Pandemia a impus inchiderea partiala a economiilor, cu un „efect lacat” ce inseamna un declin al activitatii fara precedent dupa al doilea razboi mondial. Numai in tari est europene, dupa colapsul sistemului comunist, a avut loc o reducere atat de drastica si subita a activitatii economice, in 1990 - „recesiunea transformationala” cum a numit-o Janos Kornai, mai lovite fiind tarile (intre care si Romania) ce au practicat forme foarte rigide ale sistemului pana la finele deceniului noua.

In mod gradual si cu diferente, in functie de circumstante locale, se incearca o relaxare a restrictiilor (a inchiderii), care sa faciliteze o repornire a economiilor -- desi termenul de repornire nu este deplin corect intrucat portiuni mari din economii (sistemul medical, utilitati publice, ramuri industriale, educatia fie si online etc.), nu au fost inchise. Dar mobilizarea resurselor, ca intr-o economie de razboi, ramane o caracteristica a timpului. Elocvent pentru aceasta situatie extraordinara este ca lupta sanitara implica forte si logistica militare, de ordine publica.

Cat de brutal a intrat pandemia in viata noastra se vede si dintr-un fapt ai zice minor. La reuniunea economistilor americani (AEA) din acest an (in ianuarie), a fost prezentata lucrarea „The economics of viral outbreaks” a lui Imran Rasul. Dar nu au fost sesiuni extinse si pe tema principala referitoare la criza Covid-19. In timp ce acum, numeroase site-uri si publicatii sunt pline cu analize privind impactul economic al pandemiei.

 

Cum va fi traiectoria de revenire/ repornire este marea intrebare avansandu-se diverse litere-scenariu pentru a o descrie. Inainte de a intra intr-o analiza succinta a factorilor ce determina, in general, traiectoria, se impun cateva consideratii:

- restrictiile nu vor fi eliminate rapid si in totalitate; vor fi practicate norme de distantare fizica/sociala mai mult timp (pana la gasirea unui tratament/vaccin eficace), care au impact asupra activitatii economice si sociale;

- exista diferente intre economii in functie de ingradirea pandemiei; ciclul epidemic nu este invariabil geografic;

- ciclul epidemic depinde nu numai de viteza de castigare a imunitatii (individuale si colective) si de obtinerea unui vaccin (tratament); ciclul depinde de respectarea de catre persoane, comunitati, a regulilor de auto-protectie, de distantare fizica/sociala;

- este posibil sa avem mai multe „valuri” in ciclul epidemic;

- teama, precautia vor insoti conduita multora; acest sindrom se adauga aversiunii fata de risc, fata de asumarea de investitii in productie, care preceda izbucnirea pandemiei;

- exista costuri greu de estimat, cum sunt cele privind procesul educational (online-ul are efect compensatoriu, dar nu in totalitate; in plus nu toti pot beneficia de online);

- se vor schimba, este de prezumat, obiceiuri, stiluri de viata. Pe de alta parte, viata nu poate fi in intregime online, oricat ar invada-o internetul;

- conteaza mult ce se intampla in ariile economice mari: SUA, zona euro si China. Pachetele de sustinere financiara si fiscala din aceste economii conditioneaza revenirea pe plan mondial.

Cele mentionate mai sus sugereaza ca, desi trimestrul trei din acest an va revela o urcare importanta a activitatii economice fata de cel anterior, panta de revenire nu va fi simetrica; vor fi fluctuatii, in functie de ciclul epidemic.

 

In cele ce urmeaza ma refer la „costuri de tranzactie” in conditii de pandemie si impactul asupra economiei, un posibil indicator al costului sanitar si economic al pandemiei, situatia in Romania si alte tari est europene, unele concluzii.

 

Mersul revenirii este ilustrat de ceea ce numim „costuri de tranzactie”. In literatura de specialitate costurile de tranzactie (transaction costs) explica aparitia si evolutia firmelor, a interactiunii intre acestea, intre sectorul public si cel privat, numitor comun fiind cautarea unei performante organizationale superioare; logica acestor costuri se poate aplica si in relatiile intre state. Si cand intervin aspecte behaviorale complexe, de „rationalitate limitata” (Herbert Simon), cautarea eficientei mai inalte, reducerea de costuri, eliminarea de redundante, domina comportamentul organizational. Sunt de mentionat aici importanta clarificarii drepturilor de proprietate (cu implicatii pentru costurile litigiilor) si extragerea de rente pe piete, care este un fapt comun in lumea reala si nu arareori certat cu principii de etica.

 

Costurile de tranzactie explica conduita oamenilor si a organizatiilor. Diferenta fundamentala fata de perioade linistite, de ameliorare a eficientei (reducere de costuri de tranzactie), este ca acum avem un soc extraordinar, care, cel mai adesea, implica crestere de costuri cu continut material/ financiar si nu numai - deoarece exista si costuri de ordin psihologic. Mai departe, sunt afectate preturi. Este de observat ca exista o variabilitate a costurilor, ca ele au o dinamica si ca, in timp, vor avea iar o tendinta de scadere. Dar pe perioada pandemiei si o buna bucata de timp dupa, multe costuri raman mai elevate ca medie decat niveluri ex-ante; este de introdus aici si eventualitatea mai multor valuri ale pandemiei.

Socul pandemic se adauga la o inclinatie preexistenta de a regandi lanturi de productie globale (supply chains) din ratiuni de securitate economica si nationala; cu atat mai mult va avea loc un proces de „relocalizare” a unor lanturi de productie (reexaminarea principiului just in time), ce are impact asupra costurilor de productie (si de tranzactie).

 

Cresterea de costuri, sau imposibilitatea de a face afaceri normale, este coplesitoare pentru unele sectoare, ceea ce va afecta preturi ale unor servicii si ale unor bunuri (ex: transporturi aeriene, entertainment-ul cu spectatori, turism cu mari aglomerari, in general oriunde densitatea de persoane este mare). O buna perioada de timp se poate vorbi in aceste cazuri de „regim de supravietuire”, care, cand intervin interese strategice, poate fi usurat prin subventii masive (vezi Air France si KLM, Lufthansa, etc.), chiar preluarea de catre stat prin participatii.

Costuri de productie/tranzactie cresc oriunde se impun masuri de siguranta (sanatate), desi asemenea masuri protejeaza capitalul principal al unei societati.

Costuri de tranzactie mai mari conduc adesea la preturi mai mari. Dar nu neaparat. De pilda, unde se reduc costuri prin telemunca, unde exista marje de profit (antepandemie) semnificative, unde cererea nu scade considerabil, unde se reduc dramatic costuri cu inputuri de baza (vezi pretul la combustibil/titei), preturile nu ar trebui sa creasca. Salarii, inclusiv ale echipelor de top management, pot sa fie renegociate, diminuate.

 

Este de asteptat ca numeroase persoane si firme sa economiseasca, sa creasca „balante precautionare” (date bancare deja indica acest fenomen). Aceasta economisire nu ajuta revenirea pe partea de cerere si se va impleti ca impact cu o retinere in a face investitii productive. De aceea, interventia statului in economie poate fi decisiva prin investitii publice de anvergura si sustinerea unor sectoare economice, pentru sustinerea cererii si ofertei agregate.

Dar cand „efectul lacat” este intens stimularea economiei nu poate avea eficacitate.

Interventia statului in economie depinde de spatiul fiscal si de moneda pe care banca centrala o emite (daca si cat se pot monetiza deficite). Ideologia este lasata de o parte si guverne, indiferent de culoare politica, se implica puternic in economie - inclusiv prin considerarea de participatii in companii (o extindere a ceea ce s-a produs in Marea Recesiune, cu nationalizari partiale in industria financiara).

Cand nu se vad in dinamica preturilor, costuri de tranzactie crescute implica diminuari de castiguri nete, pierderi efective, sau sunt cuprinse in deficite bugetare mai mari (in datorii publice crescute), generate de implicarea statelor in economie pentru a proteja persoane intrate in somaj si pentru a sustine afaceri.

 

Costurile economice ale „inchiderii” trebuie judecate impreuna cu erodarea capitalului uman din cauza virusului - pierderi de vieti omenesti si imbolnaviri. Cu decenii in urma, Arthur Okun a propus un „indicator al nefericirii” (misery index), ce aduce laolalta impactul somajului cu cel al inflatiei. Se poate imagina o functie/indicator analog ce include ca argumente costul sanitar in sine al pandemiei, (Cs), masurabil prin numarul de decese si imbolnaviri - stocul de capital uman diminuat) si costul economic, (Ce), al efortului de combatere a pandemiei (costul lockdown-ului) obiectivul fiind de a le limita, adica de a minimiza functia min (C) = C(Cs, Ce). Judecata ar porni de la resursele pe care le are o societate. Trebuie spus insa ca cele doua variabile, Cs si Ce, nu sunt independente intre ele. Daca nu ai resurse adecvate, nu poti lupta eficace contra Covid19, deci Cs depinde de starea economiei (nu poti avea un lockdown nesfarsit), Cs = Cs(Ce); si invers, Ce = Ce(Cs), economia depinde de eficacitatea luptei contra Covid19. Exista prin urmare un trade-off intre cele doua variabile, oricat de cinic ar suna un rationament de „optimizare” in asemenea conditii. De aceea, guvernele opereaza cu faze in acest razboi: intr-o forma simplificata, inchiderea partiala in etapa I si deschidere, repornire graduala in etapa a II-a. In fapt, poate exista varietate in aplicarea fazelor in functie de evolutia pandemiei si judecati subiective, chiar daca opiniile expertilor - medici si economisti - sunt considerate in algoritmii de decizie.

 

Mai sus, sunt mentionate costurile crizei pe cele doua dimensiuni. Se poate reformula rationamentul vazand sanatatea si securitatea economica ca doua bunuri publice, ce trebuie sa fie o grija permanenta a guvernelor si o coordonata cheie pentru regandirea functionarii economiei dupa pandemie. Ambele bunuri publice pot fi vizualizate printr-o functie de productie, P, ce pune in relatie resursele societatii cu satisfacerea celor doua obiective, max P (S, PIB), unde S priveste sanatatea oamenilor, iar PIB este nivelul activitatii economice ca masura a robustetii sistemului (desigur, PIB este numai o dimensiune a gradului de robustete/rezilienta). Si aici este de sesizat relatia intre cele doua variabile, fiindca PIB depinde de sanatatea oamenilor si viceversa (sanatatea, ca sector public, are nevoie de resurse).

Calitatea politicilor publice este de examinat din aceasta perspectiva.

Revin la problema ciclului epidemic care depinde de conduita oamenilor, de respectarea regulilor de distantare fizica, care capata o valoare duala: sanitara (la nivel individual si comunitar) si economica (fara oameni sanatosi este greu de sustinut activitatea economica).

 

Ca sa rezumam: presiunea de a creste preturi, din cauza unor costuri de tranzactie marite, este de pus in relatie cu cererea pe piata (ce poate fi letargica din cauza economisirii crescute), cu sprijinul guvernamental (subventii, ce modereaza impulsul de a creste preturi), diversificarea productiei (dependenta de un singur produs la care cererea scade dramatic poate fi nimicitoare), existenta unor rezerve care sa asigure robustete la socul pandemic, posibilitatea de diminuare a costurilor (cost-cutting). Costuri de tranzactie marite echivaleaza cu un soc pe partea de oferta, ce se poate materializa in preturi mai mari.

Si ciclul epidemic, ca interactiune intre politici publice si conduite ale oamenilor si organizatiilor (firmelor), poate fi gandit prin prisma dinamicii costurilor de tranzactie.

 

Exista firme si persoane castigatoare ale acestor vremuri, cele care isi axeaza activitatea pe telemunca (nu intampina constrangeri legate de restrictiile de distantare fizica) si care ofera servicii si produse cerute (ex: alimente de baza si servicii publice). De altfel, telemunca, este un castigator al socului pandemic.

Vom asista probabil la „reinginerii” (nu financiare…) in domeniul corporatist si chiar in sectorul public, de amploare. Se impune si o reevaluare a modelelor de risc, cum a fost necesar dupa criza financiara; sunt de considerat aici si riscurile ce decurg din schimbarea de clima.

 

Modele de risc indica costurile diverselor decizii la nivel organizational; daca modelele de risc nu sunt adecvate deciziile pot fi eronate, pot mari riscuri sistemice (a se vedea dezbaterea dupa 2009 privind reglementari in industria financiara).

Privind modelele de risc se poate vorbi de un trade-off intre „performanta” definita pe termen scurt (ce frecvent nu tine cont de riscuri sistemice si beneficii/costuri inter-temporale) si robustete, rezilienta unei organizatii/ sistem. In mod traditional, eficienta pe termen scurt este judecata de burse, ce sunt obsedate de castiguri rapide. De aceea se impun, de exemplu, reglementari in industria financiara, care sa tina cont de riscuri sistemice ca si de eventuale acte fraudulente. Fiindca pentru societate, ce conteaza in mod esential sunt costuri pe termen mediu si mai lung. Aceste costuri trebuie sa fie asumate in preturile instrumentelor de asigurare (desigur, nu cum au facut companii de asigurari in anii premergatori Marii Recesiuni).

 

Asigurarile, vazute drept costuri de tranzactie, vor fi probabil mai scumpe data fiind multiplicarea evenimentelor extreme.

Este de imaginat un nou „New Deal” in economii avansate, cum a initiat in SUA administratia Franklyn Delano Roosevelt dupa Marea Depresiune (1929-1933). Desigur, adaptat la conditiile si nevoile de acum, la nevoia de a putea preveni/ atenua socuri pandemice, efecte ale schimbarii de clima. Planul de redresare, avut in vedere de institutiile europene, poate fi vazut ca un New Deal daca va avea consistenta si suflu in timp.

 

Va fi afectat PIB-ul potential de aceasta criza pandemica? Probabil da, deoarece forta de munca disponibilizata nu isi va gasi utilizare imediata si recalificarea nu va fi usoara pentru toti; efectul de hysteresis (prelungirea unor efecte considerate temporare) se va simti. Incertitudini majore vor afecta si ele PIB-ul potential pe filiera investitiilor. Este probabil ca problematica sociala sa fie mai acuta in nu putine state, ceea ce va pune presiune majora pe bugete publice. Economiile avansate erau oricum cu potential de crestere diminuat de o „stagnare seculara”, ce a fost accentuata de Marea Recesiune – crestere economica mai mica din cauza demografiei si a unei dinamici scazute a productivitatii.

Indatorarea crescuta din cauza pandemiei, chiar daca vom trai ani in sir cu rate de politica monetara negative in termeni reali, va deveni o preocupare pentru nu putine tari - inclusiv in zona euro. Fiindca rate de politica monetara negative nu se traduc automat in costuri cu serviciul datoriei negative in termen reali; ratinguri suverane diferite explica costuri ale serviciului diferite.

 

Economiile est-europene isi pot reveni mai usor putand beneficia si de eventuala relocalizare a unor activitati din Asia. Dar si pentru ele potentialul de crestere va fi afectat negativ, chiar daca acesta va ramane considerabil superior celui din economiile avansate din UE.

Trebuie remarcat ca reintoarcerea unor lucratori din strainatate poate creste PIB-ul potential si echilibra piata muncii in Est pe termen mediu.

Daca UE va adopta un program de redresare de amploare, prin dublarea bugetului comun, Romania si alte state est-europene vor putea sa consolideze infrastructura de baza si sa dezvolte sectoare cheie (precum agrobusiness-ul, care are nevoie la noi de amenajare a teritoriului, de sistem de irigatii). Dar este esential ca Planul sa se adreseze tuturor statelor, chiar daca sunt tari ce au suferit enorm in aceasta criza (inca neterminata) si care vor fi probabil sustinute puternic.

 

Traiectoria repornirii in Romania depinde de cum ne vom descurca cu finantarea economiei in 2020, de masuri concrete de sprijinire a economiei si de cum vom fructifica bugetul crescut al UE in anii ce vin; repornirea depinde si de refacerea lanturilor de productie in Europa.

Privind finantarea economiei in 2020, multe depind de masuri care sa asigure finantatorii ca situatia poate fi tinuta sub control – fiindca, este de repetat, desi regulile fiscale au fost suspendate in UE, nu inseamna ca ne putem imprumuta dupa vrere. De masuri credibile pe plan bugetar depinde costul finantarii. Acest cost depinde si de un mix adecvat de politici macroeconomice, care nu trebuie sa subestimeze vulnerabilitatile economiei – deficite mari ca handicap de pornire, grad semnificativ de euroizare, buget public fragil, cu venituri proprii foarte joase. In acest context, o relaxare excesiva a politicii monetare ar face rau, ar putea cauza un atac intern pe leu, o destabilizare a economiei.

 

In literatura de specialitate este cunoscuta „imposibila trinitate”, care spune ca nu poti avea concomitent stabilitate a cursului, miscari libere de capital si politica monetara autonoma; la cel putin unul dintre cele trei deziderate ar trebui sa se renunte (cum este in zona euro cu politica monetara comuna). In economiile emergente, de aceea se practica flotarea controlata a cursului (preferandu-se o stabilitate cat de cat a cursului) si se incearca descurajarea capitalurilor speculative, inclusiv prin masuri macroprudentiale. Cu atat mai mult un deficit bugetar mare poate fi o lovitura letala pentru stabilitatea economiei cand finantarea este problematica – am putea vorbi de o „cuaternitate imposibila” pornind de la ceea ce unii clameaza ca fiind necesar pentru a combate criza de acum: reducere drastica de dobanzi (rata de politica monetara) si injectii de lichiditate, deficite mult crescute prin cheltuieli sporite si facilitati fiscale concomitent cu prezumarea finantarii fara probleme a deficitelor (miscarea capitalului) si stabilitatea cursului. O imposibilitate „la patrat”… ai zice.

 

Un diferential de randament (dobanzi) corespunzator ajuta stabilitatea leului. Iar interventii ale BNR pe piata financiara interna o pot fluidiza si pot usura finantarea bugetului public; reducerea ratei de politica monetara trebuie sa fie cu mare grija calibrata. Ne plac sau nu pietele financiare, nu poti sa nu tii cont de ele, de cei care, in cautarea de randament, sunt gata sa atace pe oricine care este cu garda joasa, sau mai vulnerabil. In 2020 trebuie sa asiguram finantarea economiei fara socuri, pentru a putea sa ducem razboiul sanitar cat se poate de bine, in conditii extrem de vitrege.

 

Anul 2021 poate aduce operationalizarea unei regandiri a modelului de dezvoltare, care sa puna accent pe robustete, pe radacini autohtone mai viguroase in economie; sa avem mai mult in vedere sanatatea populatiei si securitatea alimentara (ce nu se poate bizui prevalent pe importuri, mai ales cand ai acasa un pamant generos), sa nu ezitam sa aplicam masuri de promovare a unor avantaje competitive (de politica industriala). Nu putem lasa totul in grija Pietei Unice. Avem nevoie de o UE mai solidara, coeziva, dar trebuie sa ne bazam totodata mai mult pe forte proprii; este o lectie a crizei financiare si a celei de acum. Toate acestea reclama un buget public solid, venituri fiscale sporite.

Oricum, nu de clisee avem nevoie, ci de politici publice inteligente si concrete. De pilda, o banca promotionala (de dezvoltare) este necesara in Romania si este de notat resuscitarea ideii unui Fond National de Dezvoltare (dupa modelul polonez). Pe termen scurt trebuie gasite solutii la un eventual blocaj al creditului furnizor (comercial) in economie. Se poate mari frontul

de lucru in investitii in infrastructura, cu efectele conexe de antrenare, se poate sprijini mai mult productia agricola interna (inclusiv constituirea de stocuri de rezerva mai mari). Este de salutat reluarea productiei la cei doi mari producatori auto, care arata ca se redeschid lanturi de productie, cu efecte de antrenare majore in economia interna.

 

Admitand ca Planul european de redresare va fi in jur de 1 trilion euro, Romania ar putea beneficia de cca 16 miliarde euro daca se va tine cont de ponderea PIB-ului romanesc, ce este de cca 1,6% din cel al UE (desi este de lamurit cat ar fi granturi -- cum propun Berlin si Paris, cu schema de peste 500 miliarde euro, si cat imprumuturi). Asemenea fonduri ar fi peste resursele deja programate prin MFF (cadrul financiar multianual, fie el neconvenit inca de institutiile europene), care ar fi peste 30 miliarde euro in cazul Romaniei. In total ar fi 45-50 miliarde in urmatorii 7 ani, din care cca 20-25 miliarde ar putea fi disponibili in perioada 2021-2023 – adica 3,5- 4% din PIB pe an in medie. O suma considerabila pentru investitii publice si alte programe care sa faca economia mai robusta. Deoarece la fonduri europene am adauga si resurse nationale din bugetul public. Astfel s-ar putea ajunge la cca 7% din PIB pentru investitii publice, de la media de 4-4,5% (resurse proprii bugetare si fonduri europene) in ultimii ani. Si bineinteles ar mai fi investitii private.

Dar importa mult ca Planul european de redresare sa nu se adreseze ai mult decat disproportionat tarilor din zona euro, sa nu fie un fel de „bailout” camuflat pentru economii din zona euro -- aceasta nu numai deoarece toate statele din UE vor sta in spatele emisiunii de obligatiuni care sa finanteze Planul. Pentru ca si Romania sufera mult in aceasta criza avand si puteri bugetare proprii foarte limitate.

In toate statele europene, chestiunea „distribuirii poverii” este proeminenta pentru politica publica; este vorba de relatia intre stat si cetatean, intre firme si stat, intre firme, intre grupuri sociale. Criza pandemiei va lasa datorii publice mai mari si presiuni crescute pe bugete publice. Tensiuni vor creste in societate daca ceea ce numim „echitate”, justitie sociala vor fi percepute ca fiind tot mai deficitare.

In Romania este necesar un sistem de impozitare mai just (fair), pentru a permite bugetului public sa ofere bunuri publice esentiale si sa ajute societatea sa fie mai robusta.

Fiindca socuri vor mai exista. Un regim fiscal mai just este necesar in conditiile nevoii acute de a creste veniturile bugetare/ fiscale, ce sunt extrem de joase in Romania.

 

***

Iesirea din „Marele Lockdown”, repornirea economica depind de „costurile de tranzactie”, care si ele depind de evolutia restrictiilor si mersul epidemiei, de elemente de psihologie individuala si colectiva, de comportamentul de economisire si de investire productiva.

Revenirea la nivelul din 2019 al PIB-ului, va avea loc probabil nu mai devreme de 2022, in multe economii. Dar ar fi un PIB cu schimbari structurale. Economii si bugete vor trebui sa se restructureze pentru a fi mai robuste, mai capabile sa reziste la socuri viitoare. Sa ne gandim, de pilda, la schimbarea de clima care este un pericol existential.

Mersul economiilor va fi grevat de mari incertitudini, chiar daca gasirea unui vaccin ar declansa un Rebound semnificativ; sunt si alte pericole ce reclama schimbari in economie si societate, in bugete publice si cele ale firmelor, in bugete ale familiilor.

Important este totodata sa se evite prabusirea sistemului multilateral de relatii interstatale, care ar mari foarte mult costuri de tranzactie pe plan international, ar conduce la dispute de „care pe care”, ca intr-o jungla.

Noroc ca in Europa exista UE, care este un sistem multilateral regional, in pofida imperfectiunilor pe care le are si care trebuie sa fie remediate.