Deficitul bugetar a atins de cativa ani niveluri nesustenabile. Nu este prima data, iar experienta ne arata ca rareori ne-am angajat pe o panta de reducere a deficitului inainte de a fi fortati de o criza sau de nevoia de a ne imprumuta de la creditori internationali oficiali, cum ar fi FMI. Cu alte cuvinte, angajarea pe o astfel de panta nu a fost de regula o alegere deliberata a guvernelor, ci o adaptare inevitabila la intreruperea aproape instantanee a unor finantari private atunci cand vreo criza internationala a dus la recesiune.

De obicei, cativa economisti au reamintit ca marirea cheltuielilor publice mai rapida decat a veniturilor bugetare in perioade de supraincalzire a economiei nu este sanatoasa, dar avertismentul lor a fost invaluit intr-o discutie acaparatoare si relativ limitata, referitoare la care dintre ratele de impozitare ar fi mai bine sa fie crescute pentru a reduce deficitul. Astfel, ideea ca nu este sanatos sa promovam politici fiscale nesustenabile (eventual prociclice) nu a ajuns sa fie o lectie invatata.

Dovada ca lectia nu a fost invatata este chiar expansiunea nesustenabila a politicii fiscale din ultimii ani. In opinia mea, aceasta lectie nu va fi invatata prea curand. Pot aduce cateva argumente pentru a sustine afirmatia mea, si toate au implicatii referitoare la cum se va rezolva problema deficitului excesiv de data aceasta. Cele trei argumente, pe care le voi dezvolta imediat sunt urmatoarele: (i) conceptia predominanta in Romania, ca si in multe alte tari occidentale, este aceea ca aspectele nesatisfacatoare din economie, inclusiv inegalitatea economica, sunt produse de piata si pot fi corectate prin cresterea redistribuirii; (ii) la aceasta conceptie este dificil de renuntat, chiar daca cei mai multi oameni sustin ordinea spontana a pietei; (iii) simpla existenta a superstitiei justitiei sociale este suficienta pentru a declansa o competitie politica referitoare la realizarea ei.

Referitor la redistribuire, trebuie facuta o distinctie intre obiective economic legitime si obiective iluzorii aleguvernului in general. Preluarea de venituri de catre guvern este economic legitima si necesara pentru indeplinirea unor scopuri specifice lui ca organizatie, cum sunt apararea, securitatea si alte cateva activitati pentru care nu exista stimulente pentru a fi preluate de initiativa privata. Totusi, unele obiective cum ar fi justitia sociala sau orice alt obiectiv formulat ca scop al ordinii spontane numita „societate” (care prin natura ei este evolutiv-selectiva) nu pot fi realizate de nicio entitate participanta la ordinea spontana si, in consecinta, nici de guvern. Din pacate, guvernele tind insa sa actioneze si in afara ariei lor economic-legitime, incercand sa impuna si sa atinga obiective pentru ordinea spontana. Conceptia ca guvernul poate produce justitie distributiva prin redistribuire este costisitoare si nu duce la rezultate. Dimpotriva, incercarile repetate de a realiza ceva irealizabil nu elimina dintre aspectele nesatisfacatoare existente in societate, ci creeaza unele noi.    

Acum revin la lectia referitoare la expansiunea nesustenabila, de multe ori prociclica (nu si in ultimii 2-3 ani, daca avem in vedere estimarile curente ale gap-ului PIB), a politicii fiscale in Romania. Invatarea ei ar insemna ca politicienii sa aleaga in mod deliberat sa tempereze cresterea cheltuielilor bugetare in timpul perioadelor economice bune. Dar perioadele bune dureaza aproximativ 15-20 la suta din timp. Practic, politicienii, in ciclul lor electoral de patru ani, nu au timp si stimulente sa se conformeze acestei necesitati. Chiar daca s-ar conforma, si politica nu ar fi prociciclica, cheltuielile tot ar fi crescute in numele justitiei sociale, si ar fi finantate prin cresterea impozitelor curente.

Iar odata ce regula ca guvernul tinteste la justitie sociala este detectata de public, guvernul va trebui sa creasca cheltuielile, chiar si atunci cand impozitele curente sunt relativ  mari, prin cresterea datoriilor. Pentru ca o crestere a impozitelor curente nu este vazuta cu ochi buni de catre public, guvernul prefera sa mareasca cheltuielile si sa le finanteze prin imprumuturi. Se stie ca, chiar daca nu unu la unu, imprumuturile crescute de astazi se vor transforma in impozitele crescute de maine.

Datele confirma acest tip de comportament. In toate tarile occidentale, cheltuielile publice au crescut mai repede decat PIB. La inceputul secolului al XX-lea cheltuielile publice erau cel mult 5-15 la suta din PIB, dar in prezent, ele se situeaza la 35-55 la suta din PIB. In acest fel, in tarile occidentale, atat ponderea veniturilor bugetare, cat si ponderea datoriilor publice in PIB au crescut la niveluri inalte. In unele tari dezvoltate, veniturile bugetare ajung la 50 la suta, iar datoriile ajung la 100-200 la suta sau chiar mai mult.

Romania nu a ajuns inca sa apartina acestor categorii de tari, dar este clar ca daca va continua sa se ghideze dupa filozofia ca trebuie sa faca justitie distributiva (sociala) prin redistribuire, atat ponderea veniturilor bugetare in PIB, cat si datoriile publice vor creste mai mult decat ar fi necesar pentru ca guvernul sa furnizeze servicii de calitate in ariile sale legitime. Atat timp cat superstitia numita „justitie sociala” va continua, Romania nu va face exceptie.

In logica politica, apare firesc ca alegerea deliberata sa fie doar aceea de a amana momentul inceperii corectiilor deficitului bugetar pana dupa izbucnirea vreunei crize. Acel moment este convenabil si pentru ca, in numele urgentei, politicienii pot justifica orice masuri. In numele unei necesitati ivite brusc, dar care teoretic ar fi putut fi evitata cu mult inainte, argumentele ca ajustarea trebuie centrata pe reducerea cheltuielilor care au crescut aberant de repede alimentate de logica competitiei politice, asupra careia voi reveni in final, pot fi usor minimizate.

In principal, se va pune accentul pe argumentul ca reducerea cheltuielilor publice curente necesita timp. Renuntarea la personalul bugetar, acolo unde este in exces, nu se poate face peste noapte, iar o reforma administrativa, nici atat. Cu alte cuvinte, in sectorul public nu se pot restructura prea multe peste noapte, ceea ce este adevarat, dar, in acelasi timp, este si convenabil pentru cei ce trebuie sa implementeze masuri de reducere a deficitului.

In logica descrisa, ceea ce ramane de facut este ca sectorul privat sa plateasca impozite mai mari. Daca reformele din sectorul public nu apar, aceasta inseamna ca sectorul privat a „salvat” sectorul public. Iar dupa o criza, odata ce economia revine la o crestere inalta, asa cum am aratat, reformele din sectorul bugetar devin improbabile. In Romania, asa s-a procedat imediat dupa criza globala din 1991, imediat dupa criza financiara inceputa in 1997 si, fara sa existe o criza, dar fortati de nevoia de a indeplini unele conditionalitati referitoare la accesarea unor fonduri europene, in octombrie 2023. Singura exceptie a fost dupa criza financiara din 2008, in anul 2010, cand am ajuns sa fim fortati sa reducem salariile in sectorul public. Spre deosebire de reducerea cheltuielilor publice curente, cresterea impozitelor asupra entitatilor din sectorul privat se poate face rapid. Daca alegem sa respectam legea fiscala, putem adresa sectorului privat „invitatia” de a salva sectorul public in sase luni; atat de rapizi am putea fi.

Al doilea argument in favoarea ideii ca in Romania nu se va renunta prea curand la politicile fiscale nesustenabile este acela ca optica conform careia aspectele nesatisfacatoare ale pietei sunt corectabile prin redistribuire este greu de eliminat. Aceasta dificultate apare in ciuda faptului ca, in tarile occidentale, cei mai multi oameni, asa cum am avut prilejul sa arat intr-un studiu recent, au ca scop mentinerea ordinii spontane a pietei. Cu toate acestea, oamenii se raporteaza diferit la ratiune si la sentimente. Desi poate parea paradoxal, oamenii sunt cu necesitate rationali cand opereaza pe piete, dar fac loc sentimentelor si emotiilor atunci cand vine vorba de „corectarea” pietelor. Cand actioneaza pentru a-si atinge scopurile personale, oamenii urmeaza ratiunea pe care o constituie relatiile abstracte ale pietei. Astfel, ei reusesc in afaceri. Este imposibil sa incalci acele relatii si sa reusesti sau, cu alte cuvinte, exista o necesitate careia fiecare trebuie sa i ne supunem, atunci cand actionam, pentru a ne realiza scopurile. Este imposibil, atunci cand actionam pe piete, sa ne abatem de la ratiunea pe care piata o reprezinta in societate si, pana la urma, sa ne realizam planurile de afaceri.

Totusi, nu exista o necesitate pentru noi, atunci cand reflectam asupra sistemului, sa intelegem sistemul si ratiunea lui. Este suficient sa avem preconceptii referitor la ce ar trebui sa ne ofere societatea in legatura cu cateva aspecte particulare si sa constatam ca exista discrepante nefavorabile intre asteptari si fapte referitor la acele aspecte particulare. Aspectele nefavorabile genereaza emotii, sentimente, impulsuri care ne fac sa nu apelam la inteligenta de a intelege ratiunea sistemului si sa sarim la concluzii referitor la ce ar trebui sa facem pentru ca sistemul sa fie cum vrem noi referitor la acele aspecte particulare.  

Astfel, in ciuda faptului ca cei mai multi oameni au ca scop mentinerea ordinii spontane a pietei, ca isi mentin ratiunea ca actori pe piata, ei pot totusi vota politici care lucreaza impotriva pietei; in acest fel, ei isi protejeaza sentimente si emotiile umane generate de faptul ca in societate unii oameni raman in urma.

De obicei, propunerile pentru „corectarea” efectelor nesatisfacatoare ale ordinii pietei vin de la oameni care au ajuns sa nu mai inteleaga sistemul economic. In studiul mentionat, am aratat ca, treptat, a aparut o separare intre corpul academic si oamenii de afaceri. Nu repet aici mecanismul prin care s-a produs aceasta separare, dar este esential ca separarea a facut ca argumentele in favoarea pietei sa nu mai fie intelese.

Rezultatul pe care il avem in prezent in societate este ca, pe de o parte, cei ce actioneaza pe piata urmeaza cu strictete ratiunea abstracta a pietei, in care sentimentele si emotiile nu au loc, iar pe de alta parte, cand vine vorba despre conceperea unor masuri care sa atenueze aspectele negative, ei adera la masurile pe care le propun cei ce nu mai inteleg suficient ratiunea pietei; astfel de masuri nu-si pot atinge scopul de a atenua aspectele negative si a reduce inegalitatea economica. Este uman ca ramanerea in urma a semenilor nostri sa ne afecteze negativ emotiile si sentimentele. Dar aspiratiile noastre de a-i vedea pe toti prosperand in societate, pot fi satisfacute de masuri cu totul diferite de cele pe care guvernele le iau atunci cand adopta ca scop justitia distributiva.  

Aceasta este, in viziunea mea, motivul pentru care cresterea redistribuirii ca modalitate de a corecta distribuirea veniturilor facuta de piata a ajuns sa fie un proces larg raspandit. Acesta este motivul pentru care, desi cei mai multi oameni au ca scop mentinerea ordinii spontane a pietei, ei nu se gandesc in primul rand la reducerea cheltuielilor destinate unor obiective nerealizabile atunci cand vine vorba de reducerea deficitelor bugetare. In primul rand, ei accepta si voteaza propunerile de crestere a impozitelor curente la niveluri relativ inalte sau, atunci cand acestea au atins deja niveluri inalte, accepta cresterea datoriilor pentru a finanta cresteri nesustenabile de cheltuieli publice pentru atingerea de obiective nerealizabile.

Punand la un loc primele doua argumente discutate, in esenta putem spune ca exista in interiorul clasei politice o structura de stimulente care duc la inclinatia guvernelor de a apela in primul rand la cresterea impozitelor curente si /sau la reducerea unor cheltuieli de investitii pentru a reduce deficitele bugetare, si abia in al doilea rand la reducerea cheltuielilor curente destinate unor obiective nerealizabile. De asemenea, putem spune ca desi cei mai multi oameni sustin ordinea spontana a pietei cand actioneaza, ordine ce se formeaza pentru ca oamenii actioneaza ghidati de un sistem de reguli de buna conduita, ei pot vota, referitor la anumite aspecte particulare, masuri de politica economica ce intra in conflict cu ratiunea pietei si cu regulile si actiunile individuale care o determina.

In fine, cel de-al treilea argument pentru care in Romania nu se va renunta usor la cresterea nesustenabila a cheltuielilor este legat de competitia politica dintre partidele de stanga si partidele de dreapta. Pentru ca oamenii au capacitatea de a invata, multi oameni isi dau seama ca deficitele bugetare excesive, produse pentru a realiza obiective nerealizabile, sunt greseli de politica si ar putea da votul lor partidelor ce lupta impotriva redistribuirii cu aceste scopuri. Totusi, si in acest caz, partidele liberale nu ar putea merge prea departe cu reducerea redistribuirii in favoarea unor scopuri nerealizabile, deoarece indiferent care sunt principiile de la care pornesc, ajung la realitatea ca depind de voturi pentru a fi prezente si relevante in parlament. Asa cum am aratat, nu exista o necesitate pentru ca noi sa apelam la inteligenta noastra de a intelege ratiunea economiei de piata atunci cand vine vorba de modelarea societatii. Daca superstitia conform careia societatea poate fi modelata de noi prin reguli proiectate sa creasca justitia distributiva este larg raspandita, atunci partidele intra in mod necesar in concurenta referitor la cine va realiza primul sau/si mai bine acel obiectiv nerealizabil.

De data aceasta discutam din nou sa reducem deficitul bugetar inainte de ivirea vreunui eveniment major, cum este o criza financiara sau o recesiune globala. Discutia se refera acum la doua scenarii pe care am putea sa le agream cu Comisia Europeana pentru a reduce deficitul bugetar la trei la suta din PIB: unul in care sa atingem aceasta tinta in 4 ani si un altul in care atingem tinta in sapte ani. In viziunea Comisiei, ritmul de reducere a deficitului ar fi de 1,2 puncte procentuale pe an si, respectiv, 0,7 puncte procentuale. Nu stiu asupra carui scenariu se va agrea, dar este logic ca scenariul ce ar implica o perioada mai mare de ajustare sa fie centrat pe reforme care sa vizeze atat cresterea colectarii, cat si controlul cresterii cheltuielilor. Referitor la cheltuieli, ar trebui vizata mentinerea unui ritm sustinut al investitiilor publice in infrastructuri de care sectorul privat are nevoie pentru a se dezvolta, dar si disciplinarea cheltuielilor publice, atat prin reducerea risipei din ariile specifice guvernului, cat si prin  renuntarea la obiective iluzorii, ceea ce necesita timp pentru pregatirea reformelor necesare.

In celalalt scenariu, este de presupus ca accentul pe reforme vizand reducerea cheltuielilor publice va fi mai mic, ajustarea deplasandu-se mai mult spre unele masuri de crestere a colectarii, atat prin perfectionarea metodelor de colectare, cat si prin cresterea unor rate de impozitare. In timp ce cresterea colectarii este un obiectiv corect, cresterea ratelor de impozitare este discutabil. Multi economisti din Romania, dar si experti externi spun ca avem o pondere prea mica a veniturilor bugetare in PIB si ca o crestere a ratelor de impozitare ar duce aceasta pondere spre nivelurile comparabile cu cele din Uniunea Europeana.

Dar acest lucru nu este necesar. Am argumentat intr-un articol recent ca in societatile occidentale, ordinea spontana a pietei este masiv preponderenta in ordinea sociala, comparativ cu ordinea proiectata. Ponderea relativ ridicata a veniturilor bugetare in PIB din unele tari nu arata ca in acele tari ponderea ordinii proiectate este mai mare. Ea arata doar o sarcina mai mare asupra ordinii spontane si o reducere a enormei ei capacitati de a produce prosperitate si solidaritate.

Nu exista o necesitate ca ponderea veniturilor din impozite sa creasca pentru ca prosperitatea unei tari sa creasca. Nu este paradoxal ca Romania s-a dezvoltat in ultimii 20 de ani in ritmuri mai mari comparativ cu multe tari dezvoltate, desi a avut o pondere medie a veniturilor bugetare in jurul valorii de 27 la suta, cu mult sub media din Uniunea Europeana, dar aproape egala cu cea din SUA, Japonia si Elvetia in perioada 1995-2020. Explicatia vine de la faptul ca ordinea spontana a pietei s-a extins, ajungand sa fie, ca si in alte tari occidentale, covarsitor preponderenta, dar, probabil, mai putin grevata de ineficientele produse de impozite prea mari.

In viziunea mea, daca asa stau lucrurile, atunci scenariul in care revenim la un deficit de trei la suta din PIB in sapte ani ar fi de preferat. El ar trebui sa fie centrat pe reforme care sa duca la reducerea unor cheltuieli administrative, la reducerea unor cheltuieli destinate obiectivelor iluzorii si la digitalizarea extinsa si eficienta a administratiei publice.

Intre timp, asa acum s-a mai intamplat, o criza ar putea face cele doua scenarii nerelevante si am ajunge din nou sa actionam nu conform unui program just centrat pe reforma cheltuielilor, ci pe masuri de colectare rapida a unor venituri de la sectorul privat, a caror irationalitate si duritate sa fie justificate, din nou, in numele urgentei. Este foarte probabil sa se intample asa: daca lasam la o parte criza generata de pandemia de Covid-19, actuala expansiune este cea mai indelungata din istoria cunoscuta, astfel ca ne asteptam ca si ea sa se incheie curand.

Avand in vedere ca un astfel de scenariu pare probabil, unii economisti spun sa ne grabim sa reducem deficitul, chiar daca pentru aceasta ar trebui sa ne bazam in special pe cresterea impozitelor, ca sa nu mai fim prinsi pe picior gresit de viitoarea criza, asa cum s-a intamplat la crizele din 1997 si 2008 si la criza pandemica din 2020. Ceea ce se va intampla dupa aceea, este ceea ce sper ca am aratat clar in acest articol: atat timp cat superstitia justitiei distributive va fi larg raspandita, vom proceda la fel. Dar aceasta nu inseamna ca este necesar sa ajungem mereu in aceasta situatie. Ceea ce este necesar este sa denuntam mereu aceasta superstitie, sperand ca vom reusi sa o facem viziunea unei minoritati, reducandu-i rolul in conditionarea politicilor economice in favoarea unei viziuni liberale.