alte masuri similare cu cele care le-au facut necesare, si care odata implementate au facut imposibila cresterea veniturilor bugetare ca procent din PIB.

 

Pandemia a readus in discutie solutiile care ar trebui adoptate de politica fiscala pentru a mentine deficitul la un nivel adecvat in cazul in care ar reaparea valuri succesive de imbolnaviri. Mai mult, de la 1 septembrie pensiile ar trebui sa creasca cu 40 la suta in conditiile in care Comisia Europeana a declansat procedure de deficit excesiv si a cerut adoptarea de masuri de revenire sub nivelul de 3 la suta din PIB in 2022. Chiar si fara alte valuri ale pandemiei, o asemenea crestere a pensiilor ar fi sanctionata de piete daca va duce la deteriorarea deficitului bugetar.

 

Discutiile referitoare la masurile concrete ce ar putea readuce deficitul bugetar la niveluri sustenabile scot la iveala din nou rationalismul pragmatic, in care principiile lipsesc. Economistii si politicienii sunt divizati referitor la cresterea pensiilor cu 40 la suta, dar marea lor majoritate au in comun ideea ca in ultimii 30 de ani veniturile bugetare ca procent din PIB au fost prea mici in raport cu cele din UE, si, in consecinta, ar trebui crescute. Ceea ce ii uneste pe acesti economisti si politicieni este practica de a incerca sa adapteze mijloacele (cu miezul lor tare impozitele) la scopuri (cheltuieli). In acest fel, ei continua sa neglijeze principiul general din care rezulta consecinta ca scopurile sa fie adaptate la venituri. Ignorarea acestui principiu este justificata prin pragmatism care, asa cum am mentionat, este o cauza majora pentru care veniturile bugetare ca procent din PIB este redusa.

 

Aici trebuie facuta o distinctie intre principiul responsabilitatii individuale (care cere ca fiecare votant sa plateasca pentru cresterea cheltuielilor in acord cu o regula dinainte stabilita), din care rezulta cerinta ca scopurile sa fie adaptate la mijloace, si principiul sustenabilitatii. Adaptarea cheltuielilor la impozite este esenta sustenabilitatii. Totusi, in termenii pragmatismului, un anumit deficit bugetar este considerat sustenabil daca asigura stabilizarea datoriei publice la un nivel considerat normal, indiferent daca acel nivel al deficitului este atins prin adaptarea cheltuielilor la impozite sau, invers, prin adaptarea impozitelor la cheltuieli.

 

Daca aceasta din urma este calea, atunci in democratie cheltuielile ar fi permanent sub presiunea de a creste, ducand in final la doua efecte, depinzand de calitatea bunurilor si serviciilor pe care o vor primi platitorii de impozite. Daca aceasta calitate este slaba, atunci veniturile nu vor mai putea creste, asa cum se intampla in Romania, existand o permenenta presiune pentru cresterea deficitului bugetar. Daca insa contribuabilul are satisfactia asteptata si simte ca nu a platit pentru cheltuielile altora, atunci deficitele ar putea ramane sustenabile, dar marimea mereu crescanda a cheltuielilor exprimate ca procent din PIB si structura acestora ar putea interfera masiv cu ordinea pietei, care nu va mai putea furniza cresterea asteptata a nivelului de trai fara a fi evident ca alterarea ordinii spontane este cauza de font. Sustenabilitatea este compatibila cu ordinea pietei numai daca este obtinuta prin respectarea principiului canform caruia cheltuielile trebuie adaptate la mijloace.

 

In general, daca un guvern este minoritar si are o opozitie care doreste cresterea cheltuielilor, capacitatea acelui guvern de a controla cheltuielile este relativ redusa. In prezent, aceasta este situatia in care se afla guvernul Romaniei. Sansa sa de a-si creste capacitatea de a controla cheltuielile a fost relativ mare inainte de aparitia pandemiei, cand ar fi putut organiza alegeri anticipate pe care ar fi putut sa le castige si astfel sa elimine ratiunile electorale din programarea cheltuielilor. Odata cu pierderea oportunitatii de a organiza alegeri anticipate, guvernul a pierdut mult din capacitatea de a tine in frau cheltuielile, din moment ce opozitia detine majoritatea in parlamnet. Pe langa suportul pentru cresterea cu 40 la suta a punctului de pensie, opozitia poate introduce noi initiative pentru cresterea altor cheltuieli. Prin strategia de a prezenta problema cresterii pensiilor ca pe o problema de solidaritate, despre care am aratat ca nu are un continut concret, opozitia arata indepartarea sa de obiectivul/principiul sustenabilitatii. In final, cresterea pensiilor va fi luata inapoi prin alte mijloace.

 

Cei ce nu sustin cresterea pensiilor cu 40 la suta in conditiile in care deja deficitul bugetar ar putea ajunge la niveluri relativ inalte, dar sustin cresterea impozitelor, adera doar partial la principii. Ei adera la principiul sustenabilitatii, dar, asa cum am aratat mai sus, incearca sa rezolve problema incalcand principiul din care rezulta ca scopurile (cheltuielile) trebuie adaptate la mijloace, nu invers. Este ca si cand ei ar valida cresterile exagerate cu salariile din sectorul bugetar in perioada 2016-2019 prin cresterea impozitelor. Evident, ei vor primi intrebarea de ce nu au in vedere o crestere a impozitelor suficient de mare pentru a acomoda si cresterea pensiilor cu 40 la suta. Ei nu pot raspunde la aceasta intrebare. Mai mult, presupunand ca pensiile nu vor fi crescute, cresterea impozitelor pentru a readuce deficitul bugetar sub 3 la suta in 2022 ar insemna incalcarea principiului care cere ca unei cresteri de impozite sa ii corespunda o crestere a serviciilor oferite dupa o regula generala prestabilita. In aceste conditii, chiar si acel deficit bugetar nu va fi sustenabil, caci contribuabilii vor realiza ca platesc mai mult fara sa primeasca ceva in schimb.

 

In fine, unii nu doresc doar o crestere a impozitelor, ci o crestere a lor concomitent cu introducerea unei progresivitati mai mult sau mai putin accentuate. Asa cum am amintit deja, sistemul progresivitatii, care intotdeauna este prezentat de cei ce il sustin ca aducator de justitie distributiva (sociala), stimuleaza consumul pe cheltuiala altora, motiv pentru care Benjamin Constant (1810, p. 198) il considera inutil si periculos, iar Mises (2019, p. 750) arata ca incetineste economisirile, acumularea de capital si cresterea salariilor mai mult decat „un impozit per capita care se plateste in mod egal si uniform”. Este relativ usor de inteles ca un astfel de impozit ar contribui la scaderea veniturilor bugetare pe termen mai lung. El va contribui la cresterea cheltuielilor publice, deoarece incalca principiul care face ca scopurile (cheltuielile) sa fie adaptate la mijloace (impozite). Cei cu venituri relativ mici vor vota cu usurinta cresterea cheltuielilor din moment ce ei platesc relativ putin prin impozite. Totusi, va creste insatisfactia celor care vor plati impozite mai mari fara a primi in schimb ceva echivalent. In final, dupa ce se va vedea ca, asa cum a aratat Mises, salariile reale isi vor incetini cresterea din cauza sistemului de impozitare prigresiva, insatisfactia se va extinde si se va reflecta in faptul ca impozitele platite vor fi din nou relativ mici ca procent din PIB.

 

Cu o abordare rationalist-pragmatica, solutiile nu vor duce decat temporar la o panta dorita de ajustare, fiind necesara doar o scurta perioada de timp pentru ca panta efectiva sa devina din nou una nealeasa deliberat, ci impusa de deciziile neghidate de principii generale. Cresterea impozitelor pentru a finanta un nivel al cheltuielilor a caror structura se perpetueaza prin ocolirea principiilor este o eroare. Asa cum am aratat, aceasta abordare nu permite atingerea scopurilor particulare pentru care diversele guverne vin la putere, pentru ca nu sunt ghidate de principii. Nivelul de impozitare dorit la nivel individual este mai mare daca regulile ar fi generale, adica ar reflecta principii corecte si coerente intre ele.

 

In acest studiu am analizat criticile aduse masurilor de politica monetara si fiscala implementate ca raspuns la socurile provocate de pandemia SARS-CoV-2. Am aratat ca o caracteristica a acestor critici este aceea ca nu se focalizeaza pe verificarea respectarii de catre politicile respective a unor principii generale, ci se se concentreaza pe comparatii intre politicile promovate in Romania si politicile din alte tari cu referire la paleta de instrumente utilizate si la magnitudinea ajustarilor.

 

Concluziile unor critici ca politica monetara ar fi trebuit sa apeleze si la unele instrumente neconventionale, cum ar banii din elicopter sau relaxarile cantitative sunt in contradictie cu circumstantele care fac necesara utilizarea unor astfel de instrumente. In esenta, aceste circumstante se refera la precaritatea cererii (gap puternic negativ al productiei), la plasarea sistematica a inflatiei sub nivelul dorit, la indisponibilitatea sau ineficienta altor instrumente de politica monetara (rata nominala a dobanzii este la zero sau legatura dintre rata dobanzii si cerere este slaba), la lipsa vointei politice de a creste datoria publica si, in fine, la existenta unei forme de integrare a programului fiscal cu politica monetara, din care rezulta garantii reciproce referitoare la independenta bancii centrale si la ireversibilitatea operatiunilor facute de banca centrala in cadrul programului (Bernanke, 2016; Gali, 2014).

 

O examinare atenta arata ca niciuna dintre circumstantele mentionate mai sus nu au fost prezente in Romania pentru a face necesara apelarea la instrumentele neconventionale. Concluzia mea este aceea ca in loc sa caute principiile dupa care sa judece justetea tipului de instrumente folosite, criticii au procedat exact invers, si anume au pus in centru ideea de imitatie a politicilor dezvoltate de alte tari, in special tarile dezvoltate. Politica imitatiei este prin natura ei o politica care in mod deliberat renunta la ratiune. Este politica de tipul „animal spirit”. Bancile centrale nu pot avea aceasta abordare. Independenta de care se bucura le-a fost acordata de societate cu scopul precis de a aplica reguli generale care sa asite judecata.

 

O alta critica ce nu poate fi sustinuta cu argumente este aceea ca magnitudinile ajustarilor in ratele dobanzilor, in interventiile pe piata secundara pentru cumparari definitive de titluri de stat sau in extinderea deficitului bugetar prin cresterea cheltuielilor si acordarea unor amanari la plata impozitelor au fost insuficiente. Am aratat ca aceasta critica isi are baza in multiplele preferinte existente la nivelul societatii. In masura in care preferintele politice ale guvernelor reflecta o agregare a preferintelor individuale diverse, atunci putem vedea o structura agregata a acestor preferinte prin intermediul importantei pe care guvernele o acorda obiectivelor referitoare la crestere economica, solidaritate sociala si sustenabilitate (Crum, 2013). De aici rezulta ca importanta relativa acordata celor trei obiective nu este determinata atat de circumstantele economice prezente si anticipate, ci de preferintele din societate referitoare la acele obiective.

 

Ideea unora ca magnitudinea ajustarilor a fost insuficienta poate fi o reflectare a inclinatiei lor de a prefera mai degraba obiectivele referitoare la crestere economica si solidaritate, decat sustenabilitatea politicilor. Cand preferintele sunt astfel deplasate, interferenta guvernelor cu ordinea pietei tinde sa creasca, pietele intampinand dificultati in a-si transmite cerintele lor pentru competitivitate in parametrii politicilor. Pentru ca politica monetara este condusa dupa reguli generale, tendinta sa este aceea de a urmari sustenabilitatea.

 

Experienta ne-a aratat ca, spre deosebire de politica monetara, politica fiscala a fost condusa in ultimii 30 de ani fara a urma principii generale, astfel ca ea a fost cel mai adesea deplasata spre a favoriza obiectivele cresterii economice si ale solidaritatii, chair daca, asa cum arata Hayek, nu poate exista o solidaritate la nivelul societatii in sensul unei unitati referitoare la obiective comune stiute.

 

Totusi, in contextul in care socul determinat de pandemie a aparut dupa ce in ultimii ani politica fiscala a promovat, in mod nesustenabil, cresteri salariale foarte mari concomitent cu reduceri de impozite, spatiul ramas pentru o largire a deficitului bugetar fara ca acesta din urma sa devina nesustenabil a fost foarte ingust. Magnitudinea masurilor de stimulare fiscala in timpul pandemiei a fost limitata de politicile fiscale din trecut si de nevoia ca politica fiscala sa fie sustenabila, pentru a evita declansarea unor corectii necontrolate induse de fortele pietei.

 

Cei ce nu au inteles ca politica monetara are reguli care o obliga sa ramana sustenabila si ca deficitul bugetar nu s-ar fi putut extinde mai mult fara a atinge limita de la care ar fi devenit nesustenabil chiar in anul 2020 au considerat ca masurile monetare si respectiv fiscale au fost insuficiente. Intre cele trei obiective mentionate – crestere economica, solidaritate si sustenabilitate – ultimul este prin natura sa mai mult o conditie ce se cere indeplinita, si de aceea mai greu de inteles si de acceptat.

 

In ultimii 30 de ani administrarea politicii fiscale a fost de tip pragmatic, adica nu a fost ghidata de principii si reguli generale. Consecinta acestui pragmatism a fost aceea ca la orice moment in timp, multe alte actiuni viitoare reprezentau doar reactii la unele consecinte negative ale masurilor anterioare neghidate de principii. Astfel, in cea mai mare masura, calea urmata de politica fiscala mai degraba s-a impus impredictibil, decat a fost rezultatul unei strategii.

 

Din pragmatismul politicii fiscale votantii au invatat ca stabilirea cheltuielilor bugetare din diversele programe de guvernare se face fara ca ei sa dispuna de o regula pe care sa o utilizeze pentru a determina partea de cheltuieli pe care ar trebui sa o sprijine ei insisi cu impozite. In acest context, nu cheltuielile sunt stabilite in functie de veniturile disponibile, ci veniturile trebuie identificate ulterior.

 

Observand aceasta caracteristica, votantii au fost de acord cu programele de guvernare care promit cresterea cheltuielilor si lasa neclarificate sursele de finantare. Acest lucru a fost posibil deoarece presiunea politica pe care ei o pot crea impotriva cresterii ratelor de impozitare a veniturilor lor personale (singurul cost pe care il stiu referitor la sarcina pe care o au referitor la suportarea cheltuielilor publice), este mare. Ei stiu din experienta ca, asa cum am aratat in text, sarcina ajustarilor a fost in mare parte transferata asupra firmelor, prin cresterea impozitelor, si se asteapta ca aceasta practica sa continue. In cel mai rau caz, marea masa a votantilor stiu ca daca ar fi ca si impozitele personale sa creasca, atunci acest lucru s-ar putea face prin introducerea impozitarii progresive, astfel ca sarcina finantarii cheltuielilor crescute pe care ei le-au votat va fi suportata de cei cu venituri mari.

 

Pentru anul 2020 este prevazuta prin lege o crestere a punctului de pensie cu 40 la suta incepand din septembrie. Aceasta cheltuiala va duce la cresterea deficitului bugetar, mai ales in anul 2021, cand, in lipsa unor masuri de ajustare, deficitul bugetar ar putea fi de peste 10 la suta din PIB. Guvernul va trebui sa identifice masuri pentru a readuce deficitul bugetar la sub 3 la suta in 2022, asa cum ar dori Comisia Europeana, pentru a suspenda procedura de deficit excesiv declansata in 2020. Lumea politica si cea a analistilor este divizata referitor la cresterea cu 40 la suta a pensiilor, dar pare sa existe un consens in favoarea cresterii impozitelor ca principala masura de reducere a deficitului bugetar, indiferent de decizia adoptata referitor la cresterea pensiilor.

 

Cresterea veniturilor bugetare prin imbunatatirea colectarii impozitelor ar fi o masura corecta. In schimb, apelarea la cresterea ratelor de impozitare ar fi eronata din doua perspective: pe de o parte ar fi prociclica, ceea ce ar putea contribui la prelungirea recesiunii din anul 2020 si in anul 2021. Pe de alta parte, ar fi doar o alta masura ce ar continua lungul sir de masuri luate fara a urma principii corecte. Aceasta practica nu va duce la alte rezultate decat cele la care a dus si pana acum: o politica fiscala neasumata deliberat, ci rezultata ca raspuns pragmatic la „necesitatile” create de masurile anterioare; o politica fiscala prociclica; si, in fine, un nivel relativ redus al veniturilor bugetare ca procent din PIB. Solutia corecta este instituirea de principii care sa ghideze politica fiscala. Odata adoptate, principiile vor scoate la iveala ca problema finantelor publice romanesti este pe partea de cheltuieli, astfel ca solutia nu ar putea fi pe partea de venituri.