Angajamentele si politicile existente ale blocului comunitar in domeniul climei, inclusiv cele privitoare la sistemul de comercializare a certificatelor de emisii (ETS) si la CBAM (Carbon Border Adjustment Mechanism), au dus la cresterea presiunii asupra industriei otelului de a-si reduce rapid emisiile de carbon. Sporirea preturilor carbonului in cadrul ETS, la care se adauga concurenta semnificativa cu producatorii din afara Europei, precum si presiunile geopolitice in crestere, reprezinta provocari majore pentru companiile de profil din UE. Ca raspuns, se incearca decarbonizarea, consolidarea competitivitatii si cresterea economica prin revitalizarea productiei industriale. Impulsionat de raportul Draghi din 2024, blocul comunitar elaboreaza politici care sa abordeze problemele cu care se confrunta domeniile mari consumatoare de energie, in eforturile lor de a ramane competitive intr-o lume cu emisii scazute de carbon si de a reduce, concomitent, dependenta de combustibilii fosili importati.

 

Pentru asigurarea competitivitatii continue a sectoarelor-cheie, au fost elaborate doua documente importante: Clean Industrial Deal (CID) si Affordable Energy Action Plan (AEAP), publicate in februarie 2025. CID stabileste o serie de masuri, inclusiv reducerea costurilor energetice industriale, consolidarea finantarii pentru decarbonizarea industriala, dezvoltarea de noi lanturi de aprovizionare si parteneriate internationale, precum si crearea de piete-pilot pentru produsele industriale nepoluante. AEAP include actiuni menite sa sporeasca accesul operatorilor industriali la energie nepoluanta la preturi accesibile. Alte norme pentru punerea in aplicare a celor doua strategii urmeaza sa fie adoptate in 2025 si 2026, inclusiv o lege privind accelerarea decarbonizarii industriale si un plan de actiune pentru otel si metale. Fiind una dintre industriile cu cea mai mare intensitate a emisiilor de carbon din lume, productia de otel a fost obiectul atentiei generale, datorita implicatiilor transformarii sale. Pentru productia primara de otel lichid in principal din minereu de fier, care reprezinta aproximativ 78% din valoarea globala, aceasta transformare presupune o schimbare a procesului de fabricatie. In prezent, fabricatia primara de otel se realizeaza in cea mai mare parte prin procesul de furnal inalt - cuptor cu oxigen de baza (BF-BOF), care emite pana la 1,8 tone de CO2 pe tona de otel brut, in principal din cauza arderii carbunelui sau prin procesul de fier redus direct - cuptor cu arc electric (DRI-EAF), care utilizeaza gaz natural sau carbune ca agent de reducere. Transformarea productiei primare de otel implica inlocuirea procedurilor traditionale cu unele cu emisii reduse, inclusiv DRI-EAF care foloseste hidrogen regenerabil ca agent de reducere sau metoda EAF (furnal cu arc electric), bazata pe deseuri de otel sau fier verde importat. In ceea ce priveste productia secundara de otel, in care materialul este fabricat intr-un EAF pe baza de deseuri de otel reciclate, emisiile sunt mult mai reduse, cumuland 0,7 tone de CO2 pe tona de otel brut. O cale alternativa de decarbonizare este mentinerea procesului BF-BOF si completarea acestuia cu captarea carbonului. Cu toate acestea, metoda este considerata ineficienta de catre producatorii de otel din Romania si s-a demonstrat ca prezinta incertitudini semnificative asociate cu impactul sau real asupra emisiilor. 

Lipsa de actiune presupune costuri mai mari decat cele pentru transformare

Transformarea productiei de otel necesita accesul la un portofoliu de optiuni tehnologice si va fi deosebit de costisitoare pentru productia primara, in timp ce cea secundara de otel se va confrunta cu provocari specifice in ceea ce priveste accesul la energie curata si la deseuri de otel de inalta calitate. Acest lucru reprezinta o provocare deosebita pentru Romania, una dintre putinele tari din Europa Centrala si de Est (ECE) in care se mai produce otel primar. Liberty Steel Galati, care realizeaza 2,35 Mt de otel lichid folosind procesul BF-BOF, intentioneaza sa-si creasca productia anuala la 4,1 Mt si sa se decarbonizeze complet pana in 2030, trecand la un proces DRI-EAF, care utilizeaza hidrogen regenerabil. Romania gazduieste, de asemenea, mai multi producatori secundari de otel, care produc in total aproximativ 580.000 de tone de otel lichid prin intermediul EAF pe baza de deseuri. Costul lipsei de actiune pentru a face fata acestei provocari de transformare este semnificativ. Accesul la energie electrica ieftina si curata este o problema presanta pentru acest domeniu de activitate, avand in vedere cererea semnificativa de energie electrica a furnalelor electrice de ardere. De aceea, pe plan local se preconizeaza o crestere a cererii de energie electrica din partea industriei siderurgice. Pentru ca Liberty Steel Galati sa-si desfasoare transformarea conform planului, ar avea nevoie de capacitati suplimentare de energie regenerabila echivalente cu minimum 43% din capacitatea regenerabila instalata totala a Romaniei in 2024. Acestea ar fi necesare in mare parte pentru a sustine productia interna de hidrogen regenerabil - o parte integranta a planului de transformare a Liberty - si, eventual, a unor EAF care doresc sa inlocuiasca gazele naturale cu hidrogen pentru producerea de caldura industriala. 

 

In ceea ce priveste metoda DRI-EAF, care utilizeaza hidrogen regenerabil ca agent de reducere (H2-DRI-EAF), teoretic conversia de la productia traditionala de otel BF-BOF, la productia H2-DRI-EAF ar putea permite o reducere a emisiilor de CO2 de pana la 99,6%, pana la doar 0,01 tone de CO2 pe tona de otel brut, mentinand, in acelasi timp, capacitatile la scara larga si gama de produse posibile prin productia primara de otel. In prezent, nu exista instalatii active de productie DRI-EAF la scara comerciala care sa utilizeze hidrogen verde. Unele instalatii europene (inclusiv cele detinute de Thyssenkrupp si ArcelorMittal) au anuntat planuri de trecere la acest proces de productie. Cu toate acestea, transformarea la H2-DRI-EAF se confrunta cu provocari importante, una dintre ele fiind disponibilitatea hidrogenului regenerabil. Realizarea productiei de hidrogen la scara necesara se bazeaza pe politici nationale coerente, finantare publica si o crestere a capacitatii de energie regenerabila si a infrastructurii de transport al hidrogenului. Producatorii secundari de otel ar putea beneficia, de asemenea, de o disponibilitate sporita a hidrogenului regenerabil, ca inlocuitor al gazului natural in productia de caldura. Pe termen lung, chiar si intr-un scenariu de costuri foarte ridicate ale hidrogenului, tranzitia productiei primare de otel la H2-DRI-EAF in Romania ar atinge paritatea costurilor cu productia conventionala, in conditiile cresterii preconizate a pretului carbonului. Pretul final al hidrogenului regenerabil va depinde de mai multi factori, cum ar fi costul electricitatii regenerabile, CAPEX/ factorul de incarcare al electrolizorului si costurile de transport ale hidrogenului, in cazul in care acesta este achizitionat. Hidrogenul poate fi produs la fata locului prin electroliza la uzina sau poate fi produs in afara si transportat la otelarie cu diferite costuri asociate si avantaje tehnice.

UE isi propune sa reduca considerabil costul hidrogenului regenerabil prin accelerarea utilizarii pe scara larga. Lansarea unui mecanism pentru hidrogen si a CAEE-urilor pilot pentru intreprinderi ar putea, de asemenea, sa reduca costurile de productie pe termen mediu. O dilema cu care se confrunta industria siderurgica si unul dintre principalele motive de incertitudine in ceea ce priveste ambitiile UE privind utilizarea hidrogenului regenerabil este cantitatea mare de energie electrica regenerabila necesara pentru a produce hidrogen verde. Alte optiuni de producere a hidrogenului cu emisii reduse de dioxid de carbon - de asemenea electrolitice, dar care utilizeaza energie electrica din alte surse cu emisii reduse de dioxid de carbon, cum ar fi energia nucleara - sunt recunoscute in prezent la nivelul UE, asteptandu-se clarificari suplimentare in urma adoptarii unui act delegat privind hidrogenul cu emisii reduse de dioxid de carbon.

 

Infrastructura de transport a hidrogenului va trebui sa fie construita, dar este in prezent intarziata in Romania, care intentioneaza sa amestece mai intai 2% hidrogen in sistemul existent de transport al combustibililor fosili. Aceasta masura risca sa genereze reduceri marginale ale emisiilor, la costuri semnificative. Nu exista nicio garantie in ceea ce priveste disponibilitatea infrastructurii de hidrogen de a alimenta furnalele existente, pregatite pentru hidrogen, ale producatorilor secundari de otel, nici viitoarea unitate DRI a Liberty Steel Galati. Prin urmare, lipsa infrastructurii creeaza un risc real de neconcordanta intre oferta si cererea de hidrogen. Absenta cooperarii regionale cu alte tari din Europa Centrala si de Est, inclusiv in ceea ce priveste transportul transfrontalier de hidrogen, risca, de asemenea, sa supradimensioneze capacitatile de transport de hidrogen din Romania in cazul in care se urmeaza o abordare nationala izolata. Pe langa infrastructura de transport, viitorii distribuitori de hidrogen trebuie sa analizeze si optiunile de stocare, in special cele subterane, care sunt mai fezabile pentru volume mari decat rezervoarele supraterane. Solutiile includ utilizarea zacamintelor de gaze naturale epuizate sau a cavernelor de sare. Transportul poate fi realizat prin conducte special construite sau adaptate, pe cale navala dupa lichefiere, ori sub forma de purtatori chimici precum amoniacul sau metanul sintetic. Prin urmare, o provocare pentru politica este crearea unui mediu de reglementare care sa permita implementarea de catre distribuitori a unor solutii de stocare a hidrogenului rentabile si acceptabile din punct de vedere social.

Dezvoltarea infrastructurii de hidrogen va necesita coordonarea tuturor elementelor lantului valoric al acestuia. Un prim pas in aceasta directie este cartografierea principalelor parti interesate esentiale pentru dezvoltarea industriei hidrogenului, inclusiv consolidarea dialogului dintre operatorul de transport al gazelor, societatile de distributie, potentialii furnizori de sisteme de stocare, industriile-cheie - inclusiv siderurgia, si producatorii de energie electrica cu emisii reduse de carbon, pentru a optimiza utilizarea energiei si a asigura integrarea eficienta intre sectoare.

 

Deseurile de otel devin, la randul lor, o resursa strategica pentru decarbonizarea productiei de otel, multi producatori primari considerand productia EAF pe baza de deseuri ca o alternativa sau o componenta a productiei lor primare. Pentru UE, trecerea la utilizarea EAF pe baza de fier vechi ar putea insemna ca spatiul comunitar sa devina un importator net de fier vechi pana in 2030, in timp ce in prezent exporta aproximativ 18 milioane de tone. Avand in vedere ca oferta globala se confrunta deja cu dificultati in a satisface cererea tot mai mare de fier vechi de inalta calitate, disponibilitatea acestui material de intrare cheie s-ar putea dovedi un obstacol in calea productiei de otel cu emisii reduse de carbon. Pana in luna mai 2023, 70 de tari au impus restrictii sau interdictii la exportul de fier vechi, iar acordul pentru o industrie curata prevede multiple masuri privind circularitatea, destinate imbunatatirii ofertei de fier vechi de inalta calitate pentru producerea otelului cu emisii reduse de carbon, inclusiv o viitoare lege privind economia circulara si infiintarea unor centre trans-regionale de circularitate.

Cererea de deseuri de otel va creste probabil si in Romania. In prezent, industria siderurgica locala achizitioneaza deseuri de otel de pe piata interna, insa producatorii sustin ca oferta viitoare va fi probabil insuficienta, avand in vedere planul de tranzitie al Liberty Galati, care se preconizeaza ca isi va creste de patru ori consumul de deseuri de otel, echivalentul a 80% din nivelul actual al exporturilor Romaniei. De asemenea, se preconizeaza o majorare a cererii din partea producatorilor secundari de otel ArcelorMittal Hunedoara si Donalam Targoviste (fostul COS Targoviste), care functioneaza in prezent mult sub capacitatea lor maxima. Totodata, este planificata redeschiderea instalatiei secundare de productie Otelul Rosu, ceea ce va contribui si mai mult la cresterea cererii de deseuri de otel. In acest context de majorare a cererii, datele publice privind deseurile din Romania arata o crestere constanta a exporturilor incepand din 2016 si un deficit comercial relativ constant incepand din 2021. Principala destinatie a exporturilor este Turcia, care primeste aproximativ doua treimi din exporturile de deseuri de otel ale Romaniei, urmata de Republica Moldova (14% din exporturi). Producatorii locali de otel utilizeaza un amestec de tipuri de deseuri, cu o preferinta pentru cele cu grosime mai mare, avand in vedere puritatea si densitatea lor superioara, ceea ce duce la cresterea eficientei energetice. Cu toate acestea, disponibilitatea pe pietele internationale este in scadere din cauza unei cresteri a cererii determinata de tranzitia la EAF-uri. 

Calitatea deseurilor este, de asemenea, corelata cu eficienta energetica a procesului EAF. Se estimeaza ca cererea de energie electrica este cu 45% mai mare pentru deseurile de calitate slaba (cu concentratii ridicate de cupru si staniu) in comparatie cu cele de calitate superioara. Pentru a facilita disponibilitatea deseurilor de calitate superioara in tara noastra, va fi mai intai esential sa se colecteze date mai precise privind diferitele tipuri si niveluri de calitate ale deseurilor de otel. Aceasta este o conditie prealabila pentru o mai buna planificare a politicilor si masurilor privind utilizarea deseurilor. In prezent, datele privind deseurile din Romania clasifica 97% din exporturi drept "alte deseuri si resturi".

 

Sintetizand, producatorii de otel ar trebui sa-si asigure necesarul de energie regenerabila fie prin investitii in productia la fata locului, fie prin obtinerea proactiva de CAEE-uri (acorduri de cumparare a energiei electrice). Ei ar putea, de asemenea, sa-si satisfaca partial cererea de hidrogen regenerabil prin planificarea productiei la fata locului. Cu toate acestea, cea mai mare parte a actiunilor concrete necesare pentru tranzitia siderurgica tine de competenta factorilor de decizie din Romania. O elaborare coerenta a politicilor si o viziune pe termen lung ar sprijini decarbonizarea industriei siderurgice, alaturi de o comunicare clara, punerea in aplicare a instrumentelor de sprijin, deblocarea rapida a fondurilor si a schemelor de ajutor de stat, precum si dezvoltarea de etichete, standarde si mecanisme de creare a cererii. Va fi necesara o mai mare previzibilitate a politicilor nationale care reglementeaza dezvoltarea industriala, pentru a asigura elaborarea de strategii de investitii pe termen mediu si lung din partea producatorilor de otel, dat fiind faptul ca mentinerea competitivitatii siderurgiei este un obiectiv de importanta strategica.