In prezent, la inceputul anului 2019, economia Romaniei sufera de puternice dezechilibre. Avem cea mai mare inflatie (4,1%) dintre statele membre ale UE-28, avem al doilea deficit bugetar (3% din PIB), depasit doar de Cipru si avem al doilea deficit extern, de cont curent (4,5% din PIB), de asemenea dupa Cipru, conform datelor Eurostat. Toate acestea pun economia Romaniei intr-o pozitie marginala, de outlier, fapt usor de constatat de investitorii straini si de agentiile internationale de rating. Or, pozitia de outlier expune tara respectiva la riscuri si o face vulnerabila in fata oricarei crize, mai mult decat sunt expuse tarile care si-au imbunatatit echilibrele macroeconomice. Este ca si cum o caprioara s-ar indeparta tot mai mult de restul turmei, devenind tinta pentru pradatorii care pandesc din padure. In paranteza fie spus, ce credibilitate au economistii care se straduiesc sa ne convinga ca situatia economica a Romaniei este in regula? Cam tot atata credibilitate cat un medic care, constatand ca nivelul colesterolului, al glicemiei si al trigliceridelor unui pacient au atins zona de alarma, ii spune acestuia ca poate sa mearga linistit acasa.

Ideea principala a acestui articol este ca dezechilibrele macroeconomice respective nu sunt deloc intamplatoare, ci sunt efecte ale unor cauze care, atat timp cat vor fi lasate sa se manifeste, nu pot avea alt rezultat.

Aceste cauze pot fi atribuite unor erori de judecata (fallacies), larg raspandite in intreaga clasa politica romaneasca si in intreaga societate. De fapt, publicul a ajuns atat de familiarizat cu respectivele erori de judecata, incat nu le mai considera ca atare, ci drept parte a normalitatii.

Eroarea de judecata nr.1: „Cresterea PIB este cu atat mai buna, cu cat este mai mare (indiferent de potentialul real de crestere al economiei)”.

Este o preconceptie care dateaza de cel putin 60 de ani, intrucat si comunistii au incercat sa “arda” etapele dezvoltarii, fortand cresterea economica peste potentialul real. Ce-i drept, in cazul lor, cresterea economica se baza mai mult pe investitii - si nu pe consum, ca in prezent. Or, daca respectivele investitii ar fi fost facute „cu cap” - nu in ramuri energointensive sau in ramuri pentru care Romania trebuia sa importe materiile prime - ar mai fi existat o sansa de progres.

Atunci - ca si acum - supraincalzirea economiei nu putea avea drept rezultat decat inflatia (reprimata in comunism si inlocuita cu penuria, adica cu lipsa de produse de pe piata, in conditiile in care pretul real al acestora nu era recunoscut) si deficitul de cont curent, exact asa cum scrie in orice manual.

Ceea ce societatea romaneasca ignora (si continua sa ignore in continuare) sunt cateva aspecte elementare:

a) potentialul de crestere a Prodului Intern Brut este dat de nivelul de dezvoltare a celor trei factori care il compun: capitalul, forta de munca si productivitatea (totala a factorilor). Cat timp in Romania primul factor, capitalul, a fost si ramane neindestulator; cat timp factorul forta de munca este handicapat de evolutiile demografice si de emigratie, nimeni nu poate spera la ritmuri foarte inalte de crestere (de 5-6%) doar pe baza factorului productivitate;

b) ritmul mediu de crestere efectiv inregistrat de Romania in perioada 2000 - 2018 a fost de 4,1% pe an. Cu alte cuvinte, degeaba a crescut PIB in unii ani cu 7 la suta, daca in alti ani a avut o crestere negativa. Poate ar fi fost mai intelept sa nu se forteze o crestere anuala peste 4%, caz in care am fi ajuns tot la acelasi rezultat, dar fara suisuri si coborasuri inutile. A nu se uita faptul ca ritmul mediu de 4,1% a fost obtinut in perioada cea mai favorabila din intreaga istorie a Romaniei, cand tara a beneficiat de dublul dividend al aderarii la NATO si la UE. Cu alte cuvinte, odata incasat acest dividend, este probabil sa crestem cu ritmuri mai mici, nu mai mari, daca nu imbunatatim semnificativ cei trei factori mentionati, prin reforme structurale;

c) cu cat o tara devine mai dezvoltata in privinta PIB/locuitor, cu atat se apropie de ceea ce economistii numesc frontiera posibilitatilor de productie, ceea ce insemna ca ritmurile de crestere economica se vor diminua in mod inevitabil. Ritmurile de crestere de 6- 7%, care ii sunt accesibile Chinei (avand un PIB/locuitor de circa 16000$, la Paritatea Puterii de Cumparare) nu le sunt accesibile Statelor Unite , care au un PIB/locuitor de circa 50000$ la PPC. Romania, avand un PIB/locuitor de circa 25000$ (la Paritatea Puterii de Cumparare) a iesit din grupul tarilor in curs de dezvoltare - pentru care ritmuri de crestere de peste 5% sunt normale - si a intrat in grupul tarilor emergente - unde o crestere de 3,5 - 4% pe an poate fi considerata optima.

Eroarea de judecata nr.2: „Avem nevoie de un deficit bugetar situat la limita maxima de 3% din PIB (indiferent de faza ciclului economic) pentru a putea face investitii”.

Este inspaimantator gradul in care a prins aceasta prostie in randul publicului, precum si in randul intregii clase politice, de la stanga la dreapta esichierului politic.

Ceea ce se ignora sunt urmatoarele aspecte:

a) daca asertiunea de mai sus ar fi valabila, ea ar avea un caracter universal. Or, observam ca state precum Cehia, Slovenia sau Croatia reusesc sa faca investitii in conditii de surplus (sau de echilibru) bugetar.

b) asertiunea nu este valabila nici macar in cazul Romaniei. Daca ne uitam la perioada 2010- 2015, in care deficitul bugetar a scazut de la 6,9% la 0,7% din PIB, vom constata ca in perioada respectiva s-au facut cele mai multe investitii (inclusiv cei mai multi kilometri de autostrada).

c) daca deficitul bugetar este de 3% din PIB in anii in care avem crestere economica robusta, la cat va ajunge el in anii cu crestere economica modesta/fara crestere?

In plus, a sta cu deficitul la limita maxim admisa sub pretextul ca datoria publica nu creste ca si procent din PIB, inseamna a ignora ca aceasta aparenta stabilitate a datoriei publice este conditionata, pe de o parte , de ritmul inalt de crestere a PIB, iar pe de alta parte, de nivelul inca redus al dobanzilor. Este suficient ca unul sau ambii acesti factori sa se deterioreze, pentru ca datoria publica sa creasca exponential. S-au mai vazut cazuri (Spania, Irlanda) in care datoria publica practic s-a dublat in trei - patru ani, ca urmare a recesiunii.

Eroarea de judecata nr.3: „Nivelul actual al impozitarii din Romania este optim; tot ceea ce trebuie este o mai buna colectare de catre fisc a impozitelor”.

Tocmai ce am stabilit mai devreme ca deficitul bugetar ar trebui sa scada semnificativ - pentru a tine seama de ciclul economic - si ca ar trebui crescute cheltuielile cu investitiile. Isi inchipuie cineva ca aceste doua miscari de sens contrar pot fi acomodate doar printr-o mai buna colectare a impozitelor?

Nu am fost - si nu sunt - un sustinator al cotei unice, dar in randurile ce urmeaza ma voi situa in logica pe care ar trebui sa o enunte un sustinator al acesteia.

La introducerea cotei uncie, in 2005, s-a spus ca, la nivelul scazut de impozitare pe care ea il aducea, toata lumea va plati impozitele, fara exceptii si fara scutiri. Intre timp, ce observam?

- ca nivelul impozitului pe venit a scazut de la (si asa modestul nivel de) 16% la 10%;

- ca TVA, initial de 19% la toate produsele, acum are si valori de 9%, 5%, 0%;

- ca accizele au scazut si ele;

- ca sunt scutite de la plata impozitelor intregii categorii socio-profesionale (ieri informaticienii, astazi constructorii, maine, cine mai stie cine).

Pe scurt, din cota unica nu mai ramas nimic, nici in termeni de filozofie, nici in termeni de practica. Fie revenim la principiile - si la nivelurile - initiale ale cotei uncie, fie acceptam principiul diferentierii si reintroducem impozitarea progresiva, impreuna cu globalizarea veniturilor.

Iar celor din sectorul privat care se vor plange ca orice ban platit statului este un ban pierdut, le reamintesc faptul ca sectorul privat nu va investi el, primul, nici in infrastructura, nici in cercetare-dezvoltare, nici in educatie de masa sau in sanatate pentru toti. Statul trebuie platit pentru a exercita aceste functii, dupa care trebuie tinut raspunzator pentru ele.

Ne intoarcem acum la ideea initiala a articolului si constatam ca dezechilibrele majore din economia Romaniei nu sunt intamplatoare, ci sunt rezultatul unor conceptii eronate, foarte larg raspandite in societate (de fapt, imbratisate de peste 90% din electorat). Avem o asanare grea de facut, in fata noastra. Se inscrie cineva?