Dupa aproximativ trei ani de la momentul aparitiei sale, declaratia unica privind impozitul pe venit si contributiile sociale datorate de persoanele fizice ramane un subiect fierbinte pentru contribuabili. In contextul in care responsabilitatea fiscala se muta, din ce in ce mai rapid, de la organul fiscal catre contribuabili, am identificat cateva aspecte mai putin vazute ale acestei declaratii.

In primul rand, remarcam faptul ca termenul de raportare si de plata de 15 martie stabilit de autoritati a fost si in acest an prelungit. Asadar, desi, conform prevederilor fiscale, termenul de depunere a “Declaratiei Unice privind impozitul pe venit si contributiile sociale datorate de persoane fizice” pentru anul fiscal 2019 era 15 martie 2020, acesta a fost prelungit pana la data de 25 mai 2020.

Aceasta miscare a autoritatilor a fost primita ca o gura de oxigen de catre unii contribuabili, iar pentru altii a devenit chiar un motiv de “relaxare”. Desi prelungirea termenului de raportare fiscala si de plata a obligatiilor fiscale aferente poate oferi impresia unei astfel de relaxari la nivel mental, suntem insa pe mai departe de parere ca, din punct de vedere procedural, declaratia unica trebuie sa ramana, din mai multe considerente, un subiect de interes sporit in randul contribuabililor. Incercam sa enumeram cateva dintre aceste aspecte in cele ce urmeaza.

Procesul in ansamblul sau, coroborat cu extinderea termenului limita declarativ si al celui de plata al obligatiilor fiscale, a suferit cateva modificari, unele putand fi considerate chiar imbunatatiri substantiale. De exemplu, s-a realizat o mult mai mare “flexibilizare” a procesului declarativ prin extinderea modalitatilor de inregistrare a declaratiei fiscale (atat in format fizic - metoda clasica, pe hartie, cat si prin mijloace electronice la distanta - ex. prin incarcarea declaratiei in format “.pdf intelligent” in contul de SPV sau pe portalul e-guvernare, utilizand semnatura electronica autorizata) si prin introducerea mecanismului de autoimpunere la contribuabil.

Toate aceste facilitati administrativ-procedurale (desi unele inca mai necesita perfectionari) ofera un mic confort contribuabililor - persoane fizice, in primul rand prin prisma existentei unui flux aparent mult mai usor de gestionat.

La toate acestea se mai poate adauga si faptul ca, prin Ordinul 2.098, publicat in vara anului 2019, autoritatile au majorat si limitele plafoanelor pentru care se pot institui popriri ale conturilor bancare in cazul existentei unor somatii de plata pentru obligatii fiscale restante (de la 100 lei, la 2.000 lei), astfel ca si neplacerile provocate de blocarea conturilor bancare s-au mai diminuat.

Cu toate acestea, persoanele fizice vizate trebuie sa fie si mai prudente de acum inainte si sa actioneze preventiv si in conformitate cu prevederile fiscale in vigoare. Prin aceste modificari, responsabilitatea fiscala se muta, in fapt, de la organul fiscal catre contribuabili.

La aceasta concluzie contribuie si implementarea principiului autoimpunerii, prin care contribuabilul persoana fizica este nevoit sa isi calculeze singur toate taxele aferente veniturilor realizate si implicit sa isi efectueze plata obligatiilor fiscale aferente in baza propriei judecati. Prin urmare, contribuabilul trebuie sa aleaga cu atentie tipurile si sursele de venit, modul de calcul si determinare a impozitului aferent si, totodata, sa analizeze si sa determine daca nu cumva datoreaza si contributie de asigurari sociale de sanatate, in anumite conditii.

In acest cadru oarecum mai relaxat, cand observam ca interactiunea directa cu inspectorii ANAF devine mult mai redusa decat in trecut (in principiu, fiindca nu mai este necesara), devine chiar mai important sa fim si mai rigurosi, deoarece in majoritatea etapelor procedurale (de pregatire, calculare, inregistrare si evaluare a obligatiilor fiscale), responsabilitatea ne apartine, in calitate de contribuabil. In acelasi timp, apetitul pentru auto-educare fiscala ar trebui sa creasca, implicit sa deprindem obiceiul de a ne informa mult mai des si mai activ decat o faceam in anii trecuti, cand asteptam deciziile de impunere prin posta.

Este din ce in ce mai clar ca vigilenta autoritatilor fiscale se va concentra cel mai probabil, in viitorul apropiat, pe cresterea numarului de actiuni de control si verificari la adresa persoanelor fizice - contribuabili.

In aceasta privinta, autoritatile au efectuat un prim pas de natura legislativa, prin adoptarea destul de recenta, pe 6 noiembrie 2019, prin Ordinul nr. 2.862/2019, a procedurii care reglementeaza conditiile in care autoritatile pot stabili din oficiu impozitul anual pe veniturile persoanelor fizice. Prin intermediul acesteia, organul fiscal competent va putea sa evalueze obligatiile fiscale ale persoanei fizice si sa instituie din oficiu, in cazul celor care nu depun declaratia anuala de impunere, impozitul pe venitul net anual impozabil/impozitul anual datorat, pe fiecare sursa si categorie de venit.

Spre exemplu, ca urmare a acestei noi proceduri, ANAF poate colecta si centraliza informatiile despre persoanele fizice vizate pe baza datelor existente in evidenta fiscala constituita din informatiile declarate de contribuabili, platitorii de venituri sau intermediari, dupa caz, in functie de natura venitului realizat, precum si din schimbul de informatii cu autoritati fiscale din strainatate (ex. prin intermediul aplicatiei informatice nationale ”Automatic Exchange of Information”).

Conform prevederilor Ordinului 2.862, aceasta procedura de analiza se va aplica incepand cu raportarile efectuate pentru veniturile anului fiscal 2018, iar ca surse de colectare a datelor, ANAF va utiliza o baza de date ce se constituie din (nefiind o lista exhaustiva):

- declaratiile unice privind impozitul pe venit estimat si contributiile sociale datorate de persoanele fizice;

- formularul 260 - deciziile de impunere privind platile anticipate cu titlu de impozit/impozitul anual datorat, emise pentru anii anteriori;

- formularul 220 - declaratiile privind veniturile estimate/norma de venit depuse pentru anul 2017;

- formularul 205 - declaratiile informative privind impozitul retinut la sursa si castigurile/pierderile din investitii, pe beneficiari de venit, depuse pentru anul 2018;

- informatiile de la terti obtinute pe baza declaratiilor fiscale sau in baza schimbului de informatii si informatiile obtinute in baza “Automatic Exchange of Information”;

- formularul 240 - declaratiile anuale de venit pentru asocieri fara personalitate juridica si entitati supuse regimului transparentei fiscale, depuse pentru anul de impunere.

Cu toate ca pe parcursul acestui proces, ANAF va comunica cu contribuabilii vizati pe care ii va notifica in scris, este de evitat initierea unei astfel de proceduri de stabilire din oficiu a impozitului anual datorat. Exista riscul sa fie imputate obligatii fiscale mai mari decat cele pe care le-ar fi datorat in mod normal contribuabilul. Autoritatile vor stabili atat baza de calcul, cat si impozitul datorat prin prisma unor informatii colectate din diferite surse auxiliare, deci nu neaparat prin prisma unor informatii actuale, certe si finale.

Prin urmare, devine esentiala pastrarea intr-o arhiva personala a tuturor documentelor justificative utilizate la pregatirea declaratiei unice, cat si a celor care pot demonstra corectitudinea modului de calcul si de intocmire a acesteia (ex. dovezi ale incasarii venitului, dovezi de plata a taxelor din statele cu care Romania are incheiate conventii de evitare a dublei impuneri, contracte, ex. de inchiriere, de prestari servicii etc., certificate de rezidenta fiscala, certificate de acoperire in sistemul de asigurari sociale, sau orice alte documente care stau la baza intocmirii declaratiei fiscale).

Astfel de documente sunt foarte importante pentru categoriile de venituri unde determinarea impozitului pe venit se realizeaza in sistem real pe baza datelor din contabilitate, sau in baza normelor anuale de venit.

Pe masura ce Romania a devenit o tinta turistica tot mai cautata, iar dezvoltarea rapida a tehnologiei a permis aparitia unor noi activitati generatoare de venituri personale (ex. aparitia unei multitudini de platforme on-line prin care inclusiv persoanele fizice isi pot inchiria locuintele in scop turistic, chiar si de scurta durata), o speta aparte poate fi inchirierea in scop turistic a unor locuinte din patrimoniul personal. In acest caz, modalitatea de impunere este determinata in primul rand de un criteriu cantitativ, anume, daca persoana fizica inchiriaza mai mult sau mai putin de 5 camere in cursul anului fiscal. In functie de acest criteriu si de incadrarea venitului aferent in categoria corespunzatoare, contribuabilul trebuie sa stie ca exista obligatii de calcul si de raportare specifice si distincte.

Codul fiscal prevede ca, in cazul in care, in cursul anului fiscal, contribuabilii realizeaza venituri din inchirierea unui numar mai mare de 5 camere, acestia sunt obligati sa notifice organului fiscal competent evenimentul, respectiv depasirea numarului de 5 camere de inchiriat, prin depunerea declaratiei unice in termen de 30 de zile de la data producerii acestuia.

Un alt aspect care poate parea banal la prima vedere, dar care are implicatii fiscale de luat in seama in cazul in care nu este bine documentat sau corect raportat catre autoritati, este situatia (comuna, de altfel) in care o locuinta se afla in proprietatea mai multor persoane fizice (ex. apartament detinut in coproprietate de ambii soti etc.), dar venitul generat ca urmare a inchirierii este raportat doar pe numele uneia dintre persoane.

Este cunoscut faptul ca, in functie de valoarea venitului realizat (cumulat din mai multe surse), se poate datora chiar si contributie de asigurari sociale de sanatate, dar datele problemei se pot schimba in cazul in care ambii soti ar fi fost beneficiari de venit, iar cuantumul generat de fiecare in parte ar depasi plafonul prevazut de lege pentru plata cotei de CASS. Asadar, exista riscul ca o astfel de inadvertenta sa conduca la o reclasificare din partea organului fiscal si, implicit, posibilitatea ca pentru ambii proprietari ai locuintei sa rezulte obligatii fiscale. Daca impozitul pe venit ar putea fi alocat in proportie de 50%-50% sau in alte proportii, pe baza cotei-parte detinute de fiecare din proprietatea imobilului respectiv, din perspectiva cotei de CASS, lucrurile ar putea sa stea altfel si anume ca ambii proprietari sa datoreze contributia la sanatate. Aditional, potentiale penalitati de neraportare sau penalitati de intarziere ar putea fi adaugate.

O alta situatie pe care contribuabilul roman ar trebui sa o aiba in vedere si pe care sa o abordeze in conformitate cu prevederile legislatiei in vigoare (mai ales in cazul celor plecati in strainatate care si-au stabilit resedinta si inclusiv rezidenta acolo), este asa-zisa procedura de “deregistrare fiscala”.

Mai exact, aceasta presupune ca persoanele fizice care parasesc tara pentru o perioada mai mare de 183 de zile sa depuna la ANAF un chestionar de stabilire/clarificare a rezidentei fiscale la plecarea din Romania.

In baza acestei proceduri - obligatorie, conform legii - administratia fiscala poate determina daca persoana fizica respectiva mai pastreaza obligatii de raportare fiscala in Romania sau nu. Exceptand veniturile care isi au sursa in Romania (ex. venituri din chirii, dobanzi la un cont bancar din Romania, activitati independente realizate in Romania etc.) exista multe alte situatii in care, daca ”deregistrarea fiscala” este realizata la timp, raportarea veniturilor mondiale nu ar mai fi obligatorie in Romania deoarece persoana fizica nu ar mai avea statut de rezident fiscal roman in baza de date a ANAF.

In situatia contrara, in care respectiva persoana nu isi indeplineste aceasta obligatie de ”deregistrare” si realizeaza venituri private din strainatate (spre exemplu venituri din investitii: dobanzi, dividende, castiguri de capital etc.) exista riscul ca ANAF, inclusiv prin intermediul sistemului automat de schimb de informatii cu autoritatile fiscale din alte state, sa instituie din oficiu taxe pe veniturile respective.

Astfel, persoana fizica se poate regasi in situatia neplacuta si nedorita de a fi dublu impozitata, cu toate ca Romania are incheiate conventii de evitare a dublei impuneri cu multe state, atat membre UE, cat si non-UE, iar o astfel de actiune ar fi putut fi evitata / prevenita din timp.

In concluzie, desi contribuabilii au la dispozitie mult mai multe optiuni si metode de a-si raporta catre autoritati veniturile realizate, iar sistemele de raportare devin din ce in ce mai digitalizate, acestia nu trebuie sa piarda din vedere faptul ca, in subsidiar, aportul propriu si, implicit, responsabilitatea lor devin din ce in ce mai mari in relatia cu autoritatile fiscale.