Reziliența sistemului energetic european (EES) este un factor critic pentru asigurarea stabilității socio-economice a continentului și pentru realizarea ambițiilor climatice stipulate în Green Deal. În epoca modernă, sectorul energetic este una dintre cele mai importante părți ale infrastructurii critice. În cazul unei defecțiuni a EES, penuria care ar rezulta ar provoca inclusiv funcționarea defectuoasă a altor infrastructuri critice, cum ar fi transporturile, majoritatea serviciilor de comunicații, serviciile de sănătate și aprovizionarea cu apă potabilă, din cauza efectelor în cascadă. În unele cazuri, acest lucru poate duce nu numai la costuri economice enorme, ci și la pierderi de vieți omenești. Criza energetică din 2022-2023 a demonstrat că dinamica geopolitică este imprevizibilă, se poate schimba rapid și poate avea un impact semnificativ asupra aprovizionării cu energie și asupra stabilității prețurilor. Prin urmare, este important să se conceapă și să se modernizeze sectorul energetic într-un mod care să asigure reziliența acestuia. 

 

Un obiectiv major în acest context este de a analiza impactul vulnerabilităților interne, al amenințărilor legate de climă și al riscurilor geopolitice, studiind totodată interconexiunile dintre acestea. Configurația actuală a EES relevă provocări structurale și operaționale fundamentale. Astfel, 14 combustibili fosili reprezintă, în continuare, aproximativ 70% din aprovizionarea brută cu energie a UE. În 2022, s-a importat 63% din energia necesară, demonstrând dependența continuă de partenerii externi și expunerea la volatilitatea pieței mondiale. Totodată, aproximativ 40 % din rețeaua de distribuție a energiei electrice are o vechime de peste patru decenii, iar infrastructura actuală nu este echipată pentru a face față creșterii anticipate cu 60% a cererii până în 2030. Pe scurt, EES nu este încă pregătit pentru nici tranziția energetică completă, nici cerințele de reziliență ale unei lumi instabile din punct de vedere geopolitic și vulnerabile la schimbările climatice. O serie de puncte slabe interne amenință funcționalitatea și reziliența EES în mod independent de crizele externe. Printre principalele vulnerabilități se numără: integrarea fragmentată a pieței energiei, întârzierea schimbului transfrontalier de energie electrică și împiedicarea scalabilității energiilor din surse regenerabile. La acestea se adaugă blocaje de natură reglementară și juridică, cum ar fi autoritatea limitată a Agenției Europene a Autorităților de Reglementare în Domeniul Energiei (ACER) și procedurile excesiv de lungi de autorizare a noilor proiecte de infrastructură. În plus, probleme majore pune infrastructura de rețea învechită și subdezvoltată, inclusiv liniile de înaltă tensiune și interconectivitatea insuficientă între statele membre. Trebuie amintită inclusiv capacitatea insuficientă și subutilizată a surselor regenerabile, cu redistribuiri frecvente din cauza congestionării rețelei și lipsei capacității de stocare. De asemenea, stocul imobiliar este ineficient, 75% din structuri fiind clasificate ca ineficiente din punct de vedere energetic, preconizându-se că vor rămâne în funcțiune până după 2050. În fine, în prezent există îmbunătățiri insuficiente în ceea ce privește eficiența energetică a transporturilor, care rămâne sectorul cu cel mai lent progres în cadrul eforturilor de decarbonizare ale UE. Aceste deficiențe nu numai că reduc fiabilitatea operațională, dar amplifică și impactul șocurilor externe.

 

Energia brută disponibilă în UE a atins un nivel maxim de aproximativ 70.000 petajouli (PJ) în 2006 și a scăzut la 58.461 PJ până în 2022, cu 4,5% mai puțin decât în 2021 și cu 6,3% sub nivelurile din 1990, conform datelor Eurostat. Trendul reflectă tendințele pe termen lung și poate fi atribuit parțial șocurilor prețurilor la energie care au urmat invaziei rusești în Ucraina. În 2022, 23,8% din această energie a fost consumată în procese de transformare și nu a fost disponibilă pentru utilizatorii finali. Consumul final de energie a urmat un model similar, atingând un nivel maxim de 41.447 PJ în 2006 și scăzând la 37.771 PJ în 2022. În timp ce cererea globală s-a diminuat, ponderea energiei din surse regenerabile și a biocombustibililor a crescut de la 4,3% la 12,2% între 1990 și 2022, iar ponderea combustibililor solizi a scăzut de la 9,6% la 1,8%, o tendință determinată de eliminarea treptată a cărbunelui la nivel național. Trei sectoare au reprezentat 83% din consumul final de energie în 2022: transporturile (31%), gospodăriile (27%) și industria (25%). Pe primul segment, transportul rutier domină cu 73,6% în 2022 (gaz/ motorină - 65,4% și benzină - 25,2%, electricitatea reprezentând doar 0,3%). În gospodării, încălzirea spațiului a avut o pondere de 63,5%, cerea fiind satisfăcută în principal prin gaze naturale (36,3%), urmate de energii regenerabile și biocombustibili (31,4%), petrol (13,1%) și electricitate (6,1%). În ansamblu, cererea de energie a gospodăriilor rămâne puternic dependentă de combustibilii fosili. În industrie, electricitatea (33%) și gazele naturale (32%) au fost principalele surse de energie în 2022. În timp ce consumul total de energie industrială a scăzut cu 27,1% între 1990 și 2022, utilizarea energiei din surse regenerabile și a biocombustibililor a crescut cu 84,7%, conform aceleiași surse. În timp ce combustibilii fosili domină aprovizionarea totală cu energie, producția de energie electrică prezintă o situație diferită. În sectorul respectiv, 39,4% din energia netă provine din surse regenerabile, urmată de cea nucleară (21,9%), gaz (19,6%), cărbune (15,8%) și petrol/ alte surse (3,3%). Deși mai "curată" decât mixul energetic general, producția de energie electrică depinde, în continuare, în mare măsură, de gaz și cărbune. Dependența de importurile de energie rămâne o preocupare majoră. În 2022, doar 37% din energia UE a fost produsă pe plan intern, 63% fiind importată. Livrările de pe piețele externe au totalizat 604 miliarde euro (sau 3,8% din PIB-ul UE) și au reprezentat 22,5% din totalul importurilor UE.

Este necesar să se facă distincția între energia primară și cea secundară. Energia primară provine direct din natură - cum ar fi petrolul brut sau energia hidroelectrică -, în timp ce cea secundară, cum ar fi energia electrică din gaz, rezultă din procese de transformare. În 2022, UE a produs 23.566 PJ de energie primară, în scădere cu 5,9% față de 2021. Din 1990, producția de combustibili fosili a scăzut drastic. Cărbunele a suferit o contracție de la peste 12.500 PJ la sub 4.000 PJ, iar producția de gaz a scăzut cu 64,9% între 2012 și 2022. Producția de petrol s-a înjumătățit, de asemenea, față de nivelul maxim atins în 2003, în timp ce energia nucleară a atins nivelul maxim în 2004 și a scăzut ulterior. În schimb, producția de energie din surse regenerabile și biocombustibili a crescut constant și a devenit cea mai mare sursă internă de energie până în 2016, depășind 10.000 PJ în 2022. Cu toate acestea, recenta scădere a producției totale de energie primară accentuează dependența UE de importuri. Țițeiul a fost cel mai importat produs energetic în 2022, urmat de gazele naturale (14.056 PJ). Principalii furnizori de petrol au fost SUA (15,2%), Norvegia (13,9%), Kazahstan (11,7%) și Libia (7,2%).

În ceea ce privește importurile de gaze prin conducte, Norvegia a dominat cu 42%, urmată de Rusia (17,6%), Algeria (16%) și Marea Britanie (14,3%). Importurile de gaz natural lichefiat (GNL) au provenit în primul rând din SUA (37,8%), Rusia (18,9%), Algeria (14,3%) și Qatar (10,3%) fiind, de asemenea, furnizori importanți. În ceea ce privește cărbunele, acesta a fost importat din Australia (36,6%) și SUA (32,9%), cu contribuții mai mici din partea Columbiei (9,3%) și Kazahstanului (6,3%). Se observă faptul că, în ansamblu, UE este vulnerabilă din cauza dependenței sale de câțiva furnizori cheie. Norvegia și SUA sunt deosebit de importante - fiecare furnizând mai multe tipuri de combustibili - în timp ce Rusia, Algeria și Kazahstan au, de asemenea, un rol important. Diversificarea surselor, reducerea dependenței de combustibilii fosili și stimularea producției interne de surse de energie din surse regenerabile (SER) vor fi esențiale pentru îmbunătățirea rezilienței. 

 

În ceea ce privește rețeaua energetică europeană, aceasta este complexă din punct de vedere tehnic și diversificată la nivel național. Electricitatea de pe continent este generată, în mod tipic, de unități centralizate și transportată prin sisteme de înaltă tensiune, înainte de a fi transformată pentru distribuție. Actualmente, aproximativ 40% din rețelele de distribuție ale UE au o vechime de peste 40 de ani, iar cererea de energie electrică se preconizează că va crește cu 60% până în 2030, pe fondul majorării producției de energie din surse regenerabile și al electrificării, ceea ce va pune o presiune suplimentară asupra rețelei sau va depăși capacitatea acesteia. Prin urmare, rețeaua trebuie atât modernizată, cât și extinsă. Pentru a rezolva această problemă, vor fi necesare investiții de până la 500 de miliarde de euro. Deși nu există o rețea electrică europeană unică, majoritatea rețelelor regionale funcționează la 50 Hz, permițând fluxuri transfrontaliere și sporind flexibilitatea pieței. UE a stabilit obiective de interconectare - 10% până în 2020 și 15% până în 2030 - urmărite prin intermediul sistemelor de curent continuu de înaltă tensiune (HVDC) și coordonate de Rețeaua europeană a operatorilor de transport de energie electrică (ENTSO-E).

În ceea ce privește gazul, acesta este distribuit fie prin conducte de înaltă presiune, fie sub formă de gaz natural lichefiat (GNL) prin nave și camioane. Stațiile de compresie asigură controlul presiunii și eficiența fluxului. Rețeaua europeană a operatorilor de sisteme de transport de gaze (ENTSO-G) gestionează coordonarea și reglementarea rețelelor de gaze ale UE în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 715/2009. Deși există, în continuare, diferențe regionale, aprovizionarea cu gaze a Europei depinde în mare măsură de importuri. Europa de Sud se aprovizionează cu gaz din Algeria, Europa de Est din Rusia și Caucaz, iar Europa de Nord/ Centrală, din Norvegia. Pentru a diversifica sursele, importurile de GNL au crescut substanțial - de la 20% din totalul importurilor de gaz ale UE în 2021, la 42% în 2023. Cu toate acestea, infrastructura terminalelor de GNL este inegală în statele membre. În ciuda fragmentării structurale, atât rețelele de electricitate, cât și cele de gaze sunt din ce în ce mai interconectate, îmbunătățind reziliența și facilitând concurența pe piețe. În prezent, modernizarea este urgentă pentru a face față provocărilor energetice și geopolitice viitoare. 

 

Stocarea energiei este o piatră de temelie a rezilienței sistemului energetic. În cazul gazelor naturale, instalațiile subterane de mare capacitate - cum ar fi câmpurile de gaze epuizate și cavernele saline - sunt opțiunea preferată, oferind o soluție sigură și de mare capacitate. Numai instalația Rehden din Germania stochează până la 4 miliarde de metri cubi (bcm), subliniind rolul esențial al infrastructurii subterane. În total, statele membre ale UE dispun de o capacitate tehnică de stocare de aproximativ 120 bcm, care crește la 154 bcm dacă se includ Marea Britanie, Ucraina și Serbia. Cu toate acestea, chiar și atunci când depozitele sunt umplute la maximum, ele acoperă doar 32,5% din consumul total de gaz al UE în 2022, estimat la 353 miliarde de metri cubi, conform Eurostat.

În urma perturbărilor cauzate de invazia Rusiei din 2022 în Ucraina, UE a adoptat un mandat de stocare care impune statelor membre ca instalațiile lor de stocare să fie umplute până la 90% din capacitate până în luna octombrie a fiecărui an. Până în octombrie 2024, capacitatea de stocare a UE a depășit 95%, oferind un tampon esențial împotriva șocurilor viitoare ale aprovizionării. Spre deosebire de gaz, alte forme de energie, cum ar fi electricitatea și căldura, necesită o gamă mai largă de soluții de stocare. Acestea includ: elemente mecanice (de exemplu, hidrocentralele cu pompaj); sisteme termice (rezervoare de căldură); soluții electrice (stocarea energiei magnetice superconductoare - SMES); sisteme chimice (hidrogen); dispozitive electrochimice (de pildă, baterii litiu-ion). Energia hidroelectrică cu pompaj rămâne dominantă, contribuind cu peste 90% din capacitatea instalată datorită eficienței și dimensiunii sale, precum și din motive istorice. Centrala Cortes La Muela din Spania depășește 1.800 MW. Cu toate acestea, implementarea este, în prezent, limitată de factorii geografici, costuri și preocupări de mediu. Stocarea electrochimică este în creștere, în special în Marea Britanie, Irlanda și Germania. În 2020, Marea Britanie era lider la nivel european, cu 5.499 MW de capacitate operațională și planificată a bateriilor. Aceste evoluții indică o tendință către stocarea descentralizată, care sprijină integrarea energiei din surse regenerabile și flexibilitatea rețelei, ce trebuie nu doar menținută, ci și accelerată.

 

Pentru a consolida reziliența EES, este necesară o transformare cuprinzătoare și orientată spre viitor, care să abordeze atât infrastructura, cât și guvernanța. Printre acțiunile strategice recomandate se numără: accelerarea extinderii și modernizării rețelelor, cu investiții necesare estimate la 500 de miliarde de euro, pentru a pregăti o mai bună interconectare între țări, o electrificare sporită, soluții inteligente și producția descentralizată; extinderea și diversificarea capacității de energie din surse regenerabile, inclusiv energia solară, eoliană, cea generată de maree, geotermală și bioenergia din deșeuri; dezvoltarea sistemelor flexibile de stocare a energiei, incluzând baterii, hidrocentralele cu pompaj, hidrogenul și soluțiile "vehicul-rețea"; reformarea cadrului de reglementare prin consolidarea normelor de securitate; dezvoltarea de sisteme flexibile de stocare a energiei, care să includă baterii, hidroelectrice cu pompă, hidrogen și soluții de conectare a vehiculelor la rețea; reformarea cadrului de reglementare și armonizarea procedurilor de aprobare în toate statele membre; integrarea cartografierii riscurilor geografice în planificarea infrastructurii, prin implicarea climatologilor și geografilor în toate proiectele energetice majore; îmbunătățirea standardelor de securitate cibernetică și a coordonării, tratând reziliența infrastructurii energetice ca o chestiune de securitate națională și europeană critică. Calea de urmat necesită o conducere politică decisivă, o expertiză inginerească solidă și trecerea de la o politică reactivă la o strategie anticipativă în domeniul infrastructurii.