De la criza financiara incoace, asistam la o stimulare a gandirii economice in ceea ce priveste explicarea si contracararea crizei, structurarea masurilor, politicilor, mecanismelor si a noilor institutii care, pe de o parte, sa asaneze cat mai mult din efectele crizei, iar, pe de alta parte, sa se creasca rezilienta economiilor la socurile asimetrice si prevenirea acestora. Am categorisit demersurile facute ca fiind o mostenire in sensul imbogatirii patrimoniului intelectual legat de gestiunea economiilor, iar o dimensiune a acestuia vor fi lectiile de retinut. In ceea ce priveste asanarea efectelor crizei financiare, la mai bine de 10 ani de la declansarea ei, mostenirea intelectuala, academica si de pragmatism, consta in constientizarea faptului ca modul traditional de actiune, pentru a restabili echilibrele macroeconomice, a fost neadecvat.

 

Programele de austeritate, mai mult sau mai putin severe, si-au dovedit ineficienta pe termen lung, cu impact negativ asupra capabilitatii tarilor aflate in dificultate de a relua cresterea economica la nivelul antecriza. De altfel, redresarea globala a demonstrat caderea la jumatate a ritmurilor de crestere economica si fragilizarea acesteia, urmare a scaderii PIB-ului potential, reluarii cresterii datoriilor publice, pericolului la limita de deflatie, slaba revenire a investitiilor si perlatarea neincrederii in eficienta politicilor urmate de guverne. Bancile centrale, in cea mai mare parte, au intrat in perioada politicilor monetare neortodoxe, configurand relaxarea cantitativa, concomitent cu reducerea costului banilor, prin care au incercat sa sprijine ineficienta eforturilor guvernelor, ducandu-si propriile si putinele instrumente la limita maxima de posibila calibrare a lor.

 

Ian Goldin, Director al Oxford Martin Programme on Technological and Economic Change si profesor la University of Oxford (unde preda despre Globalizare si Dezvoltare), avertizeaza, nu mai departe decat in luna septembrie 2020 (vezi lucrarea „Rethinking Global Resilience”, in Finance & Development, sept. 2020) cu doua ganduri, pe care le gasim subliniate si de alte personalitati. Primul se refera la modul de a actiona in fata unei viitoare crize, fiind exclusa aceeasi conduita a abordarilor economistilor. Al doilea gand este nevoia de a coopera si a face parteneriate cu cei care inteleg deja schimbarile, un lucru vital pentru viitorul rezilientei globale, sub toate aspectele vietii umane. Motto-ul la lucrarea sa, citata mai sus, subliniaza ca pandemia s-a infiltrat in toate zonele de avarie ale vietii noastre economice si sociale, iar singurul remediu care ne ramane este cooperarea internationala. Despre necesitatea cooperarii internationale s-au exprimat deja multe personalitati, ramane important ca politicienii sa-si revina si sa intoarca fata catre aceasta.

 

Actiunile postcriza, in sens de preventie si rezilienta la socurile asimetrice de anvergura, sunt cu adevarat mai inovative si constructive, in masura in care ajung cat mai repede in stare operationala. Demersul definitivarii lor se poticneste tot mai mult de introvertirea statelor din motivele perceptiei ca „sunt lasate” sa se descurce singure. Pana la un punct, evolutia pandemica confirma aceasta perceptie. Indemnul la cooperarea globala sau regionala a produs solutii cu intarziere, corespunzator vitezei reactiilor de sprijin ale, de exemplu, FMI, G-7 si, pe ultimul loc, UE. Problema de fond a fost asigurarea fie de resurse suplimentare de finantare a datoriilor externe, fie reducerea sau iertarea acestei poveri, mai ales in cazul economiilor emergente, cu un nivel mic si foarte mic al veniturilor. Cum redresarea economica robusta intarzie, in ciuda relaxarilor fiscale si monetare, se vorbeste tot mai mult de deflatie, pericolul acesteia bantuind economiile europene si partial pe cele din America. Spectrul situatiei din Japonia capata extindere, o economie care s-a luptat doua decenii cu deflatia, in ciuda investitiilor semnificative si eforturilor (guvern, banca centrala) de a creste inflatia. „Boala japoneza” arata ca iesirea din deflatie va necesita inca mult timp infuzie financiara (unii analisti afirma ca infuzia financiara ar trebui sa devina permanenta). Cum se va putea face insa acestui lucru, cand deja resursele proprii sunt epuizate (ingustarea spatiului fiscal pana la disparitia lui), iar cele atrase pun o presiune mare pe viitorul economiilor, indatorate deja peste limitele lor de sustenabilitate?

 

Problema deflatiei devine centrala cand se observa ca toate instrumentele iesirii din ea si-au pierdut eficienta, iar factorii care ar relua procesul inflationist devin inerti. Avertizarile de pana acum, asupra faptului ca pericolul revenirii ei este justificat de masurile luate pentru a face fata pandemiei, nu sunt suficiente pentru efecte economice reale. Corelatiile mainstream economics par sa nu mai functioneze, desi pomparea de lichiditate (suna cunoscuta axioma ca inflatia este un fenomen monetar) ar trebui sa duca, la un moment dat, la revenirea inflatiei. Dar, cum nu se stie care si cum va fi sfarsitul pandemiei, tot asa nu se poate aprecia cand se poate renunta la pomparea de fonduri mentionata. Dimpotriva, aceasta incertitudine a determinat prelungirea programelor de relaxare cantitativa a unor banci centrale. In mod vizibil apare problema comportamentului economic neadecvat al subiectului economiei - consumatorul, investitorul - la care propensiunea de a economisi a devenit mai puternica in fata incertitudinilor si lipsei de incredere in efectul politicilor publice. Aceasta din urma - increderea - si-a pierdut trendul revenirii dupa criza financiara, odata cu instaurarea pandemiei, iar efectul relaxarilor fiscale si monetare propune un viitor nesigur economiilor, la momentul scadentelor de revenire la normalitatea, asa cum este ea definita de manualele traditionale de economics. Scadenta, insa, este precedata de efectele indeciziei liderilor si al tergiversarilor din mai toata lumea, mult mai vizibile in UE. Mai este valabila aceasta normalitate, cand se vorbeste tot mai mult de „new normal”? In ce va consta aceasta, daca nu vom accepta din mostenirea masurilor contra pandemiei tinerea economiile macar in stare de plutire?

 

Suntem in fata a doua riscuri sistemice, suficient de severe la adresa stabilitatii financiare europene si globale: (1) pana unde mai merge indatorarea si (2) cum trebuie partajata responsabilitatea guvernelor si a bancilor centrale? Responsabilii bancilor centrale privesc din nou cu seriozitate politicile fiscale, invocand ca, la efortul lor, trebuie adaugate eforturile guvernelor, daca se doreste o revenire la o crestere economica sanatoasa. Ce trebuie inteles insa prin viitoarea crestere economica sanatoasa, intr-o lume in totala schimbare? Deocamdata avem de retinut intuitiile sintetizate de unele personalitati, asupra a ce este de facut. Ele decurg din confruntarea cu criza pandemica a anului 2020 si credinta ca astfel de pandemii ne vor insoti viata economica: „la situatii exceptionale avem nevoie de masuri de exceptie” (Georgieva Kristalina, directorul general al FMI); „trebuie sa facem tot ce este necesar” (Ursula von der Leyen, presedinta Comisiei Europene); „recesiunea anului 2020 este mai profunda, iar redresarea din 2021 mai inceata” (Gita Gopinath, economist sef, FMI). Aceste intuitii ar fi singurele certitudini din marea incertitudinilor care ne framanta. Credem ca, daca le-am privi in profunzimea intelesului lor, ar fi usor de a ne feri de capcana solutiilor trecutului de asigurare a echilibrelor de macrostabilitate si sustenabilitate.

 

Formula PIB este demult contestata, ca reflectare corecta a fenomenului de crestere economica, dar ea continua sa fie folosita in toate modele econometrice, cu rezultate departe insa de ceea ce se intampla in realitate. Este unul din motivele care explica renuntarea sprijinului economistilor de catre politicieni, criza financiara punandu-i la zid pentru prognoze eronate si lipsa de solutii imediate, care sa-i salveze prin atenuarea efectelor socurilor in faza lor incipienta si nu dupa osificarea lor. Revenind la formula PIB, trebuie sa reflectam la efectul inchiderii scolilor, dincolo de incercarile de a le deschide, cand o analiza a Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) releva un impact de -1,5% pierdere medie in PIB pentru urmatorul deceniu. Se pare ca avem nevoie de o redefinire a „factorilor de productivitate”, daca raportul mentioneaza ca „pierderile de ore de invatare vor duce la o scadere a abilitatilor dobandite” de oameni, de care depinde productivitatea muncii lor viitoare. Studiul OECD ne mai spune ca pandemia a afectat, cu doar o treime dintr-un an scolar, sistemele de educatie din 37 de state cu economii dezvoltate, plus alte noua tari, dar efectele pe termen lung vor fi serioase in materie de patente, inventii, creativitate etc. Scoala viitorului postpandemic nu va fi restructurata la vreme pentru noua normalitate. Un calcul simplu mai arata ca, in cazul SUA, acea pierdere de -1,5% din PIB ar fi echivalenta cu 15.300 miliarde de dolari!

 

Relevanta directa a educatiei pentru cresterea economica apare cuantificata pentru prima data intr-un context de inhibare a ei pe cale administrativa cand, in mod normal, indicatorii ei ar fi trebuit urmariti in normalitatea existenta. Dar, ceea ce este important, spun acum expertii, este faptul ca, de acum incolo, seria de date utilizate in modele de prognoza a cresterii economice trebuie sa includa indicatorii (efecte masurate ale) pandemiei, asa cum sunt si nu normalizate, asa cum se obisnuieste. Poate eliminarea exceptiilor din seriile de date au adus de mult erori in prognoze, asa ca pandemia are, pe langa multe alte influente, impact metodologic.

 

Sintagma „noua normalitate”, aflata pe buzele tuturor, este descrisa de lumea economica, financiara, stiintifica si medicala drept ceva care nu va mai semana cu nimic din „vechea normalitate”. Este propagata ideea unei tranzitii, respectiv diluarea cailor traditionale de atac a unui soc economic, printr-o noua cale de abordare a dimensionalitatilor lumii in care traim. Sansa ei a fost pregatita de revolutia in IT, fara de care efectele negative ale distantarii nu ar fi putut fi contracarate nici macar pe jumatate. In jurul IT se configureaza noua normalitate – digitalizarea, IA – cu insistente asupra a toate politicile conduse de guverne si banci centrale, din motive de eficienta Se cere stavilirea efectelor schimbarilor climatice, o provocare la care daca se va raspunde in mod adecvat, se va schimba intr-adevar lumea.

 

Daca nu o vom face, inseamna ca nu am invatat nimic din lectiile ultimei crize financiare, iar de atunci si pana la pandemie am tras dupa noi traditionalismul ultimelor doua secole si jumatate. Masurile de natura fiscala, luate prin celebrele planuri de austeritate, au fost disproportionate si au inrautatit situatia multor tari, prin lipsa de efect asupra micsorarii datoriilor suverane. Acestea au crescut si vor deveni si mai impovaratoare, daca vom reveni la pragurile teoretice anterioare. Desi datoriile sunt mari, din punctul de vedere al necesitatii finantarii si refinantarii, inflatia nu-si revine, iar structura ei se schimba, anuntand noi provocari. In cazul Romaniei, de exemplu, in luna august 2020, rata inflatiei anuale scade la 2,7%, comparativ cu peste 4% in decembrie 2019. In schimb, creste la segmentul produselor alimentare cu peste 5%, ceea ce anunta unde si de ce se limiteaza consumul in perspectiva incertitudini veniturilor si extinderea saraciei.

 

Zona euro este marcata deja de deflatie, iar euro se intareste, afectand competitivitatea unei productii de bunuri si servicii aflate in convalescenta. Conexiunea ingrijoreaza decidentii BCE, iar sedinta de politica monetara din 10 septembrie 2020 mentine calibrarea instrumentelor, ceea ce denota ca nu s-a putut raspunde inca la intrebarea „incotro?”. Ipotezele analistilor, bazate pe normalitatea prezentului, sunt infirmate de concluziile formulate la conferinta de presa tinuta de Christine Lagarde: cadrul de politica monetara a BCE ramane neschimbat pentru ca avem de a face cu „only minor alterations to its macroconomic forecasts for the EZ”, desi de la inceputul anului euro s-a apreciat cu 5,4% fata de dolarul SUA. Scuza consta in faptul ca BCE nu tinteste cursul euro. Se recunoaste insa ca aprecierea influenteaza stabilitatea preturilor, mandat al BCE: „it is clear that the external value of the euro is an important determinant of price setting in the euro area. We do not target the exchange rate, but we monitor it very carefully what can the ECB do now”. Ca urmare, injectia de lichidate prin programul Pandemic Emergency Purchase continua la noul nivel ridicat din luna iunie 2020, cu un plus de 600 miliarde de euro, ajungandu-se la un total de 1350 miliarde euro. Se confirma implicarea BCE, cat va fi nevoie, si in niciun caz retragerea sa prematura din PEP.

 

Incotro vor merge divergentele si distorsiunile create de pandemie in zona euro ramane o necunoscuta. Aceasta inseamna ca trebuie directionate cat mai multe fonduri, mai ales catre SM cele mai afectate si, culmea, afirma Lagarde, tocmai catre aceste SM „are likely to come out of the process with less recovery than the others”. Inseamna ca distorsiunile vor continua, aluzia fiind facuta de Lagard cu multa delicatete (balanced tone), dupa cum a reflectat dupa conferinta Jai Malhi de laJP Morgan Asset Management. De ce era nevoie de respectiva afirmatie? Pentru ca prin ea, sau spusa altfel, se amintea de un mesaj mult repetat si de alti fosti presedinti ai BCE in timpul si dupa criza financiara (Tichet si Draghi) ca numai o politica fiscala expansionista a guvernelor poate fi principalul stimulent de a se iesi din criza economica, dar, poate, doar sprijinit de BCE („main lever of stimulus in this crisis and that the ECB will likely be the supporting act”). Oare unde mai gasim locul programelor de austeritate?

 

Datele statistice evocate de Lagarde arata ca, suma combinata a masurilor fiscale luate de SM la nivel national din zona euro, reprezinta cca. 4,5% din PIB, in timp ce garantiile asumate de acestea pentru finantarile extra se ridica la 20% din PIB. Doar un astfel de accept – fiscal boost – si-a dovedit impactul pozitiv, ca raspuns la criza si va fi motorul pentru cresterea perspectivei indicatorului inflatiei (Lagarde). Acelasi analist, Jai Malhi, mentiona alte doua lucruri de avut in vedere de catre academicii in teoria economica: (i) neschimbarea politici monetare a BCE de la ultima reuniune reflecta, mai de graba, limita eficacitatii ei pentru eventuale optiuni ramase la dispozitie, decat confortul BCE la actuala stare economica a zonei euro; (ii) aprecierea euro este ingrijoratoare si va ingreuna actiunea BCE de a genera inflatie numai prin politica ei. Lagarde confirma ca focalizarea BCE pe stabilitatea preturilor este evidenta, ca o piatra de incercare in strategia oricarei banci centrale, iar acestui obiectiv ii va acorda toata atentia, inclusiv cu atentionarea ce va fi ceruta si guvernelor.

 

In acest context, exista voci care ridica problema indicatorilor prag, care pot da functionalitate optima zonei euro si monedei unice. Ele se indreapta spre regandirea acestor praguri prin crestere, fiind sugerata majorarea procentului de 3% din PIB pentru deficitul bugetar (propuneri de 5%) si 90% din PIB pentru datoria publica, fata de 60%. Propunerile sugereaza, in fapt, necesitatea unei noi calibrari a stimulentelor fiscale, cu mentinerea pragului inflatiei de 2%, ca definitie cantitativa a stabilitatii generale a preturilor. Acest lucru, doar pana la, poate, momentul cand pericolul deflatiei va disparea (vezi:Sebastian Dullien, Christoph Paetz, Andrew Watt, Sebastian Watzka, in: „Proposals for a reform of the EU fiscal rules and economic governance”, June 2020).

 

Deocamdata, limitarea deficitului la 3% din PIB pentru SM ale UE este suspendata pe perioada necesitatilor de stimulente fiscale si, probabil, aceasta relaxare se va prelungi in paralel cu continuarea stimulentelor respective pana la revenirea la normalitate, moment inca incert. Dezbaterile ministrilor de finante din zona euro, prezidate pentru prima data de noul sef al Eurogrupului, Paschal Donohoe la inceputul lunii septembrie 2020, au lasat sa se inteleaga ca este prematura retragerea stimulentelor fiscale -, Paolo Gentiloni, Comisarul pentru economie, afirmand ca acest lucru ar fi un risc prea mare pentru economia UE - , iar din alte declaratii ulterioare ale unor oficiali s-a retinut ideea ca nici in anul 2021 regula deficitului de maximum 3% din PIB nu se va aplica. Termenul revenirii regulii a fost plasata din nou la „momentul normalitatii”, inca necunoscut. Ceea ce se cunoaste este perspectiva economiei UE pentru anul 2020 care, in opinia Comisiei Europene, va marca o contractie fara precedent, de 8,3%, dupa o crestere de 1,5% in 2019. Momentul revenirii la normalitate ramane legat, insa, de succesul reformelor pe care le presupune punerea in aplicare a fondului de redresare. Nu este minimizata, nici vorba exclusa, problema gasirii vaccinului anticovid, singurul care poate readuce angajatii la lucru, dar si inaintarea cu alte proiecte care lancezesc. Este si cazul Uniunii Bancare, careia ii lipseste schema comuna de garantare a depozitelor.

 

Insistenta pe stimulentele fiscale si continuarea lor nu este intamplatoare. Isabel Schnabel, membra a Consiliului Executiv al BCE, prin prezentarea facuta la Centre for European Reform and Eurofi Financial Forum (11 septemebrie 2020) a incercat sa raspunda la intrebarea care chinuie analistii: politica monetara aplicata de BCE in prezent este mai daunatoare si ce alternative ar putea fi („Is the current ECB monetary policy doing more harm than good and what are the alternatives?”). Plecand de la ideea ca euro a fost construit pe principiul dominantei monetare si independentei BCE, este bine sa se urmareasca cum au evoluat schimbarile interactive intre politica fiscala si cea monetara, in contextul modificarilor in mediul macroeconomic. In 1999 cand s-a creat BCE, toate bancile centrale dispunand de un larg spatiu de actiune, dobanzile de politica monetara stabilite pe termen scurt avand efecte bune asupra inflatiei pe termen mediu. Situatia prezenta, caracterizata de Schnabel prin „evolutia lenta a factorilor structurali, ca tendinta lenta a cresterii productivitatii muncii, imbatranirea comunitatilor si economisirile globale excesive”, a condus la un declin pe termen lung al echilibrului real al dobanzilor, cu impact asupra reducerii spatiului de manevra al politicilor monetare conventionale.

 

Recurgerea la politici monetare neconventionale a suscitat comentarii privind efectele lor colaterale adverse in timp, chiar daca ele si-au demonstrat eficacitatea in stimularea economiilor la un nivel foarte jos al dobanzilor. Dobanzile centrale aproape de plus sau minus 0% au devenit, alaturi de cadrul unei conduite acomodative, o caracteristica a politicilor monetare a principalelor banci centrale. Ramane insa intrebarea legata de consecinte, daca sunt de bun augur sau nu.

 

Schnabel sugereaza trei consecinte importante. Prima, este cresterea importantei politicii fiscale ca instrument stabilizator macroeconomic, in conditiile unor dobanzi joase. Politica fiscala trebuie sa devina si ea acomodativa pentru a salva economia de ritmuri joase de crestere dar, si acum, de capcana deflatiei. Expansiunea fiscala se dovedeste utila in conjunctura creata de pandemie, ea sustinand cererea si asumandu-si si costurile crizei. Politica monetara poate completa aceste efort, dar, prin caracterul ei de propagare uniforma la nivel de tara, nu poate raspunde dificultatilor diferite cu care se confrunta comunitatile sau regiunile. Ca urmare, nu este recomandabil sa se recurga la masuri fiscale constrangatoare, cand politica fiscala trebuie sa raspunda unor necesitati spatiale si structurale diferite, iar indemnul pentru un rol mai activ al sau in astfel de conditii nu trebuie confundat cu teoria monetara moderna (MMT), care neaga constrangeri bugetare temporare. Schnabel, ca multi altii, sustine ca o data ce economia si-a revenit si s-a inscris pe un trend sustenabil, politica fiscala trebuie sa fie orientata pentru a-si crea spatiul vital pentru viitor, lucru mereu sustinut de economisti. Activismul politicilor fiscale si structurale poate intari si independenta bancilor centrale, asigurandu-le spatiul monetar de care au nevoie pentru viitor, in fata unei alte crize. Expansiunea fiscala contraciclica, dupaDeLong, J. si Summers, L.H. („Fiscal Policy in a Depressed Economy”, Brookings Papers on Economic Activity, Economic Studies Program, The Brookings Institution, Vol. 43, No 1, pp. 233-297, 2012) citati de Schnabel, ar putea rezulta, pe termen lung, in scaderea datoriei publice, ceea ce ni se pare normal prin revenirea la buna functionare a economiei.

 

In al doilea rand, spune Schnabel, interventiile cu stimulentele fiscale s-au dovedit nu numai utile, ci si eficiente, fie din punct de vedere pragmatic (suferinte mai mici pentru mediul de afaceri si indivizi), fie din punct de vedere al asteptarilor: reactia bancilor centrale, in sens de politica monetara restrictiva, ce ar urma si anticiparea de catre investitori a unor dobanzi joase, pe o perioada de timp mai indelungata, ca urmare a modului in care se acomodeaza la raspunsul fiscal.

 

In al treilea rand, costurile unor datorii mai mari ar fi mai mici pentru bunastarea populatiei, intrucat relaxarea fiscala nu mai impune obtinerea de excedente bugetare primare, atat timp cat dobanzile nominale sunt sub rata nominala de crestere economica, iar fondurile publice vor fi folosite, cu prioritate, pentru cresterea impactului unor externalitati asupra economiilor, ca schimbarile climatice si infuzia de noi tehnologii.

 

Fara indoiala ca solutiile la controlul datoriilor raman, acum mai mult decat oricand, cresterea PIB-ului potential prin reformele structurale impuse de noua normalitate a lumii post-pandemie (oportunitatile sunt deja la indemana chiar cu cheltuirea brumei de resurse) si consolidarea fiscala. Schimbarea trebuie privita in sensul secventialitatii acestor procese si nu concomitentei, care s-a dovedit dezastruoasa in timpul crizei financiare. Premisa este sa nu consideram permanente nici conditiile fiscale de azi, dar nici sa distrugem semnele incipiente ale unei redresari, prin care sa observam ca angajamentele guvernelor de a castiga spatii fiscale devin iluzii.

 

Lectiile noi spun ca (i) nici sprijinul fiscal nici cel monetar nu trebuie retras pana nu exista convingerea unei cresteri sustenabile pe termen lung. Atentie insa, la structurile economice reformate spre noul normal, care au nevoie de resurse financiare cel putin pe termen mediu; (ii) consolidarea fiscala trebuie inceputa atunci cand redresarea economica devine matura (iata un nou atribut al ei!), produsa nu prin austeritate, ci prin ”maximizarea masurilor prietenoase ale cresterii economice” (maximise the use of growth-friendly measures), idee dezvoltata inca din 2017 (si uitata, cand unii vorbesc din nou despre nevoia sau pericolul unei noi austeritati), in „The composition of public finances in the euro area”, ECB, Economic Bulletin, Issue 5, 2017). Din nivelul ridicat al datoriilor publice, care se vor mentine o perioada indelungata de timp, avem de invatat un lucru teoretic bine cunoscut, dar nu prea aplicat: in perioadele de crestere economica toate guvernele trebuie sa-si asigure un spatiu fiscal suficient pentru a depasi vremuri rele, ca cele prezente. Lectia a constituit un apel puternic cvasi permanent din partea bancilor centrale, inca din timpul crizei financiare si dupa ea. Guvernele insa, in calauzirea lor obsedanta pentru putere, au evitat-o cu obstinatie. In noua normalitate, a esua prin evitarea acestei lectii inseamna o crestere masiva a vulnerabilitatilor unei economii.

 

In ceea ce priveste politica monetara neortodoxa a bancilor centrale, aplicata, pentru a proteja economiile, in perioada pandemiei, pe langa faptul ca a dat un raspuns corect, puternic in termeni de lichiditate si stabilizare a pietelor financiare (asa cum a mentionat recent Mario Centano, ministrul de finante portughez, in prezentarea sa la Forumul Financiar - Eurofi), ea a facut mai mult in 2020 decat in anul 2008, adaugand ”controlul ratelor de dobanda negativa si a curbelor de randamente” (vezi: Kennedy, S. si Dodge, S.: „The Year Unconventional Monetary Policy Turned Conventional”, 13 septembrie, Bloomberg). Cum redresarea economica globala este incerta, iar coronavirusul ataca in continuare angajati si angajatori, Kennedy si Dodge observa ca ”bancherii centrali par sa descopere ca politica monetara considerata de ei neortodoxa si temporara a devenit in prezent conventionala si de lunga durata”.

 

Autorii citati remarca si ca unele banci centrale „se avanta si mai mult in necunoscut”, FED cumpara diferite tipuri de obligatiuni, actiuni si datorii ale corporatiilor, BCE a devenit creativa folosind dobanzi negative, iar Banca Australiei a adoptat stilul Bancii Japoneze de a tinti randamentele obligatiunilor de stat. Perspectiva indelungata a unei politici monetare relaxate, spun cei doi, da impresia, din ce in ce mai evidenta, ca in politica monetara noul normal este deja conturat chiar prin „rebranding” MMT. Monetizarea datoriei publice de catre bancile centrale nu mai mira, iar FED a anuntat ca va tinti o inflatie putin superioara procentului de 2%, pentru a putea raspunde mandatului de a proteja piata muncii. Celebra curba Philips a corelatiei dintre somaj si inflatie nu mai functioneaza in pandemie. FED a mers mai departe, pe langa cumpararile masive de obligatiuni, si-a extins calitatea de imprumutator (nu neaparat de ultima instanta!) ajutand municipalitati, firme mici si medii, mari corporatii viabile, dar nu ajunse in prag de faliment/lichidare.

 

Noua normalitate are nevoie de bani mai multi, caile de unde vor veni vor trebuie studiate cat mai bine, intrucat de principiul consolidarii fiscale nu vom scapa, ci va trebui definit si ridicat la un alt nivel calitativ. Toate acestea implica si expuneri mai ridicate, cu riscurile de rigoare, poate si politici prociclice temporare, practicate cu declansarea unor variabile care le fac utile si nu contrate ab initio. In mod evident, asa cum se mentioneaza critic, avem nevoie de o noua luciditate in politicile aplicate. Cea mai incurajatoare pozitie vine din partea lui Charles Michel, Presedintele Consiliului European, preocupat de veniturile suplimentare ale UE, in contextul in care, dupa prezentarea urmatorului Cadru financiar multianual al UE (care cuprinde si cei 750 de miliarde de euro ai Planului de Relansare de 750), Comisia si Parlamentul au lansat dezbaterile pentru instituirea de noi resurse bugetare europene. Tema este mai veche, daca ne referim la tentativele din deceniul 90 ca bugetul UE (cel de functionare a Uniunii si de sustinere a politicilor sectoriale comune, nu un buget al transferurilor fiscale) sa fie aprovizionat si crescut din resurse autentic comunitare, pe langa contributiile SM.

 

In opinia lui Charles Michel, o taxa europeana imediata ar trebui sa fie una legata de poluare, printre atele inca in discutie (singura acceptata pana acum fiind taxa pe plastic), incasata la accesul pe Piata Unica. Mai sunt in discutie taxa pe tranzactii financiare, taxa asupra marilor corporatii digitale, taxa pentru accesul marilor companii pe piata unica europeana, taxa pe emisia de dioxid de carbon. Interesul pentru a aduce resurse suplimentare de finantare a bugetului-record multianual de 1800 miliarde euro, convenit de Consiliul European in luna iulie 2020, este poate acut, dar ramane in „traditia” gasirii cu mare greutate a consensului politic in timpurile de urgenta. Nimic insa despre Uniunea Fiscala a UE, un cadru mult mai larg si cu obiective mult mai serioase, pentru a se ajunge la surse majore autentic comunitare, care sa degreveze contributiile din bugetele nationale ale SM.

 

Contributiile care vor duce la o noua si continua normalitate, de la inovatii discutabile/criticabile, la generalizarea/osificarea lor, isi vor dovedi eficacitatea pe termen lung si nu va mai exista cale de intoarcere. Am vazut insistenta pe necesitatea reformelor structurale, insa de o alta maniera, aceea de a iesi din chingile unui laudat mainstream. Reformele anuntate demult si nefacute trebuie uitate, cel putin din punct de vedere al abordarilor teoretice, avand in vedere ca pandemia ne-a introdus intr-o alta realitate a interactiunii umane. Realitate careimplica reproiectarea tuturor circuitelor fizice productive, de consum, de acces la servicii acolo unde digitalizarea totala nu va putea exclude contactul securizat intre oameni. Centano, citat mai inainte, ne spune ca vremurile sunt diferite si consecintele severe, iar incertitudinile domina, purtand riscuri mari cu potential ridicat de a se transforma intr-o noua criza financiara. Lagarde, la randu-i, avertizeaza ca economia globala a intrat intr-o contractie severa si sincronizata, depasind caderile din perioada crizei financiare. In opinia sa, exprimata recent la intalnirea anuala a Consiliului guvernatorilor BCE cu alte banci centrale si autoritati monetare, inceputurile vizibile de redresare dupa a doua jumatate a lunii mai 2020 par sa fie substantiale, comparativ cu punctul de plecare foarte jos, dar raman neegale, incerte si incomplete. Toate sunt avertismente valabile si pentru Romania.

 

Pornind de la situatia fiscal-bugetara cu care Romania a intrat in gestiunea pandemiei si efectele ei economice, suntem invitati de multi economisti romani sa insistam si sa regandim consolidarea fiscala cu discernamant, fara sa ne repezim la solutii. Orientarea consolidarii exclude cresteri de taxe si impozite in aceasta etapa a redresarii (Coitoru, L., Dochia, A., 2020), cand avem de consumat ”rezerva” decurgand din gradul mic de colectare a taxelor si cel al contracararii evaziunii. Se pledeaza pentru ”masuri prietenoase” cu mediul de afaceri pentru a deveni contribuitor la reluarea cresterii economice si partener cu statul in eforturile de reforme structurale, spre o noua normalitate de functionare a economiei nationale, cu o mai mare productivitate si capacitate competitiva, cu o mai buna folosire a potentialului propriu de resurse si impingerea acestora pe lanturi de prelucrare interna, cu valoare adaugata sporita. Incontrarea la digitalizarea rapida in domeniul fiscalitatii a devenit mai mult decat o continua mirare, zidul plangerii fiind mutat la simpla si continua constatare ca bugetul nu are bani.

 

Dezvoltare fara investitii nu exista, dupa cum incasari la buget nu pot fi facute fara crestere economica. Ca urmare, prioritatea guvernului trebuie sa fie cresterea PIB-ului potential prin directionarea cheltuielilor spre investitii productive, incepand cu resursele fondului de redresare, alocat de UE, si de fondurile structurale din bugetul multianual al UE. Ele vor putea antrena alte investitii ale sectorului privat. Plaga investitiilor putine din Romania ultimilor ani a fost insotita de lipsa de proiecte credibile si de instabilitatea, ca solutii, localizare si finantare a acestora. Cercetari recente ale BCE demonstreaza efectul benefic al contributiei unui PIB-potential crescut la scaderea datoriei publice. Functie de structura economica, o crestere cu un punct procentual al PIB-ului potential poate reduce procentul datoriei in PIB cu pana la 10 puncte procentuale.

 

Am incheia, cu privire la calitatea abordarilor noastre privind criza economica produsa de pandemie, pe de o parte cu o reflectie a lui Mario Centano facuta cunoscuta la recentul eveniment EUROFIL, cu privire la flexibilitatea politicilor publice si la eficienta fondului de redresare al UE, Next Generation: The „whatever it takes” stage, must be followed by the ”whatever is worth”. Este un mesaj valabil si pentru Romania ca SM al UE. Pe de alta parte, ne exprimam mirarea fata de o recenta stire ca „Romania nu sustine trecerea de la unanimitate la majoritate calificata in ceea ce priveste modalitatea de adoptare la nivel UE a deciziilor in domeniul impozitarii”. Si aceasta in conditiile in care s-a facut un pas major in mutualizarea finantarii datoriilor SM ale UE, iar importanti comisari se gandesc cu seriozitate cum sa suplimenteze bugetul UE si nevoile sale de finantare a platii imprumutului care va fi contractat de Comisia Europeana, pentru fondul de redresare cu resurse autentic comunitare. Desigur, politica de impozitare reprezinta inca un element al suveranitatii, dar nu se uita si sa nu uitam ca politica-fiscal bugetara a Romaniei a constituit un continuu obiect al criticilor in recomandarile specifice de tara, formulate de Comisia Europeana.