Se vorbeste, inclusiv de catre lideri europeni, despre trecerea catre regim de “economie de razboi”, pierderea dividendului pacii[1]. Aceasta se vede deja in crestere de cheltuieli de aparare in tari europene dupa invazia Rusiei in Ucraina; ultime date NATO (pentru anul 2023) sunt elocvente: 23 de tari au depasit 2% din PIB, intre care Polonia a facut un salt la 3,9% din PIB, iar Tarile Baltice ajungand la intre 2,4 si 2,8% din PIB. Media pentru statele NATO a depasit pentru prima data 2% din PIB. Romania este la jumatatea ierarhiei, cu cca. 1,6% din PIB cheltuieli de aparare in 2023, in timp ce tari precum Belgia, Spania au putin peste 1% din PIB. In UE se incearca adaptarea bugetului comun la nevoi de aparare si de descurajare a unor adversari militari.

Intr-o acceptie extinsa, cheltuielile de aparare pot include pe cele dedicate combaterii terorismului, a atacurilor cibernetice, de protectie interna a populatiei, cele legate de activitatea de intelligence, cercetari stiintifice cu menire militara.

 

Discutia despre un nou “razboi rece” si o noua cursa a inarmarilor nu mai este o ipoteza de lucru; este realitate in dinamica, ce priveste economiile si societatile europene. Aceasta evolutie are loc intr-o lume multipolara – momentul “geopolitic unipolar”, ce semnifica preeminenta economica si geopolitica coplesitoare a SUA in spatiul global si consfintit de prabusirea comunismului, epuizandu-se in timp.

Este de facut o distinctie intre razboi cald si razboi rece. Al Doilea Razboi Mondial (WW2) a fost “cald”, desfasurat prin lupte militare de-a lungul mai multor ani, pe arii largi (in Europa, in special, Asia si Africa), cu zeci de milioane de victime umane si atrocitati greu de imaginat. WW2 a implicat mobilizarea unor resurse umane si materiale uriase, realocari de resurse in scopuri militare si privatiuni pentru populatia civila. In SUA, in 1945,  efortul de ducere a razboiului a reprezentat cca. 40% din PIB. Marea Britanie a consumat si ea imense resurse. Cheltuielile de aparare au scazut mult dupa 1945 in SUA, productia revenind la regim de pace, dar au fost totusi in perioada Razboiului Rece in jur de 6% din PIB (anii ’80). Fosta Uniune Sovietica avea, dupa unele estimari, cheltuieli de aparare ce mergeau la 17-18% din PIB in anii Razboiului Rece, in timpul WW2 cheltuielile fiind mult mai mari ca pondere in PIB, cu o mobilizare totala a sistemului economic pentru razboi.

In timpul WW2 au fost dezvoltate modele input-output, care sa ajute alocarea de resurse pe domenii prioritare. Probabil, modele input-output, modele structurale (ce ajuta si la formularea de politici industriale) vor reveni in atentie.

Ce se intampla acum in Ucraina nu are egal de la terminarea WW2; poate numai destramarea Iugoslaviei si confruntarile militare din Balcani din primul deceniu dupa 1989 ofera un anume etalon de comparatie.

Insa distinctia razboi cald vs. razboi rece, avand in vedere situatia din Ucraina, este, intr-un fel, tributara unei viziuni eurocentrice, intrucat conflicte militare, razboaie civile impanzesc lumea de mult timp; Orientul Mijlociu, Africa, America Latina, Asia au reprezentat terenuri pentru razboaie propriu-zise, razboaie civile, insurectii militare, conflicte inter-etnice, cu interventii ale unor puteri straine intr-o forma sau alta – tari mari, producatoare de arme si rivali geopolitici furnizand direct si indirect mijloace de lupta partilor combatante. Sa ne gandim la conflicte inter-etnice si razboiaie civile in Ruanda, Sudan, Somalia, Yemen, Myanmar, Haiti, Honduras, Nicaragua, El Salvador, etc. – lista este lunga. Iar traficul de arme este o pacoste a lumii in care traim.

Tragedia din Ucraina dovedeste ca tarile europene democratice au nevoie de intarire a capacitatii de aparare si de descurajare. Totodata, este nevoie de aranjamente de securitate pentru a preveni un cataclism nuclear, cat si pentru a ingradi utilizarea letala, foarte distructiva, a inteligentei artificiale (AI).

 

Exista tendinte de durata ce ofera un context pentru examinarea procesului de pierdere a dividendului pacii; exista si elemente concrete ale pierderii acestui dividend, efecte economice si sociale, politice.

In conditiile multiplelor socuri adverse puternice (pandemie, criza energetica, invazia din Ucraina), in timp ce nu putine economii au dovedit rezilienta, loviturile au lasat urme adanci; au crescut mult datorii publice, a avut loc o resurectie a inflatiei (chiar daca in scadere din 2023), rate ale dobanzilor au urcat ca efect al intaririi politicilor monetare de catre bancile centrale, ceea ce a marit costul finantarii deficitelor si refinantarii datoriilor. Exista si o criza a costului vietii. Aceasta rezilienta nu poate fi judecata deci fara precautie si nuantare.

Sunt modificari structurale in economia globala, cu o glisare a centrului de gravitatie catre zona Pacificului. Explicatia este simpla: intre cele mai dinamice economii in ultimele decenii se afla in Asia, iar China a devenit a doua economie din lume cu PIB masurat la paritatea puterii de cumparare, in timp ce progresele sale stiintifice si tehnologice sunt remarcate in centre de analiza si publicatii serioase[2]. Aceasta mutare de putere economica se vede si din comparatia intre G7 (grupul celor mai puternice democratii – SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franta, Italia, Canada) si grupul BRICS (Brazilia, China, Egipt, Etiopia, India, Iran, Rusia, EAU si Africa de Sud), daca se examineaza date ale FMI si Bancii Mondiale.

SUA considera China marele rival economic, tehnologic si geopolitic de mai mult timp, fapt evidentiat in doctrina nationala de securitate. Confruntarea geopolitica este de ani de zile insotita de dispute comerciale, conflicte hibride. SUA si China sunt state cu mari interese in zona Pacificului. Pentru SUA nu conteaza numai perimetrul euroatlantic.

Pe acest fond are loc o recrudescenta a protectionismului si politicilor industriale (ex: “Inflation reduction Act” in SUA) si o fragmentare (de-globalizare) a economiei mondiale pe aliniamente geopolitice. Formarea BRICS este si o expresie a insatisfactiei unor state fata de functionarea institutiilor financiare create dupa WW2 si considerate a fi dominate de lumea vestica.

Se manifesta totodata un nationalism in crestere; situatia ramasa foarte incordata in Balcanii Occidentali, in alte regiuni, ilustreaza aceasta situatie.

Ca o “infasuratoare”, se desfasoara o competitie economica si ideologica intre democratii liberale (DL) si autocratii. DL pot deveni “anocratii” prin erodarea democratiei din interior, dupa cum observa Barbara F. Walter, profesor la San Diego University; anocratiile s-ar afla intr-o zona vaga, intre democratii si autocratii (“How civil wars start”, New York, 2022). Sunt tari dezvoltate cu vizibile asemenea evolutii. S-a produs si o erodare a clasei mijlocii ca o consecinta a globalizarii neingradite, a unei paradigme ce a subestimat efectele nefaste ale financializarii economiilor, ale cresterii inegalitatilor in tari dezvoltate.

Subtierea clasei mijlocii a alimentat curente extremiste, slabeste democratiile, iar aceasta se reflecta in evolutii politice, in rezultate electorale. Martin Wolf, unul dintre cei mai cunoscuti jurnalisti ai Financial Times, vorbeste despre o “criza a capitalismului democratic” (The Crisis of Democratic Capitalism, 2023).

Se poate constata o crestere a tentatiilor autoritariste in tari dezvoltate, in democratii. Crizele mari din ultimii ani (criza financiara, pandemia, criza energetica, invadarea Ucrainei) sunt o explicatie plauzibila[3].

UE pierde in competitia globala, dupa cum reiese din documente ale UE, inclusiv din ceea ce a razbatut din rapoartele Draghi si Letta[4] – ce vorbesc de pierdere de competitivitate in conditiile unui deficit mare de investitii (ce s-ar ridica la cca. 800 miliarde euro), a unei energii scumpe ce loveste industria europeana.

In Africa si America Latina are loc o ofensiva din partea Chinei (mai ales economica) si Rusiei (militara in special), in detrimentul intereselor UE si ale SUA. Aceasta ofensiva se incadreaza intr-o lupta pentru acces la resurse, la energie si materii rare. Este de adus aici in discutie ceea este numit Sudul Global.

A avut loc o deteriorare a habitatului, ce este de pus in relatie cu schimbarile climatice si actiuni umane (ex: deforestare necugetata). Accesul la resurse de apa, alimente la preturi accesibile sunt obsesie cotidiana in numeroase tari si intetesc conflicte interne si inter-statale, provoaca miscari de populatie, migratie.

In fine, revolutia AI, ce aduce multe beneficii, vine si cu un revers al medaliei, se poate transforma intr-un nou Armaggedon, alaturi de amenintarea nucleara.

 

Cea mai vizibila expresie a pierderii dividendului pacii este cresterea de cheltuieli de aparare (cifre SIPRI (think-tank de relatii internationale din Stockholm), ale NATO, statistici nationale). Cresterea cheltuielilor de aparare inseamna realocare de resurse in scopuri militare, ceea ce implica mai putine resurse (in termeni relativi, dar si absoluti uneori) pentru alte domenii. Aceasta realocare se vede si in structura investitiilor. In numeroase state din UE are loc un asemenea proces, desi exista diferente considerabile intre ele, ce pot fi judecate prin prisma geografiei si istoriei (vezi ca exemplu contenciosul istoric intre Grecia si Turcia). Tarile Baltice si Polonia au grabit pasul din acest punct de vedere, fiind intre cele mai expuse la razboiul din Ucraina.

Realocarea de resurse pentru marirea productiei in scopuri de aparare/militare nu se poate face rapid si aceasta s-a vazut in dificultati pe care tarile UE le au in sprijinirea Ucrainei. Este valabila aceasta remarca si pentru SUA, care, oricat ar fi de puternice si performante tehnologic, intampina limite in utilizarea resurselor pentru mai multe fronturi (ceea ce Paul Kennedy numea overstretch cu ani in urma, in “The Rise and Fall of Great Powers”).

Presiunea  pe bugete publice este tot mai mare in conditiile in care mai multe tari au intrat in acest an sub incidenta procedurii de deficit excesiv (in UE); alaturi de Romania sunt acum Franta, Polonia, Ungaria, Slovacia, Italia, Belgia, Malta. Unele state din UE au datorii publice ce depasesc 100% din PIB (Grecia, Italia, Franta, Belgia, Spania). Si daca ne gandim la ratele de politica monetara, care au devenit real pozitive in 2023, rezulta o povara mai grea a serviciului datoriei publice.

Guvernele trebuie sa faca rost de resurse suplimentare in conditiile in care nu pot practica deficite bugetare mari, sau in crestere, la nesfarsit. Noile reguli fiscale din UE impun un control riguros al “cheltuielilor publice nete” (se scad cheltuieli temporare si serviciul datoriei publice din total), pe o traiectorie care sa asigure sustenabilitatea datoriilor publice. Se poate imagina o situatie in extremis, cand banci centrale sa practice din nou operatiuni neconventionale (QE –relaxare cantitativa…, achizitii de obligatiuni) pentru a ajuta finantarea industriei de aparare, dar s-ar intra iar intr-un joc complicat si riscant pentru politicile economice; ar fi stimulate asteptari inflationiste si ar creste aversiunea fata de risc.

In UE se discuta de ceva timp despre formarea unei “capacitati de aparare comune”. Acum exista industrii nationale, singurele state vest-europene ce au forta de descurajare nucleara fiind Regatul Unit (ce nu mai este in UE dupa Brexit) si Franta. Dar UE este departe de a avea o capacitate comuna relevanta si o coordonare adecvata a masurilor de aparare la nivelul statelor; si interoperabilitatea este o problema mare. Probabil, cooperare mai stransa intre tarile europene in domeniul militar va fi intre cele care au capacitati militare superioare. Nu este ascunsa intre europeni ingrijorarea fata de scenariul ca SUA sa isi diminueze prezenta militara pe continentul european in viitor – dupa incetarea, intr-o forma sau alta, a razboiului din Ucraina.

NATO nu are capacitate militara proprie, resursele fiind ale statelor membre, in principal ale SUA. Cu exceptia poate a Frantei si Regatului Unit (ce au avut si imperii coloniale de administrat), europenii au fost “free-riders” dupa WW2. A operat si “umbrela de securitate” a SUA. De asemenea, Germania Federala a avut interdictie sa detina capacitate militara semnificativa dupa WW2, Japonia in Asia fiind intr-o situatie similara. Razboiul din Ucraina a schimbat datele, si Germania, Japonia, alte tari sunt angajate sa sporeasca cheltuieli militare.

Pierderea dividendului pacii se vede si in efecte ale fragmentarii economiei mondiale – aparitie de blocuri geopolitice. Fragmentarea si redirectionarea de fluxuri comerciale, desi pot avea beneficii de siguranta militara, pot aduce costuri mai mari de productie si in lanturi de aprovizionare. Si sanctiunile (adesea ineficace intr-o lume multipolara) intra in logica fragmentarii si a costurilor ce decurg din acest proces.

Noi politici industriale pot ajuta dezvoltarea productiei de aparare/militare. Pe term scurt, pot impulsiona economiile. Dar pe termen lung, durabilitatea cresterii economice este discutabila daca are la origine deficite mai mari, datorii publice crescute. PIB-ul potential poate creste daca inovatii in tehnica de lupta au aplicatii comerciale pe scara larga, ce amelioreaza productivitatea. Dar aici se opereaza cu supozitii, incertitudini. Productia de razboi nu trebuie sa fie privita ca un scop in sine, ca “bun economic”, ci ca mijloc de a raspunde la provocari de securitate.

Se schimba gradual si o stare de spirit generala, cu o lume mai clar impartita in blocuri geopolitice. Vor fi trade-offs (compromisuri) tot mai dificile in politici publice din cauza problemelor climatice, tranzitiei energetice, realocarii de resurse catre industria de aparare.

 

Noul razboi rece va pune presiune pe bugetul public al Romaniei, pe economie in general. Sectorul privat nu va putea evita efecte ale schimbarii mediului international, cel putin fiindca vor avea loc realocari de resurse, vor fi afectate perceptii de risc.

Romania, in pofida unui progres economic incontestabil in ultimele doua decenii, are de redus dezechilibre macroeconomice majore (deficit bugetar si extern), de continuat modernizarea.

Corectia macroeconomica, de care depinde stabilitatea financiara a Romaniei, va fi extrem de dificila. Trebuie sa ajungem cu deficitul bugetar la in jur de 2% din PIB (cu spatiu fiscal fata de pragul de 3% din PIB ce este reper in cadrul fiscal din UE). Fara corectia fiscala nu se poate concepe aderarea la zona euro.

Fata de deficitul de acum, de peste 6% din PIB, ar fi deci 4-4,5% din PIB corectie fiscala necesara. Iar aceasta ajustare nu se poate efectua numai pe parte de cheltuieli, avand in vedere nivelul veniturilor fiscale. Reformele la pensii si salarii complica corectia macroeconomica. Dezechilibrul bugetar este reflectat si in dimensiunea deficitului de cont curent, care se invarte la in jur de 7% din PIB – jumatate din acesta din urma fiind acoperit prin imprumuturi.

Vor creste probabil banii pentru aparare (apropos de pierderea dividendului pacii), care sa ajunga de la 1,65% din PIB, cat au fost in 2023, la 2,5% din PIB in anii ce vin. Daca adaugam plusul de cheltuieli militare de cca. 0,9% din PIB pentru a ajunge la angajamentul de 2,5% PIB, necesarul de corectie macroeconomica (fata de o tinta a deficitului bugetar de 2% din PIB, ce inseamna si spatiu fiscal) este de 6% din PIB. Este de vazut cum se va face aceasta ajustare pana la finele deceniului acesta.

Analize ale OCDE, ale altor institutii internationale, ale Comisiei Europene constata ceea ce Consiliul Fiscal deplange de ani buni: nivelul foarte jos al veniturilor fiscale (inclusiv contributii), sub 27% din PIB – fata de o medie de cca. 40% din PIB in UE. Cu venituri atat de joase este foarte dificil sa finantezi in mod adecvat educatia si sanatatea, modernizarea infrastructurii, sa amortizezi socuri adverse puternice, sa cresti cheltuieli de aparare. Iar PNRR nu poate suplini aceasta subfinantare cronica.

Trebuie sa ajungem sa stam cat mai mult pe picioarele proprii in privinta resurselor bugetare. Mai ales ca dupa 2026 PNRR nu va mai exista, iar Romania, in virtutea cresterii venitului mediu fata de media din UE, va beneficia probabil de mai putin fonduri structurale si de coeziune (raportate la PIB).

Corectia macroeconomica nu se poate face in trei ani (2025-2027), iar reformele pot prelungi perioada de corectie. Ajustarea reclama reforma regimului fiscal (reasezare fiscala) si o colectare mult mai buna de taxe si impozite. Investitii bune si reforme trebuie sa mareasca competitivitatea economica (reducerea deficitelor externe).

Modernizarea in continuare a Romaniei nu poate fi pusa pe un pilot automat derivat din recomandari date de institutii internationale. Romania are nevoie de o insusire (ownership) mai buna a formularii si aplicarii de politici publice, care sa defineasca interese nationale in mod concret, sa tina cont de relatii de putere in UE si pe plan international, sa incerce sa creeze avantaje competitive in raport cu resursele disponibile – intr-un mediu geopolitic foarte complicat, in conditiile fragmentarii economiei globale, ale unui nou razboi rece. Este nevoie si de mai multa solidaritate intre cetateni in vremuri atat de dificile, de responsabilitate politica.

Securitatea Romaniei trebuie judecata in cadrul aliantei de securitate colectiva NATO, al masurilor luate la nivelul UE. Romania trebuie sa aiba o voce ferma in privinta intaririi vectorilor de aparare pe flancul estic al Uniunii. Totodata, sa pledeze pentru ca bugetul UE sa defineasca “capacitatea de aparare comuna” drept bun public, cu finantare adecvata.

 

Vremurile sunt foarte dificile, complicate, cu o confruntare geopolitica ce aduce numeroase amenintari exceptionale, intre care armageddonul nuclear si utilizarea destructiva a inteligentei artificiale. Este cea mai periculoasa perioada de dupa Al Doilea Razboi Mondial, care pune in discutie repere si reguli de conduita in relatiile inter-statale. In acest context, tari mari si mici trebuie sa gaseasca rezolvari la provocari imense si dileme de politica publica/economica.

Am intrat intr-un nou razboi rece, devenit mai vizibil dupa invadarea Ucrainei de catre Rusia. Si trebuie evitata o escaladare a conflictului in Europa, ce ar putea conduce la un cataclism nuclear. Indiferent de cum se va sfarsi razboiul din Ucraina, Europa are nevoie de aranjamente de securitate – un fel de Helsinki2, care sa permita un control ar cursei inarmarilor; desigur, aici trebuie inclusa in ecuatie China.

Efecte economice ale pierderii dividendului pacii se vad pe plan macroeconomic (presiuni inflationste si presiuni pe bugete publice), pe plan structural (cu realocari importante de resurse), in traiul cetatenilor. Vechea dilema “guns vs. butter” (arme contra paine) isi arata coltii.

Este legitima intrebarea: ce vom face cu “bunurile publice globale”, care privesc controlul cursei inarmarilor pentru a evita un cataclism nuclear, controlul utilizarii inteligentei artificiale, combaterea pandemiilor si efectelor schimbarilor climatice, ajutorul pentru populatia cea mai saraca din lume etc.

Chiar in conditiile unor tensiuni geopolitice mari trebuie sa existe canale de comunicare, dialog intre marile puteri. Discutiile sistematice intre oficiali inalti americani si chinezi arata ca se poate, fie problema Taiwan-ului un dosar tare complex. Discutia foarte recenta (din 25 iunie) intre seful Pentagonului, Lloyd Austin, si ministrul apararii al Rusiei, Andrei Belousov, vine la momentul oportun si este dezirabil ca acest canal de comunicare sa fie intretinut.

Daca nu va exista luciditate si grija pentru soarta omenirii in ansamblu, lumea va fi cuprinsa de multa dezordine, cum profetea Robert Kaplan acum mai bine de doua decenii (“The Coming Anarchy”, New York, 2000), sau chiar mai rau.

*Autorul are deplina responsabilitate pentru acest text.

*** Autor: Daniel Daianu, Membru al Consiliului de administratie al BNR, Economist, membru al Academiei Romane; presedintele Consiliului Fiscal.