Ordinea economica mondiala sufera unele modificari vizibile si, in acelasi timp, neasteptate. In primul rand, este vorba despre intensificarea nationalismului economic, operationalizat, printre altele, prin razboiul tarifelor. In general, data fiind mentalitatea predominanta din societate, majoritatea oamenilor obisnuiti, indiferent de educatia lor, tind sa asocieze acest razboi cu decizii mai mult sau mai putin arbitrare, ale unor lideri politici puternici la nivel global. In prezent, presedintele Donald Trump este vazut ca un lider puternic ce doreste, din varii motive, pe care cei mai multi le atribuie personalitatii sale, sa porneasca un razboi comercial sub deviza Make America Great Again. 

Dar peisajul este mult mai complex si indica mai degraba o ordine economica mondiala aflata pe punctul de a se schimba sau, poate, chiar de a se destrama, sub influenta actiunii unor actori economici foarte importanti si puternici geo-politic si economic. Este greu de imaginat ca acesti actori, care pana acum ceva timp s-au aflat intr-un echilibru suficient de bun pentru a nu altera grav ordinea in care opereaza, sa-si fi schimbat radical comportamentele dintr-o data, impotriva ordinii economice existente.

Desigur, daca acceptam ca aceste actiuni sunt capricii si ambitii aberante ale unor personalitati importante, atunci am putea spune ca ceea ce se intampla este greu de explicat. In aceasta viziune, nu ne ramane decat sa speram ca acesti oameni nu vor reusi sa schimbe ordinea economica prin introducerea unor reguli la care am renuntat exact pentru a progresa. Putem spera ca dupa ce altii, cu personalitati mai putin capricioase, dar de asemenea ambitioase, le vor lua locul, pe cale democratica in tarile democratice, sau prin cine stie ce metode in tarile nedemocratice, lucrurile vor reveni la ceea ce percepem ca normal.

Totusi, pentru a intelege schimbarile care au loc avem nevoie sa lasam deoparte capriciile, ambitiile sau orgoliile principalilor actori si sa vedem cauzele profunde. Fara a nega rolul personalitatilor in istorie, avem nevoie sa recunoastem ca problema globala adevarata consta in tensiunile din ordinea economica ce apar pentru ca anumite practici au ocolit, pentru prea mult timp, necesitati inevitabile, introducand contradictii ireconciliabile intre elemente ale ordinii economice globale. Avem nevoie sa intelegem ce anume din ordinea sociala si economica nu mai functioneaza asa cum a functionat pana acum si de ce nu mai functioneaza. Astfel, vom putea intelege ce determina ca actiunile si discursurile unor lideri si ale unor forte politice relevante la nivel global sa intre in conflict in asa fel incat sa zguduie ordinea economica globala.

Acest demers, de a arata ce elemente-cheie vin fundamental in contradictie unele cu altele pentru a tulbura ordinea economica globala, risca sa fie privit de catre adeptii pragmatismului, adica de cei ce sunt interesati doar de solutii temporare, ca un efort doctrinar fara efecte. Totusi, oricat de teoretice si aparent indepartate de formele sale concrete de manifestare ar parea acele elemente fundamentale la care ma refer, am convingerea ca numai pornind de la ele se va gasi o solutie la problemele actuale.

 

Explicatia mea porneste de la faptul ca, in ordinea economica mondiala, ordinea spontana este covarsitor preponderenta in raport cu partea proiectata. Dar acest fapt nu inseamna ca ordinea proiectata nu are un rol important. Daca este proiectata in raspar cu logica ordinii spontane, ordinea proiectata poate produce multe si insemnate efecte nesatisfacatoare. Ea produce acele tensiuni care par sa destrame ordinea economica. Cu toate acestea, aspectele nesatisfacatoare nu apar de la inceput. Chiar si atunci cand devin vizibile pot parea neinsemnate, deoarece ele pot fi mult timp acomodate de ordinea spontana, inainte de a produce efecte atat de costisitoare pentru participantii la ordinea de ansamblu, incat, pana la urma, macar unii dintre acestia incep sa conteste sau chiar actioneaza impotriva ordinii existente.

Cu alte cuvinte, elemente ale ordinii complexe a pietei incep sa lupte impotriva elementelor despre care a devenit evident ca nu servesc ordinea spontana, ci o perturba. Asa cum va deveni clar in prezentarea mea, ceea ce se intampla in prezent isi are radacinile in reguli pe care noi le-am proiectat si adoptat cu mult timp in urma, pe care fie le-am considerat juste, fie le-am considerat utile, dar care incalca principii economice. De asemenea, va rezulta ca insasi eliminarea acelor reguli genereaza, temporar, consecinte nedorite sau poate fi incompleta ori poate duce la adoptarea de noi reguli proiectate. Acest din urma efect apare daca ce-i ce au dorinta dar si sarcina de a primi si transpune semnalele de revenire la ordinea pietei in ajustarea legislatiei au doar o intelegere partiala a economiei globale ca ordine spontana. Cresterea protectionismului tarifar este o dovada a acestei intelegeri incomplete.

La nivel global, ordinea economica este ordine spontana pentru ca, si la nivelul fiecarei tari, ordinea sociala este in primul rand ordine spontana, mereu covarsitor preponderenta in raport cu ordinea proiectata; ea isi pastreaza acest caracter la nivelul unei tari daca nu exista intentia si puterea ca ordinea spontana sa fie suprimata. Dar, chiar daca, la nivelul uneia sau catorva tari, ordinea spontana ar fi suprimata in mod democratic sau autoritar, la nivel global ordinea economica ar continua sa ramana preponderent ordine spontana, deoarece inventiile tehnologice, inovarea si cresterea complexitatii ordinii ar avea loc aproape exclusiv in economiile in care ordinea spontana domina. Aceste economii ar deveni mai prospere si mai solidare. In consecinta, indiferent cat de mult s-ar stradui autoritatile din diferite tari sa proiecteze ordinea sociala, pe ansamblu, ordinea ramane in mod esential si preponderent ordine spontana.

 

Cu toate ca, in general, in diverse tari (cu exceptia dictaturilor), ordinea spontana este preponderenta, acest lucru nu inseamna ca regulile care conduc la ordinea spontana au aceeasi natura. In tarile occidentale ordinea spontana apare in principal pentru ca fiecare dintre noi urmeaza, in cea mai mare parte, regulile de buna conduita descoperite de-a lungul a mii de ani. Desigur, urmam si regulile proiectate, dar acestea reprezinta un strat relativ subtire comparativ cu regulile descoperite, dar chiar si ele produc ordine spontana prin consecinte neintentionate (Hayek, „Law, Legislation and Liberty”, 1993). Toate aceste reguli descoperite constituie o traditie care, in Occident, este esentialmente liberala. Bunastarea si solidaritatea noastra in Occident sunt produse de aceasta ordine spontana bazata pe o traditie de reguli ce reflecta faptul ca noi descoperim libertatea.

Exista insa si societati/ economii ce se bazeaza pe traditii a caror esenta nu este liberala. Cu alte cuvinte, ordinea economica globala este covarsitor preponderent ordine spontana, dar reflecta in permanenta rezultatul unor comportamente care sunt ghidate de reguli de naturi diferite. Pe de o parte, exista conflictul dintre regulile proiectate si cele descoperite, pe care il vedem oriunde, iar pe de alta parte, conflictul dintre traditia liberala a Occidentului si alte traditii. Cu toate acestea, in economie opereaza principii economice obiective, iar legile economice isi spun cuvantul si sanctioneaza sau corecteaza comportamentele care tind sa nu se supuna necesitatilor pe care le exprima principiile obiective. Astfel, la nivel global, comportamentele economice tind sa fie ghidate in general de reguli comune.

Aceasta nu inseamna ca diferite ideologii, raportari la rationalitate, credinte morale sau insuficienta cunoastere nu duc la incalcarea unor principii economice. Exact de la incalcarea acestor principii pornesc toate tensiunile ce apar in ordinea economica mondiala. Probabil ca cel mai incalcat dintre toate principiile este cel de care lumea este cel mai putin constienta, si anume principiul universal al ignorantei, care reflect diviziunea in permanenta crestere a cunoasterii faptelor particulare. Incalcarea acestui principiu apare, atat la nivelul fiecarei tari, cat si la nivelul ordinii economice globale, cand decidentii cred ca stiu cum trebuie sa arate ordinea economica si sociala, desi nimeni nu poate cunoaste faptele particulare pe care se bazeaza ordinea. Acest principiu face necesar ca actiunile noastre de a ne realiza planurile personale sa fie libere in limita unei discipline pe care o impun regulile de buna conduita pe care le-am descoperit. In acest fel, interesele noastre personale se aliniaza cu cele publice, prin aceea ca urmam si descoperim reguli care ne extind libertatea, ne permit cooperarea si ne eficientizeaza actiunile.

Un exemplu referitor la modul in care libertatea individuala de actiune, ghidata de reguli de buna conduit descoperite, poate conduce, la nivel global, la extinderea libertatii, la cresterea integrarii si cooperarii economice si la eficientizarea actiunilor, este standardul aur. Acest sistem, nu a fost proiectat, ci descoperit. Esenta lui a fost ca a oferit tarilor occidentale un sistem monetar international, desi tarile nu au avut un scop in a cauta acest lucru si nici nu au incercat sa-l proiecteze. El a fost atat de eficient, incat tari din afara Occidentului, cum a fost Japonia, au adoptat regulile lui pentru a avea acces la capitalul occidental.

 

Aparitia si extinderea conceptiilor conform carora economistii, sociologii si politologii pot utiliza metode similare celor din fizica pentru a proiecta politici care sa imbunatateasca ordinea economica in acord cu scopuri bine definite pentru aceasta a fost o cauza importanta pentru care etalonul aur a fost parasit. In domeniul monetar, ideea pozitivista de a parasi regula automata de politica monetara a etalonului aur si de a adopta o regula activista pentru a stabiliza preturile (obiectiv diferit de cel al etalonului aur) a aparut inca din anii 1920 si a fost sustinuta de economisti ca Irving Fisher, Gustav Casel, Ralph George Hawtrey si John Maynard Keynes. Este foarte probabil ca aceste conceptii constructiviste si autoritatea epistemica a sustinatorilor lor au incurajat autoritatile din unele tari sa utilizeze criza economica din perioada 1929-1933 si consecintele ei dureroase pentru a parasi etalonul-aur cu increderea ca fac un lucru necesar si util. Dupa suspendarea regulii descoperite a etalonului-aur, la care am ajuns in urma a cateva sute de ani de experienta, in mai putin de 100 de ani au fost folosite succesiv alte doua reguli, dar care nu au fost reguli descoperite, ci reguli proiectate: acordul de la Bretton-Woods si sistemul monetar international actual.

Aceste doua reguli au fost menite sa creeze un sistem monetar international care sa permita politicilor fiscale si politicilor monetare sa contribuie direct la eliminarea din societate a unor aspect nesatisfacatoare ce erau atribuite, eronat, ordinii spontane a pietei. Asa cum voi arata in continuare, aceste doua reguli proiectate fie au fost sursa directa a tensiunilor din ordinea economica globala, fie au facilitat ceea ce sistemul etalonului-aur nu permitea, si anume, adoptarea unor reguli cu scop care au condus la tensiunile actuale din ordinea economica internationala, inclusiv la razboiul curent al tarifelor.

Pentru a facilita intelegerea modului in care sistemul monetar actual sau cel de la Bretton-Woods au dus, de la adoptare si pana in prezent, la tensiuni majore in ordinea economica internationala, inclusive la cele pe care le vedem in prezent, este necesar sa mentionez mai intai ca orice tara are nevoie sa dea o solutie coerenta la ceea ce se numeste „trilema de politica macroeconomica” sau „trinitatea imposibila” (Mundell, 1963; Obstfeld si Taylor 1997). Orice tara, daca doreste sa aiba politici macroeconomice coerente, trebuie sa accepte ca nu poate avea in acelasi timp un curs de schimb fix, o politica monetara activa fata de obiective interne, cum ar fi inflatia sau ocuparea fortei de munca, si capitaluri mobile. Alternativ, daca tara doreste sa aiba o politica monetara activa, atunci are nevoie fie sa controleze circulatia capitalurilor si sa mentina un curs de schimb fix, fie sa accepte fluxuri libere de capitaluri si un curs de schimb flexibil (sistemul actual).

 

Desi pare o problema tehnica, solutia la trilema de politica macroeconomica depinde esential de spiritul care predomina in societate. Aceasta dependenta este fundamentala pentru intelegerea argumentatiei mele referitoare la tensiunile din ordinea economica globala. Wilhelm Röpke (1959) a aratat ca baza etalonului-aur a fost spiritul liberal clasic (vezi „International Order and Economic Integration”, D. Reidel Publishing Company, Dordrecht-Holland). Cand a predominat spiritul liberal clasic, care a fost coerent cu principiul ignorantei ce reflecta diviziunea cunoasterii, obiectivele vizate au fost separarea procesului economic de interventia statului. A fost o miscare a guvernelor de a se abtine de la proiectarea ordinii economice, ca si cand s-a inteles ca o astfel de proiectare este in cea mai mare parte inutila si daunatoare prin consecintele neintentionate ce ar putea aparea.

Interesant, oamenii au descoperit solutia compatibila cu ordinea spontana a Occidentului inainte de a descoperi problema pe care o constituie trinitatea imposibila. Etalonul aur a aparut in mod spontan nu in alta parte, ci in Occident, care, din punct de vedere economic, a fost intotdeauna mai dezvoltat decat alte civilizatii incepand cu secolul al XVIII. Tehnic, cursul monedelor diferitelor tari era fix in raport cu o cantitate de aur si intre ele, capitalurile circulau liber, iar politica monetara era pasiva in raport cu ocuparea fortei de munca si inflatia, dar era activa pentru a mentine cursul de schimb fix. Politica monetara depindea de rezultatul tuturor tranzactiilor private. Daca rezulta un deficit de cont curent, atunci politica monetara trebuia sa reduca masa monetara si, ca urmare, sa creasca ratele dobanzilor, pentru a stimula intrari de aur, iar daca aparea un surplus de cont curent, trebuia sa creasca oferta de bani, cu consecinta reducerii dobanzilor, pentru a stimula iesirea aurului. Acest etalon (regula) a functionat bine din 1873 pana in 1913, inainte de inceperea Primului Razboi Mondial, si mai putin bine pana in 1933, din cauza ca, in anii 1920, unele banci centrale au inceput sa fie preocupate de inflatie, inclusiv sub influenta pozitivismului economic de care am amintit cu referire la Keynes, Fisher, Casel si Hawtrey .

Ceea ce ma intereseaza sa subliniez in mod special in scopul argumentatiei mele este ca prin regula etalonului aur, valoarea banilor a fost scoasa de sub influenta politicilor guvernamentale si a fost lasata sa depinda de societate, adica de piata si de principiile obiective ce reflecta necesitati carora nu ne putem sustrage decat pe termen scurt. La fel de important, standardul aur a inlaturat mare parte a surselor economice de conflict dintre statele suverane (pentru aceste aspecte vezi Röpke, 1959). Pe total, aceasta a contribuit in sensul reducerii surselor de conflict intre state suverane, surse ce au ramas sa aiba in cea mai mare parte alta natura decat cea economica.

Cand spiritul liberal clasic a fost inlocuit de un spirit colectivist, ce a avut ca instrument principal interventionismul economic, activitatea economica nu a mai fost ferm separata de activitatea politica. In acest fel, solutia spontana la trilema de politica macroeconomica data de o societate in care a domnit spiritul liberal clasic (autentic), bazat pe individualismul adevarat, nu a mai avut baze. La erodarea acestei baze au contribuit viziunea organicista asupra societatii care a dat din cele mai vechi timpuri un permenent sprijin pentru cei ce au dorit sa justifice punerea intereselor societatii mai presus de cele individuale, dar si raspandirea „noului liberalism” incepand de la sfarsitul secolului al XIX-lea, pentru a introduce ideea unei interdependente intre individ si societate, punand astfel bazele ideologice ca in anii 1920 sa se discute deja de perfectionarea societatii prin proiectarea de reguli (politici) de redistribuire, redistribuire ce trebuia finantata din impozite.

 

Nu este deloc o exagerare sa afirmam ca problemele ordinii economice globale in care opereaza statele-natiuni, inclusive problemele prezente, au radacini in solutia data trilemei de politica macroeconomica in lipsa spiritului liberal autentic. Mai precis, sursa adanca a acestor probleme a inceput sa apara atunci cand spiritul liberal a inceput sa fie inlocuit. Convingerea unor economisti, transferata cu succes si in sfera politica, conform careia societatea poate fi construita prin proiectarea de reguli a avut nevoie ca solutia data trilemei sa fie una care sa permit atingerea unui scop pentru economie (economie care nu poate avea un scop pentru ca este covarsitor ordine spontana) si care sa faca din interventionism principalul instrument de administrare a economiei.

In aceasta solutie, spre deosebire de etalonul-aur, politica fiscala poate exercita o dominanta asupra politicii monetare, mai ales daca nu exista o clauza care sa o interzica, facand sistemul vulnerabil la inflatie. Lipsa de intelegere a faptului ca societate functioneaza ca ordine spontana selectiva si-a spus cuvantul si, in anul 1944, a fost adoptata solutia cunoscuta ca "sistemul/acordul de la Bretton-Woods". Nu intru in detalii, dar mentionez ceea ce este relevant pentru subiectul acestui eseu: gradul de integrare economica a scazut, iar spatiul pentru conflicte economice intre statele participante s-a largit. Au existat nenumarate tensiuni intre SUA si Franta lui de Gaulle, cu aceasta din urma afirmand ca sistemul este benefic in special pentru SUA, deoarece numai dolarul era acoperit in aur. In final, cand balanta de plati a SUA s-a degradat si dolarul incepea sa se deprecieze, inclusiv din cauza multor transferuri pentru reconstructia unor tari distruse de razboi, Marea Britanie si Franta au cerut ca aurul insusi sa fie folosit intre bancile centrale, iar acordul a fost denuntat de presedintele Nixon in 1971.

Solutia actuala data trilemei, pentru ca politica monetara sa poata fi activa, consta in utilizarea ratelor de schimb flexibile si mobilitatea capitalurilor. Ea a aparut pe la inceputul anilor 1980. Noua solutie a fost adoptata pentru ca, in teorie, ar permite ca politica monetara sa reflecte conditiile financiare interne ale fiecarei tari, iar interferenta politicilor monetare ale tarilor cu conditiile financiare din alte tari participante sa fie aproape suspendata prin flotarea libera a cursului valutar. Este tot mai discutabil daca, in conditiile de extraordinara integrare a pietelor, aceasta ipoteza mai este sau daca a fost vreodata realista.

 

In schimb, spre deosebire de solutia spontana a etalonului-aur, solutia curenta permite estomparea granitei dintre economie si stat, desi nu e necesar ca estomparea sa fie efectiv practicata. Astfel, este important pentru argumentatia mea sa subliniez ca solutia este deschisa ambelor posibilitati: si liberalismului, si interventionismului. Ceea ce va sprijini concret solutia depinde de spiritul predominant in societate. Dupa adoptarea ei, in anii 1980 si apoi pana in 2008, cu precadere in anii 1990, solutia a slujit un spirit mai liberal comparativ cu ceea ce a urmat. Dupa 2008 si pana in prezent, cu mult mai mult chiar decat era prezent la adoptarea acordului de la Bretton-Woods, cu care s-ar fi potrivit mai bine, spiritul dominant este cel al justitiei sociale (mai multa egalitate prin redistribuire), dublat de „justitia climaterica”. Mai mult, intreaga traditie de reguli invatate ale Occidentului a inceput sa fie atacata nu numai din perspectiva justitiei sociale (distributive), dar si din perspectiva progresismului cultural, care, in esenta, incearca sa trimita traditia in derizoriu, facand optionala respectarea regulilor invatate care o alcatuiesc.

Aceste evolutii au generat efecte care au avut potentialul de a aduce din nou economia, problemele de natura economica si politicile economice in centrul disputelor dintre state. Pe de o parte, i-a mobilizat pe votantii de dreapta, care au adus la putere adversari ai conceptiei de justitie sociala si ai interventionismului prin reglementari ce impiedica libertatea pietelor, dar si adversari ai progresismului cultural. In SUA, aceasta influenta, alaturi de altele, au rezultat in noua administratie Trump. In acelasi timp, au adus in atentie idei ale unor filozofi, cum este Nick Land sau ale unor bloggeri, precum Curtis Yarvin, care, respingand ideea inepta de egalitate economica, ajung la alte idei total gresite, cum ar fi acelea ca democratia este o frana in calea progresului, ca democratia si libertatea sunt incompatibile, ca o natiune poate fi condusa ca o corporatie, ca unele rase sunt inclinate in mod natural catre servitute etc. Aceasta dovedeste o intelegere nu numai incompleta, cum am semnalat mai sus, dar si gresita, a faptului ca bunastarea noastra poate continua numai daca ordinea economica la nivelul unei tari sau la nivel global ramane covarsitor preponderent ordine spontana.

 

Pe de alta parte, din perspectiva ordinii economice globale, o sursa de tensiuni vine de la faptul ca nu toate tarile practica cursuri de schimb total flexibile in conditiile in care capitalurile sunt mobile si politicile monetare sunt active referitor la obiective interne. In China, cursul de schimb al yuanului nu floteaza total liber, precum dolarul american, iar regula de a-l devaloriza pragmatic, produce efecte, inclusiv asupra balantei de plati a SUA. In zona euro, solutia la trilema este similar cu cea a etalonului-aur pentru tarile care o compun, caci tarile au o singura moneda si nu au politici monetare active, avand o singura rata nominala a dobanzii. Uniunea se comporta insa fata de restul tarilor ca o entitate ce respecta solutia bazata pe rate de schimb flexibile si pe mobilitatea capitalurilor.

In zona euro, factori diversi, inclusive culturali, determina ca unele tari sa fie inclinate mai mult catre politici sustenabile, in timp ce altele sa prefere politicile ce favorizeaza solidaritatea. Aceasta se translateaza in atitudini fata de competitivitate si inflatie in interiorul uniunii, ceea ce face ca ratele reale ale dobanzilor sa fie diferite, tinzand sa produca o segregare a uniunii in tari cu deficite de cont curent si tari cu surplusuri de cont curent. Aceasta trasatura poate contribui la accentuarea dezechilibrelor la nivel global. Asa cum am amintit si cu alte ocazii, pentru fostul guvernator al Bancii Angliei, Mervin King, aceste dezechilibre puteau avea o forta destabilizatoare la nivel global incat era ingrijorat nu ca zona euro se va destrama, ci ca politicienii vor face toate eforturile sa o mentina (vezi Mervyn King, „The End of Alchemy: Money, Banking and the Future of the global Economy”, Little, Brown). Impreuna, tari care au excedent de economisiri, cum este Germania, in zona euro, Japonia, China si alte tari in Asia de Sud-Est si, nu in ultimul rand, unele tari exportatoare de petrol, fac din USA un fel de borrower of last resort (singurul care se mai imprumuta).

In fine, Rusia, care este o mare putere militara, are, conform Freedom House, un „regim politic autoritar”, iar economia sa este bazata pe extractia de hidrocarburi. Aceasta o face vulnerabila la liberalism. De aceea, Rusia nu va promova liberalismul in interior si nu-l va vedea cu ochi buni pe cel din exterior. Revenirea liberalismului in tarile occidentale este o mare amenintare economica pentru un regim politic autoritar care administreaza o economie dependenta de exportul de petrol si gaze. Pentru a intelege acest lucru este necesar sa intelegem ca politicile progresite ale „inverzirii” cu viteze peste ritmurile firesti identificate de piata i-a creat Rusiei o mare problema, desi aceste politici nu sunt liberale. Dar, o si mai mare problema ar aparea pentru economia ruseasca de la o trecere in tarile occidentale la politici cu adevarat liberale in sensul clasic al cuvantului. Astfel, atat revizuirea din perspectiva liberala a politicilor privind energia in Europa, dar mai ales liberalizarea pietei de hidrocarburi in SUA va crea o mare problema economiei rusesti.

Situatia pare unica, dar, pentru ca nimic nu este nou sub soare, exista si experiente vechi care ajuta la intelegerea contextului actual. Istoria ne arata ca justitia distributiva asupra careia se concentrase societatea feudala si pe care dorea sa o infaptuiasca prin pretul just, nu prin redistribuire, ca in prezent, a generat o alta extrema: mercantilismul. In virtutea acestei filozofii, statul, incepand din perioada renascentista si pana la epoca Iluminismului Scotian, a opus justitiei distributive o politica de reglementare stufoasa, de obicei inflationista, pentru a alinia interesele private cu cele publice. In esenta, mercantilismul s-a bazat pe conceptia conform careia interesele private si cele publice sunt divergente, iar convergenta lor poate fi asigurata prin reglementari, interventionism si protectionism. Mercantilismul a fost o politica impotriva pietei libere; libertatea pietei a fost redata abia cand s-a inteles ca interesele private si cele publice sunt convergente pentru ca urmarirea interesului personal duce la descoperirea de reguli bune pentru societate, la prosperitate, la cooperare si la solidaritatea care rezulta din extinderea afacerilor.

 

Intentiile de a reduce reglementarea stufoasa este o indicatie in acest sens. Asa cum am aratat, flexibilitatea cursului monedei, miscarea libera a capitalurilor, si o politica monetara activa sunt compatibile atat cu morala justitiei sociale, cat si cu cea liberala, astfel ca, din perspectiva interna, solutia actuala data in SUA trilemei de politica macroeconomica este pe deplin compatibila cu extinderea libertatii pietelor. Insa aceasta solutie nu pare la fel de buna in relatiile externe, mai ales in relatiile cu acei parteneri care practica devalorizari competitive. Din aceasta perspectiva, pare ca liberalismul de acasa poate fi combinat cu practica mercantilista a cresterii tarifelor vamale.

Din pacate, rezultatele nu vor fi cele mai bune. Razboiul tarifelor va duce la incetinirea extinderii relatiilor comerciale, la recesiune, cum au dus in timpul crizei din anii 1930, dar, probabil, si la inflatie. La nivelul cel mai profund, ceea ce a dus la aceasta situatie tensionata in relatiile economice globale este repetata incercare de a proiecta si implementa politici de promovare a justitiei distributive in Occident. Aceasta idee a dus la inlocuirea etalonului-aur, solutie descoperita pentru a oferi un sistem monetar international cu state-natiune, dar care, in acelasi timp, nu permitea formularea de politici care sa tinteasca la justitie distributiva. Solutia reprezentata de etalonul-aur a fost orientara sa sprijine in tarile participante in primul rand obiectivele de sustenabilitate a politicilor, nu pe cele iluzorii de justitie distributiva.

Sistemele de la Bretton-Woods si cel actual nu pot impiedica repetarea incercarilor de a atinge obiectivul intangibil al justitiei distributive. Tot incercarea repetata, mai ales dupa criza din 2008, de a promova justitia distributiva impreuna cu progresismul cultural ar putea sa fie cauza de fond pentru care un razboi tarifar ar putea izbucni in chiar sanul Occidentului. Numai ca doar Occidentul ar avea de pierdut dintr-un astfel de razboi. Ceea ce pare ca are de invatat Occidentul este ca nu se poate intoarce impotriva traditiilor sale de reguli de buna conduita descoperite in mii de ani fara a plati scump.

Poate ca unul dintre cele mai bune exemple care sprijina acest adevar este acela ca renuntand la solutia pe care am descoperit-o pentru a rezolva trilema de politica macroeconomica, si anume regula etalonului-aur, am renuntat la singurul mecanism pe care il stiam pentru a ne impiedica sa incercam la nesfarsit sa realizam obiectivul iluzoriu al justitiei distributive. Odata ce spiritul justitiei distributive sau, ocazional, al altor obiective nerealizabile a inceput sa domine, inflatia a devenit tot mai mult o politica a guvernelor. Odata ce am adoptat celelalte doua solutii, ne-am vazut angajati intr-un efort permanent de a proiecta cadre institutionale care sa ne permita sa utilizam politica monetara astfel incat sa prezervam cat mai bine valoarea banilor.

De atunci, facem permanent acest efort. El are sanse de succes, deoarece o particularitate a structurii extrem de complexe a pietei este adaptabilitatea. Elementele structurii lupta permenent, cheltuind resurse imense, pentru eliminarea acelor reguli proiectate care nu slujesc ordinea. De multe ori nu am reusit, iar atunci cand am reusit, rezultatele au fost, in general, mai putin bune ca in perioada etalonului-aur. Dar, in logica ordinii spontane, mai devreme sau mai tarziu, necesitatea constanta de a gasi un mecanism care sa compenseze/contrabalanseze ceea ce pare sa fie o trasatura a oricarei generatii, si anume incapacitatea de a evita superstitiile sociale, din care deriva, in final, multe episoade de inflatie inalta, ne va face, probabil, sa-l descoperim. El va fi, in esenta, o regula care, ca toate regulile bune, va rezulta din actiunile noastre, desi, cel mai probabil, nu va fi un proiect al nostru. Probabil ca asa acum am invatat ca eliminarea proprietatii private din productia de mijloce de productie a dus la disparitia inovarii in fostele tari socialiste, asa vom invata si ca incercarea de a susbstitui distributia pe care o face piata cu redistribuirea pe care o fac guvernele sta, in cele din urma, la baza inflatiei in tarile capitaliste.