In prezent, in Romania, legislatia si practica in domeniul sigurantei la foc se afla intr-un proces de transformare radicala atat sub presiunea noilor tehnologii aparute pe piata de profil in ultimii 15 ani, cat si a necesitatii de armonizare a legislatiei cu cele mai noi principii si norme ale Uniunii Europene, inclusiv in ceea ce priveste obligativitatea asigurarii obiectivelor de constructii impotriva riscului de incendiu. Noua paradigma va implica - sau cel putin asa este de dorit - o schimbare majora si profunda a actualului sistem de abordare a sigurantei la foc, destul de invechit si care, dupa cum au demostrat o serie de evenimente tragice petrecute in ultimii ani, trebuie rapid imbunatatit. Este important de subliniat ca in 1989 a avut loc deja reorientare majora in domeniul analizat, insa aceasta nu este suficient de eficienta pentru a gestiona in mod optim provocarile si riscurile actuale.

 

Sistemul centralizat - rigid si ineficient
Una dintre provocarile actuale este reprezentata de managementul corect al sigurantei la incendiu in cladirile de patrimoniu - de o valoare culturala si financiara incontestabila - la care o parte importanta a structurii este realizata din lemn. Pentru o intelegere corecta a problematicii, este insa utila o trecere in revista a schimbarilor care au survenit pana in prezent, precum si o explicare detaliata a terminologiei folosite. Asadar, in sistemul centralizat (inainte de 1989), toate aspectele care tineau de apararea impotriva incendiilor erau exclusiv de competenta pompierilor militari, astfel incat in ecuatie existau doar doua elemente: clientul (utilizatorul investitiei) si pompierii (o structura militara centralizata, cu acoperire nationala, functionand pe baza unui sistem legislativ coerent, elaborat si aplicat tot de aceeasi autoritate, care avea acoperire legala guvernamentala integrala si isi baza actiunile pe principiile statului hiper-centralizat). Volumul de echipare era unic, iar - in pofida competentei si experientei in domeniu - structura de tip piramidal nu putea gestiona in mod eficient toate situatiile de incendiu aparute. O cauza posibila era cea a lipsei cronice de fonduri dar mult mai probabil la situatia respectiva contribuia in mod decisiv mecanismul defect ce permitea “plimbarea” acestei responsabilitati intr-un cerc vicios, din care faceau parte proiectantul, utilizatorul investitiei, elaboratorul legilor, organele de control etc. Partea cea mai grava si avand consecinte negative pentru sistem era aceea ca, in majoritatea cazurilor, scopul era ca nimeni sa nu fie tras la raspundere. In acelasi timp, nu exista o preocupare reala pentru modernizarea tehnologiei specifice si pentru implementarea inovatiei din domeniu. In final, rezulta un joc de tipul “toata lumea pierde”.

 

Triunghiul stakeholder-ilor: investitori, societati de asigurari si furnizori
Pentru a realiza o analiza obiectiva si a identifica solutiile cele mai bune in ceea ce priveste siguranta la incendiu, este utila prezentarea modului de functionare a unui sistem modern de abordare, aplicat in toate statele dezvoltate ale lumii. In primul rand, la acest nivel exista un grup de trei „jucatori” esentiali, intre care se negociaza momentele-cheie ale “partidei”. Acestia sunt: proprietarul investitiei (care are o libertate mare, acordata chiar de cadrul legislativ oferit de Constitutie), societatea de asigurari (care este “key-player”-ul acestui joc, intrucat ea stabileste, prin negociere cu proprietarul investitiei, nivelul de siguranta la foc din investitie si care trebuie sa asigure nivelul minim legal necesar a fi respectat) si furnizorul de servicii de securitate la incendiu (firma profesionista care este contractata de proprietar sa implementeze sistemele impuse de societatea de asigurari, prestand servicii de mentenanta si consultanta tehnica de specialitate). In al doilea rand, exista un alt pol important de putere, exterior primului, format din stat (ca factor general de legiferare) si din structurile de pompieri (subordonate autoritatilor publice centrale si comunitatilor local-administrative, avand rol de coordonator national al politicilor de securitate la incendiu, precum si de protejare a comunitatilor fata de pericolele potentiale generate de incendiu). In al treilea rand, este important de precizat ca in aceasta schema complicata (ca putere, presiuni si joc de interese) se contureaza doua directii majore de actiune. Prima este constituita de implementarea permanenta a progresului tehnologic si de marirea nivelului general de securitate la incendiu - directie in care rolul major il au societatile de asigurari, care fac tot posibilul ca nivelul de securitate la incendiu impus clientilor lor sa fie cat mai inalt, pentru a-si securiza riscurile si a minimiza eventualele pagube pe care trebuie sa le achite acestora in caz de incendiu. A doua este reprezentata de controlul permanent al starii de functionare a sistemelor de securitate la incendiu instalate la fiecare client (proprietar de investitie), care, de fapt, inseamna asigurarea “eficientei” acestora. Directile respective converg catre un scop unic - si anume marirea sigurantei la foc la nivel national atat pe baza introducerii accelerate a progesului tehnic (incurajata de presiunea societatilor de asigurari), cat si prin controlul permanent al functionarii instalatiilor si echipamentelor instalate (prin activitatea firmei de mentenanta si a pompierilor). In final, rezulta un joc de tipul “toata lumea castiga”.