Traditional, inflatia a fost asociata indeobste ratelor inalte de crestere economica, care au dus la rate mici ale somajului. Pe culmile de crestere al ciclului economic, cererea este din ce in ce mai greu satisfacuta de producatori, care se confrunta cu o capacitate limitata de productie si cu lipsa fortei de munca, somajul fiind scazut. In aceste conditii, diferenta dintre cerere si oferta duce la o crestere generalizata a preturilor, adica la inflatie.

Este momentul in care bancile centrale intervin pentru a pune piciorul pe “frana” economiei prin cresterea dobanzilor. Este un demers care actioneaza pe doua directii. Pe de o parte, face creditele mai scumpe, iar pe de alta parte, descurajeaza comportamentul consumerist si incurajeaza economisirea. Astfel, economia este adusa la o rata de crestere sustenabila, iar inflatia revine sub control.

Multa vreme s-a considerat ca aceasta corelatie inversa dintre inflatie ridicata si somaj scazut (crestere economica ridicata) promovata de economistii Keynesieni este de nezdruncinat. Insa socul petrolier al anilor ‘70 a aratat ca modelul nu este infailibil.

In contextul socului petrolier din acea perioada, economia americana a cunoscut cinci trimestre consecutive cu crestere economica negativa. In acelasi timp, explozia pretului petrolului a facut ca inflatia sa se dubleze in 1973, ca sa ajunga la o valoare de doua cifre in 1974. In paralel somajul ajungea la 9% in mai 1975. O combinatie care pe baza teoriilor populare de pana atunci nu ar fi trebuit sa existe. Ea a fost denumita stagflatie pentru a descrie o situatie de prelungita stagnare economica, insotita de o inflatie inalta.

Exista o ingrijorare in crestere ca economiile tarilor dezvoltate s-ar putea indrepta catre o astfel de situatie. Explozia preturilor la petrol, gaze si energie electrica, criza transportului la nivel global, toate creaza impreuna furtuna perfecta pentru o crestere generalizata a preturilor. In acest context, inflatia din zona euro a ajuns in septembrie la 3,4%, un maxim al ultimilor 13 ani, in timp ce in Germania inflatia de 4,1% este un maxim al ultimilor 29 de ani. In paralel insa, economiile nationale sufera pe masura ce din ce in ce mai multe companii isi micsoreaza capacitatile de productie pentru a tine costurile sub control. O astfel de situatie va duce la o crestere treptata a somajului si, temerea este ca, in final, vom ajunge la stagflatie.

O astfel de situatie va pune bancile centrale in fata unei dileme teribile. Pe de o parte cresterea inflatiei ar necesita cresterea dobanzilor, in timp ce stagnarea economica ar avea nevoie de scaderea dobanzilor. In acelasi timp, trebuie spus ca bancile centrale sunt traditional mult mai preocupate de inflatia produsa de cererea excesiva, decat de inflatia produsa pe partea de oferta, asa cum este cea cauzata de preturile la energie. Acesta este si motivul pentru care, in pofida unor presiuni inflationiste evidente, marile banci centrale inca evita sa creasca dobanzile, cu scuza ca presiunile inflationiste sunt “tranzitorii”.

Este o eticheta pe care investitorii o accepta din ce in ce mai greu, motiv pentru care se manifesta in consecinta: randamentele obligatiunilor pe termen mediu si lung sunt in crestere (preturile sunt in scadere), in timp ce bursele par sa fi ajuns la un platou.

In Romania, inflatia este in crestere marcanta, in timp ce economia nu da inca semne de incetinire. Ea insa este inevitabila in conditiile reinflamarii pandemiei si a corectiilor bugetare pe care guvernul va trebui sa le opereze in 2022. Un important element catalizator al economiei ar putea sa fie reprezentat de Planul National de Redresare si Rezilienta avand o substantiala finantare europeana.

Cu conditia ca banii sa fie alocati intr-un mod eficient, astfel incat sa duca la un efect de angrenare in economie. Ramane sa gasim si forta de munca necesara, iar atunci cand o gasim, sa nu fim obligati sa o tinem inchisa in case.